Vocile Bosniei

Un articol de RODICA GRIGORE

Meša Selimovic, Dervisul si moartea, traducere de Voislava Stoianovici, Bucuresti, Editura Leda, 2009.

Aproape necunoscut in Occident, cu exceptia, poate, a cercurilor literare, Meša Selimovic (1910-1982) este considerat, in spatiul cultural de unde provine, drept unul dintre cei mai importanti romancieri din literatura fostei Iugoslavii in secolul XX. Debutând relativ târziu si abordând, in toate creatiile sale, aspecte ale relatiilor dintre sârbi, croati si musulmani (delicate si complicate inca din epocile trecute), scriitorul a fost inclus, adesea, printre reprezentantii tendintelor asa numitului „localism balcanic specific Iugoslaviei“ – dar privit, mereu, drept un autor marginal – sau, alteori, disputat intre musulmanii bosniaci (de care Selimovic tine prin insasi originea sa, prenumele sau fiind, initial, Mehmed, schimbat ulterior in cel de origine slava, Meša) si sustinatorii cauzei culturii sârbe (de care, in câteva rânduri, el insusi a declarat ca se simte intru totul apropiat). Situatia aceasta, si asa complexa daca o privim cu atentie si putând determina erori de receptare in cel mai bun caz ori, in cel mai rau, reactii personale adverse fata de textele lui Selimovic in ansamblu sau chiar fata de el personal, asa cum s-a intâmplat, nu o data, in timpul vietii scriitorului, a fost, evident, de natura a intârzia interpretarea adecvata a unei opere romanesti de exceptie. De altfel, obstacolul limbii a reprezentat o alta piatra de incercare pentru cititori si critica, daca tinem seama ca traduceri integrale ale marilor sale romane, „Dervisul si moartea“ (1966) si „Fortareata“ (1970) au fost publicate, in Occident, abia dupa decenii intregi de la aparitie. In plus, ambele carti au actiunea plasata in Bosnia, mai cu seama la Sarajevo si, mai mult decât atât, totul se desfasoara pe fundalul unei Bosnii prezentate intr-o accentuata relatie de supunere fata de puterea Otomana a secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea.
Sub umbroasele tekii
Desigur, interpretarea cea mai la indemâna a fost etichetarea Bosniei din romanele lui Meša Selimovic drept „un cadru general valabil“, in stare sa reprezinte spatiul ideal pentru discutarea, subtextuala, „a problemelor eterne ale conditiei umane“, ori, alteori, drept expresia sincretismului cultural al intregii zone a Balcanilor, câta vreme textele acestea aduceau, la tot pasul, o subtila critica la adresa modului in care turcii au condus Bosnia si a consecintelor acestei dominatii indelungate. Pe de alta parte, nu pot fi trecute cu vederea nici elementele autobiografice prezente in toate scrierile lui Selimovic, dar poate ca mai evident decât oriunde in „Dervisul si moartea“, carte care poate fi citita – asa cum a si fost, nu o data – ca un atac deghizat la adresa regimului socialist al lui Tito. Fiind, in linii mari, povestea incercarilor disperate ale lui Ahmed Nurudin, dervis al unei vestite „tekii“ (mânastiri) din Sarajevo, de a-si salva fratele intemnitat si torturat pe nedrept de catre autoritati, desigur ca „Dervisul si moartea“ include, in paginile sale, numeroase trimiteri la situatia lui Meša Selimovic insusi, al carui frate a fost arestat, murind, ulterior, in temnita, in conditii niciodata elucidate pâna la capat. Dar dincolo de tentatia de a citi totul in cheie biografica, acest roman se dovedeste, la o lectura atenta, in stare a spune mult (si multe!) nu doar despre Bosnia si problemele spinoase ale relatiilor dintre etnii si religii care au marcat dintotdeauna acest colt de lume, ci si despre un nou si necesar mod de lectura si de interpretare a chiar textului „Coranului“ in contextul acestei lumi – o „insula“ islamica, dar aflata, in Balcani, la intretaierea a numeroase influente culturale si nu numai. Nu intâmplator, fiecare capitol al romanului incepe cu un citat (excelent ales, de fiecare data!) din „Coran“, iar amanuntul acesta, alaturi de altele, la fel de semnificative, va deschide o noua cale de intelegere a prozei lui Meša Selimovic, ea fiind, mereu, dedicata problemelor stringente ale Iugoslaviei contemporane autorului, cadrul oriental utilizat cu maiestrie purtând, practic, in sine, relatia dintre textul literar ca atare si contextul cultural mai larg la care scriitorul s-a raportat intotdeauna.
Actiunea incepe in dupa-amiaza sarbatorii Sfântului Gheorghe, o sarbatoare straina – crestina fiind – pentru musulmanii din Sarajevo, dar, cu toate acestea, o sarbatoare de care nimeni nu vrea sau nu poate sa faca abstractie. Nici macar Ahmed Nurudin, dervisul sfâsiat de framântari launtrice la gândul suferintelor indurate de fratele sau in temnita si pe care este decis sa-l salveze cu orice pret, chiar cu acela al târgului pe care il incheie cu familia unui tânar prieten, Hasan, de a-l trada pe acesta in schimbul unei vagi promisiuni de ajutor. Dar planul pe care Nurudin il pune la cale va determina, pe principiul bulgarelui de zapada, punerea in miscare a numeroase forte – politice, financiare, religioase – care vor determina un final neasteptat, poate, pentru cititorii grabiti ori prea obisnuiti cu grilele de lectura ale literaturii occidentale. Caci Meša Selimovic construieste cu rabdare o lume aparte, dominata de prezenta dervisilor, de autoritatea muftiului ori a cadiului, de umbroasele tekii si de sarbatori islamice care, insa, la o lectura atenta, se va dovedi a fi o adevarata structura simbolica, intemeiata pe principiul exagerarii deliberate, câta vreme toate celelalte culte sau nationalitati ale Bosniei sunt trecute complet sub tacere. Autorul nu intentioneaza, este clar, sa dea o replica a lumii reale ori a situatiei interetnice reale a Bosniei, ci doreste sa recupereze exclusiv acele elemente – musulmane – ignorate in mod voit in perioada socialista.
Al treilea spatiu
De aici si latura subversiva din „Dervisul si moartea“, adesea ignorata de critica orbita de elementele de atmosfera, ori de acelea lirico-simbolice care, fara indoiala, sunt, la rândul lor, prezente in text. Pâna si numele musulmane ale majoritatii personajelor functioneaza ca indici culturali, dar ironia autorului este si ea prezenta, caci, inca din primele pagini ale romanului, Nurudin mediteaza asupra numelui sau, Ahmed: „ma gândesc la el cu uimire, ba uneori in derâdere, caci inseamna „lumina credintei“, iar trufia asta n-am avut-o niciodata, ba, astazi, mi-e si intrucâtva rusine de el.“ Desigur, atitudinea aceasta, evidenta tocmai in momentul in care, ajuns la patruzeci de ani, protagonistul se decide sa povesteasca intâmplarile care i-au marcat viata, sugereaza de pe acum viitoarea pierdere a credintei religioase, la capatul confruntarii cu autoritatile si cu regulile unei lumi lipsite de constiinta si de principii. Este semnul instrainarii musulmanilor nu doar de numele lor, pe care, dupa generatii, le resimt ca fiind goale de sens, ci si fata de coordonatele spirituale la care, anterior, incercasera sa se raporteze – asa cum se intâmpla mai cu seama in cazul lui Hasan, cel care, prin atitudinea sa si, nu in ultimul rând, prin povestea de dragoste pe care o traieste alaturi de o crestina, Marija, submineaza fundamentele teritoriului unde s-a nascut. Subtextual, alegerile lui Hasan si revolta sa impotriva cliseelor de comportament sugereaza o alta posibila interpretare a Bosniei, vazuta ca un veritabil „al treilea spatiu“, diferit atât de lumea musulmana a Arabiei, cât si de cea occidentala a Europei. De aici si sensul profund al citatelor extrase din Coran dar – fapt esential! – intotdeauna in mod distorsionat (aspect evident mai ales in primul astfel de exemplu, unde ordinea versetelor e inversata, iar unele fragmente ale textului original sunt omise), astfel incât sa corespunda intentiilor personajelor care se raporteaza la cartea sfânta pentru a reusi, in cele din urma, sa se descopere si sa se impace cu sine. Amanuntul acesta se bazeaza, fara indoiala, pe o excelent stapânita tehnica a ambiguizarii sensurilor, marea tema din „Dervisul si moartea“ dovedindu-se, deci, a fi cautarea adevaratei identitati – de aici si paralelele oricând posibile intre Nurudin si Stephen Dedalus din opera lui Joyce. Nu intâmplator, naratiunea, mereu la persoana intâi, il plaseaza pe dervisul protagonist, cumva la mijloc, intre lumile fie ele si medii sociale ori culturale prin care se misca, mereu in cautarea unei pozitii privilegiate, care sa-i permita a fi tangibil ori intangibil, dupa caz si in functie de personajele cu care intra in contact, fapt reflectat in intensitatile diferite pe care vocea – ori vocile – lui Ahmed Nurudin le adopta pe parcursul relatarii. Astfel ca, pe drumul dificil al descoperirii de sine a eroului, Bosnia insasi se dovedeste a fi un spatiu complex, scapând mereu cliseelor cu care atât Orientul, cât si Occidentul erau mult prea obisnuite („enclava musulmana din inima Europei“) si incercând, dincolo de cuvintele rostite sau scrise ale lui Nurudin, sa-si afirme, macar din fundal, propria voce si, desigur, individualitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper