Starea Orasului – un motiv de depresie

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Fals reportaj de criza

Incep sa cred ca ne aflam intr-un fund de lume, ca un haos vesel ne poseda, un fel o groapa de nivel, nici macar o autostrada spre infern, nici macar un „fund al gramezii“ (Tony Judt) – si ce poti sa mai faci? Eu incerc doar sa ma sustrag, cum faceam si pe vremea lui Ceausescu, adica ascult muzica (Mozart, Mahler, Rahmaninov, dar si Metallica in versiuni Apocalyptica… chiar si pisica mea neagra s-a convertit la rock). In rest, primesc si trimit pps.-uri cu peisaje, cu flori si fiorduri, cu bancuri despre guvernanti. Sunt multe, s-au strâns deja foarte multe. Pentru ca fac asta de când am aflat ca aceasta criza are… valuri. Cica am trecut de unul, dar nu se stie câte mai sunt, ca sunt vremuri de restriste, vremuri negre, sumbre. Din nou, noi românii, mai mult decât altii, suntem dependenti de hazard, suntem la discretia hazardului; unii ar spune ca suntem la Mâna Domnului… dar, nu si nu, suntem prinsi doar in capcana timpului istoric, suntem obsedati de trecut, posedati de dorinta de a-l uita, speriati de viitor, amânându-l pe acesta din urma, uitând, in fapt, densitatea prezentului si mai facem si exercitii de autodispret pe deasupra: ce teribila povara… ruptura cu sinele colectiv! Si sunt atâtea realitati care realimenteaza, iar si iar, aceasta ura de sine.
Cum mai arata azi
orasul românesc?

Credeam ca o calatorie simpla si scurta o sa ma vitalizeze. Intotdeauna am pendulat intre peisajul salbatic al muntelui si ordinea orasului. Am vrut sa revad un oras pe care, in fuga, l-am admirat in copilarie. Am ales, asadar, Constanta. Stiam ca unele dintre orasele României se manifesta ca realitati gregare, ca haosuri fara finalitate, habitate in deriva, ca mixaje nefericite realizate intre „orasul ca bazar“ (Peter-Lauger) si „orasul-jungla“. Acum, mai putin ca altadata, orasele acestea se debaraseaza de trecut ca de un membru cangrenat, când de fapt veninul ucide pe dinlauntru. Acesta, orasul pe care „il traim“ in România, nu mai este orasul clasic, orasul modern, acea entitate umana manifestata ca suma a relationarilor complexe si ordonate (Max Weber). Functionale sunt, chiar si in orasenii din cea de a doua generatie, doar cutuma marunta si specifica satului refugiat, disocierile, lipsa solidaritatilor civice. Orasul nu mai pare un fapt natural, o opera colectiva, o expresie a celor mai profunde sensibilitati.
La inceputul lunii mai, cu o anumita premeditare, am fost câteva zile la Mangalia, apoi la Constanta. Daca Mangalia, in extrasezon, este doar o mostenire a urbanismului comunist, un oras liniar care te surprinde prin lipsa de decenta… si de umor a autoritatilor locale, Constanta este o provocare la adresa simtului comun.
La Mangalia m-au intristat palmierii. Pentru ca nu se integrau in peisaj, pentru ca erau uscati in hârdaiele lor de lemn, pentru ca erau expusi asemenea unor cadavre de lux, aceste mumii ale naturii ratate si manifestari ale imbecilitatii administratiei locale m-au intristat. Si, cum erau prafuiti si uscati, semn al esecului mediteranizarii Mangaliei, ca intr-o gluma sinistra, Primaria a hotarât sa-i reinvie. Si a realizat iluzia, seara. Cu ajutorul jeturilor de lumina artificiala, palmierii au redevenit verzi, cu ajutorul reflectoarelor au fost reinventati intr-o iluzorie feerie third-hand.
Constanta ca oras pierdut1
In schimb, Constanta veche este in agonie vizibila, la Casino, in centrul traditional, in tristetea iremediabila a locuitorilor, peste tot. Marea rece si furioasa te goneste de pe faleza. Casinoul, inca emblematic, este alburiu ca un cadavru expus; din pasajul cu horoscop al falezei a supravietuit doar imaginea scorpionului. Un acordeonist batrân si prafuit sta, impreuna cu câinele sau, in apropierea siluetei Casinoului, pe faleza goala; lânga ei, ca in sistemul bolgiilor dantesti, o multime de câini costelivi, apoi vânzatorul de cochilii, parcul cu iarba pitica, flori famelice. Ma atrage Aquarium, vizavi de Casino; peste drum de spatiul dezolarii, in ape linistite, inoata pesti multicolori si exotici sau pesti mari si nelinistiti. Nu-mi vine sa mai ies din lumea aceasta a apelor iluzorii, a pestilor captivi. Cum marea-i rece si furioasa, nicio curiozitate nu ma impinge inspre port.
In orasul vechi, incepe sa ma cuprinda stupefactia mecanica; la fiecare pas scot doar interjectii. Sunt uluita, ma aflu parca in apa neagra a unui cosmar. Fac, cu tristete si fara vreo motivatie, câteva fotografii. Pe strada Nicolae Titulescu, la intrarea inca impunatoare a Casei cu Lei, ezit in fata unui anunt scris stângaci cu „litere de mâna“; interzicea fotografiatul, ce-i drept cu o anume timiditate! Centrul este o structura de strazi dominate de arhitectura eclectica a Vechiului Regat, aici expresie a intenselor interferente culturale… Acum, aceste edificii sunt abandonate sau sunt locuite de marginali2. Vad holuri scorojite, gunoaie neridicate de zile intregi, puradei, alti câini costelivi, trotuare decopertate de intemperii si, peste tot, in tot spatiul orasului vechi, vad mucuri de tigara (chiar si in preajma „Casei Albe“)… si pisici multicolore… si restaurari private de prost-gust3. M-au indurerat casele fantomatice cu rezidenti ascunsi dincolo de geamuri, Casa cu Lei, Hotelul d’Angleterre, tot trecutul devenit victima a interesului ocult si a indolentei. Vad, de fapt, incredibila decadenta remarcata si alte orase care si-au pierdut o parte din identitatea lor urbana/culturala (vezi cazul Bucurestiului, al Iasiului, chiar si al Timisoarei, Clujului si Sibiului). Aceste „orase pierdute“ exprima absenta atasamentul fata de istorie si, nu in ultimul rând, absenta patriotismului4, a sentimentelor funciare.
Statuia lui Ovidiu, alt brand local si regional prezent altadata pe ilustratii, astazi o statuie prafuita si comuna, este flancata de un cos de gunoi urias si rosu; ea ramâne astfel singura pata de culoare din peisaj. „Piata Ovidiu“, ca structura urbana, a devenit o gluma. Muzeul de Arheologie si Istorie, situat in spatele statuii, este si el afectat de neglijenta institutionala, atins de cenusiu. Nu mai vorbesc despre edificiile abandonate in asteptarea restiturii sau, mai plauzibil, a demolarii. Doar o pizzerie, aflata in flancul de jos al pietei, invioreaza, oarecum inutil, aceasta imagine.
Intr-un spatiu relativ ingust, in zona Peninsulara a Constantei, multiculturalitatea orasului opune functionalitatea bisericii romano-catolice „Sf. Anton de Padova“ catedralei ortodoxe „Sfintii Apostoli Petru si Pavel“, Marii Moschei (numita si „Moscheea Carol I“), Geamiei Hunkiar, Sinagogii Mari, bisericii greco-catolice (mai sus, pe bulevardul „Mircea cel Batrân“). Aceasta diversitate cultural-religioasa, trecutul istoric, precum si o anumita traditie culturala ar justifica realizarea dosarului de inscriere in competitia pentru statutul de capitala europeana. Nu exista insa intentii in acest sens5.
Dupa calatorie am cautat, pe internet, date despre proiecte care vizeaza reamenajarea centrului si salvarea orasului. Nu am gasit nicio sursa convingatoare, doar speculatii despre viitoare concursuri de urbanism, despre proiecte de fezabilitate, apoi am inregistrat absenta discutiilor ca semn al abandonului oricarui demers (sub motivul blocajului economic provocat de criza). Am constat ca nu exista niciun efort public, ca orasul traieste o agonie acceptata, moartea lenta a specificitatii; acea parte din orasul care a scapat de sistematizarea ceausista a fost ucisa de oculta intereselor imobiliare, precum si de nepasarea locuitorilor separati de civitas… ca si când atasamentul si solidaritatile nu exista pe aici.

NOTE:
1. Neacademic, unii il numesc „jegos“.
2. Peste 150 de cladiri, dintre care cele mai multe se afla in zona peninsulara a municipiului, sunt in pericol sa se prabuseasca. Municipalitatea este proprietara celor mai multe dintre aceste imobile. Unele dintre respectivele constructii, care prezinta un grad avansat de deteriorare, sunt administrate de RAEDPP Constanta. Starea de degradare a cladirilor, rufele ponosite scoase la uscat deasupra balcoanelor altadata luxuriante, mizeria reflecta starea sociala a chiriasilor.
3. Astfel, vilele 7, 11, 13 de pe Bulevardul Elisabeta (construite intre 1900-1913) si Palatul Sturdza (construit in 1890) au devenit intre timp expresii ale kitsch-ului postcomunist: culori tipatoare, geamuri cu termopan etc. Dar ele au supravietuit…
4. In Occident, arhitectura secolului XIX si a inceputului de secol XX este o realitate patrimoniala conservata cu grija, fiind o sursa de legitimare si de venit ca sit arhitectural inscris in itinerariile turismului cultural.
5. Clujenii spera ca orasul lor sa devina „capitala culturala“ in 2020, fiind secondat de Timisoara si de Iasi. Dupa stiinta mea, aspiratii, in acest sens, au si brasovenii. Constantenii, desi au atuuri importante, nu par interesati. Un profesor placid mi-a spus ca un astfel de proiect ar fi doar un prilej de rapt local.

2 comentarii pentru “Starea Orasului – un motiv de depresie”

  1. octombrie 7, 2010 la 2:06 pm

    Umor aproape caragialesc, in vremuri post-moderne… Da, avem parte pentru ca prin asta trecem. Unii stiu mai bine. Avem parte de nordul Balcanilor si este istoria noastra. Vreti sa ajungem la corporatiile Americane sau la cele din Europa Occidentala ? Sanse minime ! Important este sa stii sa traiesti viata, mai mult sau mai putin saraci si , sa nu uitam ca globalizare va fi ! Copiii sa supravietiuiasca !

  2. mai 25, 2012 la 9:53 pm

    Mă regăsesc profund în articolul publicat . Sunt din Alba Iulia dar studiez în Cluj Napoca și pot spune că în ambele orașe majoritatea clădirilor vechi ( sfărșit de secol XIX început de sexol XX)sunt parcă uitate de către citadni. E atât de trist pentru mine să văd dezinteresul oamenilor în legătură cu o parte bună a istoriei noastre . Termopanul și polistirenul nu pot înlocui memoria vie a istoriei unor oameni si locuri din tecut cu care rezonez. Felicitări pentrupostare !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper