Turiştii care nu mai vin

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Déjà vu. Daca in psihiatrie acesta este un simptom, in limbajul nestiintific, cele doua cuvinte pot exprima cu fidelitate sentimentul care ne incearca vazând cacealmaua, nesimtirea si aiureala cotidiana ce se desfasoara nestingherite sub ochii nostri. Din pacate, toate au mai fost, pe toate le-am mai vazut, si nu numai o data. Cei de vârsta mea le-au  trait cu asupra de masura incât ne sunt mult prea familiare anumite clisee obsedante, chinuitoare,  pe care le stim aproape pe de rost. Iar in aceasta situatie nu pot exista prea multe nedumeriri in legatura cu viitorul. O tara terorizata de niste ignoranti fuduli, o tara in care nici un strigat nu este auzit, in care frica si foamea sunt iarasi suverane, ce viitor poate avea?

Deocamdata, in ceea ce ne priveste, exista mai multe raspunsuri decât intrebari.  In fata distrugerii tarii, din prea multa prostie, lasitate sau indolenta, nu te poate consola adevarul ca România a mai traversat asemenea situatii, ca ea a fost chiar impartita intre marii altor clipe istorice si, ca pâna la urma, a reusit sa-si revina. Urmarit de acest déjà vu, privesc in trecut cu toata luciditatea. Si mi-e imposibil sa uit ca putinul meu vocabular din copilarie s-a imbogatit cu un cuvânt nou: razboi. Apoi, in partea noastra de Transilvanie au venit horthystii, iar teama ca se vor razbuna ne-a fugarit in padure cu tot ce aveam, adica tot ce mai scapase nerechizitionat. Am asteptat armata româna cu steaguri si flori, dar au venit rusii. Nu-l voi uita niciodata pe soldatul care, cu automatul sau, a facut tandari icoanele mamii, atât de bine pastrate. A urmat foametea din Moldova, pentru ca mai târziu sa strângem ajutoare pentru copiii greci, coreeni, vietnamezi, sa-i trimitem desene lui Stalin, de ziua lui. Am cântat in biserica, de Ziua eroilor, „Traiasca regele in pace si onor“, ca la putin timp sa fim obligati sa-i rupem portretul din cartile de scoala pentru a ramâne doar cu al maresalului Stalin, caci generalissim a fost facut mai târziu. Ca pionieri am fost obligati sa combatem misticismul  batând din tobe, lânga biserica, in zilele de duminica si, in locul salutului pe care-l stiam din leagan –“Laudam pe Domnul nostru Iisus Hristos!“ –  sa spunem cu elan tineresc: „Traiasca Republica Populara Româna!“, la care consatenii ne raspundeau invariabil: „Ba pe aia a ma-tii!“. Au urmat arestarile, masinile negre ce terorizau satele in miez de noapte, arderea cartilor, mortii din munti, nebunia colectivizarii: „I-am pus pistolul la tâmpla si el de buna voie s-a inscris in Gospodaria Colectiva!“ Activistii cu trei cizme – doua in picioare si una in fund! – cum li se spunea, au fost inlocuiti cu cei ce purtau pantofi si palton de piele, fiind insa la fel de intransigenti: „De nu stii, te invatam; de nu poti, te ajutam; de nu vrei, te obligam!“ Dupa aproape sapte decenii, am ramas tot in seama activistilor, dar de asta data imbracati in costume Armani si cu Mercedes in locul traditionalei sarete. Ei sunt produsul cel mai vizibil al Revolutiei: inculti, agresivi si mârlani plini de diplome. Secolul nostru are ritmuri diferite, foarte rapide, iar cine se bazeaza pe prosti si diletanti pierde pasul pentru mult timp sau chiar dispare. Oricum, este inspaimântator de trist deoarece se simte aerul unui timp pe care-l crezusem disparut pentru totdeauna, ba mai mult, au inceput sa se potriveasca pâna si bancurile din neuitata „epoca de aur“. Toti ratatii cu functii si toti diletantii si mitocanii ameninta si, ciudat, amenintarile isi fac efectul. Frica nu stârneste deocamdata revolta, ci supunere: omul simplu se teme de si mai rau! Si abia dupa ce pierde tot, dupa ce nu mai are nici o posibilitate de a evita infruntarea, se decide sa faca pasul de care s-a temut dintotdeauna : sa priveasca in fata raul.
Din pacate, nu este numai vina lui. Libertatea a fost dobândita in strada, cu mult sânge, dar apoi nu a fost cine sa invete multimile victorioase sa faca si pasul urmator: adica sa le arate cum sa o foloseasca. Intelectualii au devenit foarte repede propagandistii unor partide, iar cei ce nu au disparut o data cu ele, au fost treptat rejectati ca niste corpuri straine si din cele ce au mai ramas. Din pacate, prea putini au inteles ce li s-a intâmplat, cei mai multi au trecut la ceea ce invatasera bine in orânduirea abia apusa: sa laude si sa muste la comanda.

De doua decenii se desfasoara o cruciada a impostorilor si neispravitilor. Si tot de atunci nu se poate discuta nimic serios. Ideile momentului  trec pe lânga ei  precum avioanele deasupra papuasilor ori a triburilor bororo. Visul lui Ceausescu s-a implinit. Raposatul era convins ca scriitorii trebuie sa aspire sa devina activisti, „ajutoare de nadejde ale partidului“ – pentru el, profesia cea mai onorabila. Dar ei nu s-au batut in carti, in idei, ci in carnete de partid  sau in turniruri penibile purtând pe scuturi semnele heraldice ale altor impostori sau impostoare din politica. Pentru unii, cea mai trista zi a vietii lor a fost când au descoperit ca nu mai au pe cine sa dea vina – securitate, cenzura, partid –, ca sunt cu adevarat liberi. Asa se face ca azi nu mai joaca nici un rol, dar se bat mereu in suferinte si in dosare. Cei mai indurerati par a fi cei ce au turnat si cei pe care nu i-a urmarit Securitatea, acestora adaugându-li-se odraslele de fosti comunisti. Acestia lupta din greu cu comunismul. De la mineri incoace nu a mai strigat nimeni faimoasa: „Moarte intelectualilor!“, caci acestia s-au sinucis prin tacere si supunere. Nu mai au intrebari, nemultumiri, nu revendica nimic, nu reactioneaza in nici un fel la durerile altora. Crimele conducatorilor de azi nu-i preocupa. Caci distrugerea Scolii, starea dezastruoasa a Sanatatii, adica un univers in care nu mai este posibila nici o  performanta intelectuala si sportiva, terorizarea neincetata a populatiei, si mai ales a vârstnicilor,  sunt cu adevarat crime. Sigur, ele nu intra in sfera lor de interes, dar asta nu-i face mai putin vinovati. Prin urmare, traim contabilizând zilnic  roadele lasitatii si prostiei noastre. Altfel, exact ca si pe vremea Raposatului, se arunca diverse cuvinte pe piata, dar nimeni nu le mai baga in seama deoarece ele  nu acopera nimic, sunt raspândite doar cu speranta ca ele ar mai putea induce in eroare pe cineva. Modernizarea face parte din acelasi arsenal precar. Inca nimeni nu a aflat ce ar putea presupune ea si  cum ar arata  in viziunea celui dintâi enorias al ei. Când aud acest cuvânt rostit de aceeasi gura si repetata apoi cu obstinatie de catre papagalii patriei, imi amintesc de o intâmplare pe care demult, Titus Popovici, scriitor pe nedrept ignorat, mi-a povestit-o undeva departe de lume, in Muntii Retezat. Cuvântarea despre agricultura socialista pe care urma sa o tina Ceausescu fusese trimisa spre a fi verificata stiintific de un reprezentant de seama al Academiei de Stiinte Agricole. Acesta a descoperit o fraza cu totul nepotrivita. Ceausescu cerea sa se ia masuri impotriva trichinozei, o boala foarte grava datorata unui parazit care facea ravagii in lumea porcina. Când i-a cerut audienta pentru a-i atrage atentia ca o asemenea fraza, rostita de persoana cea mai autorizata a patriei, ar duce, pentru mult timp, la sistarea oricarui export de carne, seful de cabinet a izbucnit in râs: „Zadarnic, l-am prevenit si noi, insa ii place atât de mult cuvântul trichinoza incât nu vrea sa renunte la el. Abia l-a invatat!“ Nu stiu cât adevar contin  cele povestite, dar oricum sunt in spiritul Raposatului. Asadar, ce sa modernizezi când, de fapt, nici o institutie nu raspunde la comenzi, când am devenit tara tuturor nulitatilor care au reusit sa se creada foarte importante? Când oamenii, in loc sa infrunte raul, isi plâng de mila si asteapta iarasi o minune din exterior. Numai ca turistii lui Gorbaciov au imbatrânit, iar altii nu isi pierd vremea cu pensiile si lasitatile noastre.
Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu!

2 comentarii pentru “Turiştii care nu mai vin”

  1. iunie 10, 2010 la 1:09 pm

    Este DUREROS de ADEVARAT tot ceea ce scrie acad. Augustin Buzura cu acelasi realism si putere de evocare de care numai el este capabil.
    Cred ca, sau mai bine zis simt ca si noi -sotul meu si cu mine- vom face parte dintre turistii care nu vom mai veni.

  2. iunie 16, 2010 la 1:20 pm

    Stimate Domn,
    Lumea-i larga si bogata, plina de diversitate…
    Scrie undeva ca trebuie sa se sacrifice generatii dupa generatii pentru a asigura continuitatea Patriei, Partidului, Poporului?
    Daca n-ar fi plecati prin strainataturi peste doua milioane de romani (majoritatea plecati din 1990 incoace), atunci as zice ca exista o tenta de sado-masochism printre trasaturile noastre nationale. Insa, din fericire, emigrarea exista si ramane posibila.
    In concluzie, daca nu pleaca ei, plec eu!
    Salutari din tari mai bune!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper