The King Is Back

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Iesind eu din actualitatea politica româneasca în chip benevol si din ratiuni de igiena sufleteasca, mai mult, evadând publicistic chiar si dincolo de realitatea tenisistica imediata, gratie autobiografiei lui Agassi, „Open“, n-am facut altceva decât sa-mi acord un ragaz pentru a observa cursul lucrurilor în circuitul ATP. Pe scurt: am stat în expectativa cât priveste evolutia favoritului meu, Rafael Nadal. Si asta pentru ca anul 2009 a constituit, pentru mine si milioane de fani ai jucatorului iberic, scena unei dramatice caderi. Înaintea turneului de la Roland Garros, editia 2009, Nadal statea confortabil pe fotoliul de lider ATP, dupa ce câstigase în prima jumatate a sezonului Australian Open, Masters Series-urile de la Indian Wells, Monte-Carlo si Roma, turneul de 500 de puncte de la Barcelona, facând finala indoor la Rotterdam si afara, pe zgura de la Madrid. Avea un avans de 4500 de puncte fata de ocupantul locului doi, ultra-titratul Roger Federer. Maiorchinul parea de neoprit, iar eu, laolalta cu alti comentatori, îmi puneam problema daca El Rey va fi în stare sa realizeze Marele Slem. A venit însa surprinzatoarea înfrângere (prima din cariera la Porte d’Auteuil pentru Nadal!) din optimi, contra suedezului Robin Söderling – meci cu cântec, caci înca de la Miami se pare ca Rafa începuse sa aiba probleme la genunchi. El dominase categoric sezonul pe zgura, dar victoriile însirate ca margelele pe ata fusesera obtinute fara stralucire, mai mult prin încordarea mintii decât prin calitatea efectiva a jocului practicat.
Accidentat serios, omul din Baleare declarase forfatit la Queen’s, apoi la Wimbledon, pierzând dintr-un foc 2500 de puncte, fara a mai socoti Roland Garros-ul. Asa se face ca Federer, campion si la Paris, si la Londra, îsi recapatase coroana – într-o maniera lipsita de echivoc, dar în absenta fizica a adversarului sau cel mai vorace. Abia în toamna, dar fara sa convinga, Nadal a început sa miste catinel pe hard-ul american, facând semifinala la Cincinnatti, apoi intrând în careul de asi la US Open, unde însa a fost spulberat de razboinicul gaucho Juan Martin del Potro. Rafa a mai facut finala la Shanghai, într-un Masters Series dominat total de Nikolai Davîdenko, apoi s-a calificat în semifinala altui turneu din gama 1000, la Paris-Bercy, unde avea sa fie „ras“ de sârbul Djokovici. În grupa Turneului Campionilor de la Londra protejatul lui Tony Nadal mi-a confirmat negrele presimtiri: în trei meciuri nu a câstigat nici macar un set, pierzând pe rând la Davîdenko, Söderling si Djokovici. Pentru campionul spaniol sfârsitul se profila din ce în ce mai sigur. Eu nu mai îndrazneam sa sper într-o revenire a sa, pâna-ntr-atât de jos se dusese altadata invincibilul spaniol.
Si totusi… Si totusi prima saptamâna a anului 2010 aduce un semn de speranta: la Abu Dhabi, la un turneu demonstrativ, Nadal îl învinge în doua seturi pe antipaticul nordic ce-i fusese nas la Roland Garros. Cu o zi în urma, suedezul îl batuse pe Federer. Dar nu era vorba decât despre o competitie demonstrativa… Urma Doha. Finala, între rusul Davîdenko si Rafa, a debutat cu promisiunea unui Blietzkrieg, caci pustiul din Baleare îl surclasase pe învingatorul din semifinala al marelui Federer cu un sec 6-0. Pâna si CTP începuse sa jure pe totala revenire nadaliana. Dar Davîdenko a luptat, a venit peste fostul lider mondial si a luat o finala de câteva ori pierduta. Cu toate acestea, redevenisem optimist, nivelul de joc al ibericului urcase, se împlinise, semanând cu ceea ce stiam din epoca în care el domina tenisul mondial. A urmat Marele Slem de la Melbourne, unde Rafa a jucat foarte bine, pâna în sferturi de finala, când a dat peste Andy Murray. Meciul, extrem de spectaculos, l-a vazut finalmente câstigator pe britanic, dupa abandonul lui Nadal, care avea din nou probleme la genunchi. Întrucât campionului nu-i statea în fire sa abandoneze fara lupta, era clar ca lucrurile nu fusesera rezolvate decât în prea mica masura. Sfârsitul parea mai iminent ca oricând…
Si sezonul de primavara al hard-ului american a sosit – fara prea mari sperante pentru cel ce detinea înca de la vârsta de 22 de ani sase titluri de Grand Slam. Dar Rafa a strâns din dinti, a disputat cu umilinta si încredere fiecare meci, facând semifinala si la Indian Wells, si la Miami. Sincer sa fiu, am fost convins ca va câstiga ambele turnee, caci principalii adversari cazusera înaintea finalelor: Federer, Murray, Djokovici, iar Davîdenko si del Potro nu participasera. Rafa a pierdut însa, mai întâi în fata lui Ljubici, apoi în fata lui Roddick, în conditii aproape identice – un prim set câstigat, apoi o cadere inexplicabila, contra unor adversari la care avea un palmares pozitiv zdrobitor. Înca o data, spectrul sfârsitului îsi arata hâd figura…
O ultima speranta, un ultim criteriu pentru a afla daca ibericul mai putea sa tina capul de afis al marilor competitii tenisistice: sezonul pe zgura. Se stie, Nadal este considerat cel mai mare jucator din istorie pe aceasta suprafata. Iar minunea s-a întâmplat – în sfârsit! Astfel, la Monte-Carlo, Rafa a câstigat fara sa piarda vreun set, desfiintându-l pur si simplu pe puternicul sau compatriot, Nando Verdasco, scor 6-0, 6-1. Cu titlul achizitionat pe Le Rocher, Nadal devenea primul jucator din istorie care lua de sase ori la rând un turneu. Apoi, desi cu durere în suflet, a declarat forfait „la el acasa“, la Barcelona, caci protejarea genunchilor era mai importanta decât martirizarea pe zgura catalana. Calculul a fost corect, caci Nadal avea sa triumfe pentru a cincea oara la Foro Italico – dar nu fara sa tremure serios, mai întâi în semifinala contra fantastului leton Ernests Gulbis, nasul lui Federer, la care a pierdut un set; de asemenea, nici finala n-a fost tocmai un galop de sanatate, deoarece compatriotul sau, David Ferrer, supranumit si „buldogul“ circuitului, s-a predat dupa o lupta încrâncenata. Mai ramânea Madridul, un turneu pe care Rafa îl câstigase în varianta sa indoor, în 2005, dar a carui prima finala în varianta pe zgura o pierduse în urma cu un an, în fata lui Federer, dupa ce disputase trei seturi vreme de patru ore în semifinala împotriva lui Djokovici – un clasic al genului. Conditiile exterioare pareau sa-l indice favorit pe elvetian: altitudine, zgura mai arida, suprafata mai tare si mai rapida, lipsa curentilor atmosferici. Dublul 6-4 din finala a spulberat si ultimele iluzii cât priveste suprematia tenisului pe „rosu“. Nadal a defilat pe lânga cel mai galonat jucator din istorie, devenind primul tenisman care cucereste toate cele trei Masters Series pe zgura. Urma însa Roland Garros-ul, turneul cel mai drag campionului spaniol.
La Paris, Rafa a declarat ca nu cunoaste un favorit cert si ca esential este ca sa depaseasca primul tur. Nu era doar elocventa sa modestie, ci si mostra unei luciditati exemplare. Acelasi lucru l-a afirmat si campionul en-titre, marele Federer. Am vazut trei meciuri disputate live de Nadal la Porte d’Auteuil, în acest an. În primul tur a trebuit sa transpire serios, vreme de doua ore si jumatate, contra pustiului din Guadelupa, replica siameza a lui Monfils, Geanni Mina, în vârsta de 18 ani. Scorul, un triplu 6-2, este extrem de înselator. Juniorul, anul trecut vicecampion mondial si actualmente numarul 656 ATP, i-a facut zile fripte lui El Rey, contabilizând nu mai putin de noua (9!) mingi de break. N-a valorificat nici una, ce-i drept, dar Rafa a trebuit sa puna la contributie întreaga lui experienta si valoare ca sa nu furnizeze (înca) o surpriza în capitala franceza. În turul al doilea, pupilul lui Tony Nadal a fost ceva mai relaxat, caci argentianul Zeballos, desi un bun jucator pe zgura, nu i-a luat mai mult de sapte ghemuri. În turul urmator, fostul lider mondial, „cangurul“ Lleyton Hewitt, acum destul de aproape de vârsta retragerii, l-a întins destul de mult, dar fara a fi în stare sa-i smulga vreun set lui Rafa. Cu brazilianul Bellucci, în optimi, meciul n-a fost usor, dar scorul a fost destul de net 6-2, 7-5, 6-4, iar jocul nadalian a capatat si mai multa consistenta. În sferturi, prima nuca tare, în persoana imprevizibilului sau compatriot, cel care-l eliminase anterior pe Verdasco, Nicolas Almagro, un tenisman cu serviciu puternic si cu un backhand cu o singura mâna letal. Almagro îl chinuise pe Rafa în semifinala de la Madrid, cu doua saptamâni înainte, dupa ce-i câstigase primul set, 6-4, dar cedându-le pe urmatoarele doua cu un scor identic, 6-2. La Paris n-a fost usor, caci în primele doua manse Rafa a trebuit sa fie rabdator si sa astepte tie-break-ul, în care s-a impus facil, la 2 si la 3.

Ultimul set i-a revenit la 4, dar confruntarea i-a aratat ca e pe drumul cel bun. Semifinala cu surprinzatorul killer al lui Djokovici, austriacul Melzer, a fost un galop de sanatate, caci în doua confruntari anterioare vienezul nu-i câstigase mai mult de patru ghemuri pe meci. Acum a atins treapta 11, dupa o disputa frumoasa si plina de excentricitati tenisistice.
Finala, pe care marturisesc ca am urmarit-o înregistrata din pricina emotiilor, atât de tare ma temeam de un succes al vikingului Söderling, calaul lui Federer din sferturi si un tenisman cu un joc extraordinar de solid pe durata întregului turneu, aflat, iata, la a doua finala consecutiva pe zgura pariziana, a revelat un Nadal în zi exceptionala, foarte calm si teribil de stapân pe sine. Meciul, fara istoric, a durat mai putin cu zece minute decât confruntarea din primul tur, contra juniorului Mina, iar scorul spune, de asta data, chiar totul: 6-4, 6-2, 6-4. Multi comentatori, inclusiv Mats Wilander, îl dadeau favorit pe Robin, care, cu un serviciu ucigator si cu un forhand ca o „lovitura de halebarda“ (expresia îi apartine lui Cristian Tudor Popescu), se dovedise superior si campionului elvetian, în sferturi, si cehului Berdych, în semifinala. Rafa, cu media lui de 180 de km/h la primul serviciu, parea victima sigura în raport cu media de 204 km/h dovedita de viking. Diferenta între cei doi a stat în primul rând în capacitatea de a gestiona apasarea triumfului. Înaintea meciului, Rafael Nadal a declarat ca doreste sa joace bine si sa câstige, dar daca se va întâmpla sa piarda, atunci e sigur ca meritul va fi 100% al adversarului. Rafa n-a facut risipa de retorica, n-a mimat modestia, ci a comunicat simplu esenta jocului numit tenis: pe un teren, cineva câstiga si cineva pierde. Viata merge oricum înainte, asa ca orice se poate întâmpla, nimic nu e batut în cuie, nimic nu e tragic. În schimb, Robin era absolut convins ca se afla pe coama valului, ca a sosit clipa gloriei lui, dupa eliminarea lui Nadal si finala de anul trecut, dupa înfrângerea lui Federer si finala de-acum. Suedezul si-a îngustat singur orizontul de asteptare, „auto-condamnându-se“ la victorie. Si, ca de obicei, când ceva este dorit prea mult, obiectul dezirabil se îndeparteaza asimptotic. Poate ca mai multa modestie si luciditate i-ar fi prins mai bine lui Söderling… care însa si-a sapat singur groapa, abordând partida asa cum a facut-o.
Purtatorul de echipament Lotto a fost deosebit de nervos si de nerabdator, a cautat sa joace tare si cu mingi prea lungi, a lovit necrutator si haotic, si-a diminuat singur forta primului serviciu, a cautat nepermis de des contre-pied-ul, chiar si atunci când logica simpla ar fi trebuit sa-i spuna sa valorifice zona libera a terenului. Cât îl priveste, Rafa a servit sigur prima minge, cu mult efect, mereu în exterior, l-a jucat înalt, cu necrutator lift, pe rever pe suedez, a scos monoton aproape orice minge trimitea decisiv adversarul si a contabilizat calm minge dupa minge, gresind foarte putin. Cu alte cuvinte, l-a lasat pe viking sa piarda pe barba lui.
Statistica meciului final spune totul despre superioritatea spaniolului: asi, 7 la 7; procentaj la primul seriviciu,  54% Söderling, 76% Nadal; duble greseli, 4 la 1 suedezul; mingi direct câstigatoare, 40 la 35 Söderling; greseli nefortate, 45 vikingul, 16 ibericul; mingi de break, 0 din 8 Robin, adica 0%, 4 din 12 Nadal, adica 33%; total mingi câstigatoare, 81 Söderling, 100 Rafa. Ce ar mai fi de comentat?
Poate doar faptul ca dupa ultima minge, Rafael Nadal s-a prabusit pe spate, dar s-a ridicat dupa câteva secunde, ca sa nu-l jigneasca pe adversar, facându-l sa-l astepte nepermis de mult la fileu, pentru simbolica strângere de mâna. Apoi si-a permis luxul unui alt episod de cura „zguristica“ pe spate, dupa care, punându-si prosopul pe cap, a izbucnit într-un plâns isteric, cu convulsii extrem de puternice. L-am înteles pe Nadal, caci el se elibera astfel de umilinta, îndoiala si suferinta îndurate aproape un an, dupa o pauza de titlu de aproape 11 luni. Rafa, prin acel torential plâns, s-a epurat launtric, s-a eliberat, si-a acordat dreptul de a fi uman. A fost plânsul unui catharsis autentic, adevaratul titlu al unui campion care, în raspar cu toate cobitoarele tenisistice din întreaga lume, si-a dovedit siesi în primul rând ca este un luptator care stie sa moara frumos. Doar ca nu a fost vorba de o moarte, ci de o adevarata renastere. Cu eliminarea lui Roger Federer în sferturi si cu triumful la Roland Garros, Rafa redevine, dupa 11 luni, lider mondial. În urma Grand Slam-ului de la Melbourne si a Masters Series-ului de la Indian Wells, el avea un decalaj de 4000 de puncte fata de elvetian. Astazi, contabilizeaza 400 de puncte avans. Având în vedere faptul ca la 3 iunie a împlinit 24 de ani, cred ca nu putea exista un cadou mai frumos decât acest dublu triumf. Cât îi priveste pe cârtitorii care vad totul sub specia dopajului, cum e, la noi, Cristian Geambasu, de pilda, dar fara sa produca o singura dovada în acest sens, ei nici nu merita a fi luati în seama. De sase ani aud acelasi refren, neurmat însa de vreo proba. Urâta boala paranoia asta generalizata, ce credeti?

2 comentarii pentru “The King Is Back”

  1. iulie 9, 2010 la 8:10 pm

    daca vrei probe intreaba-i pe doctori. Faptul ca un sportiv se accidenteaza foarte des si foarte repede este dovada faptului ca folosesste substante energizante ca se fie capabili sa faca fata unui efort fizic mai mare.Problema e ca muschii si ligamentele nu sunt antrenati pentru un astfel de efort si cedeaza.Asta e ‘secretul’ deselor accidentari. Cand jucatorii de la Steaua se accidentau foarte des au fost intrebati niste medici care este cauza deselor accidentari si ei au spus exact lucrul asta. Nu e vorba de droguri ci de substante energizante

  2. X
    iulie 10, 2010 la 8:11 am

    Foarte frumos. Nadal este un mare campion si merita tot respectul. Ma bucur ca si-a revenit. Cat despre cei bolnavi de paranoia, acei oameni nu merita sa fie jurnalisti de sport. Isi bat joc de meseria lor.
    Vamos Rafa!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper