SGB e altceva

Un articol de Daniel Cristea-Enache

Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009, 72 p.


Daca, în câteva rânduri, m-a nemultumit receptivitatea zero a cronicarilor nostri la aparitii editoriale de prim ordin, corect e sa spun ca în cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de întâmpinare si-a dovedit functionalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escorteaza „Chipurile“ tânarului autor, confirmând publicului ca e vorba de un poet veritabil, si nu de „un golan oarecare“, un mardeias de cartier. Iar ultima reduta cade acum…
Prospetimea, naturaletea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie în sine o performanta, atât pentru lectorul blazat de câte revolutii si autenticisme artistice a consumat, cât si pentru autorul care poate – uite – sa genereze efecte deliteraturizate, însa reconvertibile literar. Siguranta acestui liric cu figura de brigand (ca sa nu spun „infractor“ si sa se sesizeze, din oficiu, organele autoritatii) este, apoi, surprinzatoare. Fiindca e destul de dificil pentru un tânar scriitor sa patrunda, în forta, pe o piata a expresivitatilor contondente liberalizata complet dupa 1989. La aproape zece ani de la „Manifest anarhist si alte fracturi“ al lui Marius Ianus si la vreo patruzeci (!) de la „Invocatie nimanui“ de Mircea Dinescu, fondul de provocari si retorica de rebeliune, laolalta cu sentimentalismul difuz si cu sângele zvâcnind în arterele tinere, intra în asteptarile criticului care mereu vrea si pretinde altceva.
Talentul diferentiaza oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucator, trebuie sa fie constient de atuurile pe care le are si sa le foloseasca în consecinta. Pentru prima data, dupa stiinta mea, Sistemul post-revolutionar contestat cu voluptate anarhica, avangardista, de catre poetii ultimei generatii se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor si mai tânar. În „Chipurile“ nu vom gasi, asadar, figuri oribile de securisti reciclati în capitalisti, caricaturi de activisti care ne-au furat copilaria si politruci mafioti actuali, pe care sa-i urâm sincer, cu buzunarele noastre goale de tineri adulti. Nici mizeria nu mai e ce-a fost: nu mai are conotatii ideologice si motivatii istorice. Poezia unei generatii si a unui timp dezamagitor se scurge înspre istoria literara. Resorbirea anarhismului în expresionism, adica interiorizarea gesticulatiei protestatare si topirea eului exhibitionist într-un sine convulsiv, nu mai opereaza, în nici un fel, în aceste versuri ale unui personaj care îsi accepta si lumea, si propriul rol în ea.
În aceasta noua ecuatie, starile lui SGB sunt exclusiv ale lui, fara valente de generalitate si reprezentativitate; si ele nu spun mai mult decât spun, nu ascund, nu simbolizeaza. Traseul biografic este recompus realist ori inventat plauzibil, cu diferite momente de suferinta si episoade de sordid, dar cu un calm de autor neimplicat în grozaviile expuse. De aici si diferenta dintre textierii hip-hop, care se dau de ceasul mortii sa ne comunice lucruri extraordinar de importante, vitale pentru ei si pentru toti barbatii „adevarati“ – si acest poet întru totul linistit, relaxat pe intervalul si în tonalitatile performarii.
Textele lui înscriindu-se în doua clase. Una a poemelor de mai mica întindere si de mai mare efort literaturizant, o lirica a starilor, a afectelor, a „atmosferei“ interioare surprinsa prin notatie rapida. Versurile nu sunt foarte rele, dar nici prea bune, semnalizând limitele autoscopiei si contrastând, de cealalta parte, cu piesele de rezistenta. Dupa cum vom vedea, Stoian G. Bogdan e un poet de confesiune, nu unul de explorare si desfoliere launtrica: „toate femeile de care ma îndragostesc// ajung rau// e-o ceata groasa ca mustarul/ si-o îmbulzeala despre care as putea scrie pagini întregi/ si creierul meu se învârte dintr-o parte în alta ma/ sprijin într-o râna de zidul bisericii/ si parca-s cazut/ dintr-un vis/ chipul tau mi se adânceste în ochi ca o galera/ raluca/ genele tale înca îmi mai înteapa inima/ te privesc cum te misti în ritmul razelor lunii/ la brat cu tatal tau beat/ si gândul ca ai cancer/ gândul ca ai orbit/ gândul ca e posibil sa mori în/ fiecare clipa/ e de fapt un vierme necrofor“ („toate femeile de care ma îndragostesc“).
Întreaga masura si-o da autorul în a doua clasa de texte, în cealalta fata a „Chipurilor“. Lirica se umple deodata: nu atât de portrete ale declasatilor ce au intersectat firul biografic (hoti, betivi, batausi, curve, dementi, nefericiti), cât de scene definitorii în care aceste personaje pulseaza înca în memoria protagonistului. Deviantii sociali sunt, asa zicând, scosi din închisorile scanate de un Arghezi si un Geo Bogza si „reintegrati“, aici, în societatea care n-a apucat înca sa-i penalizeze. Ceea ce în „Poemul invectiva“ era întemnitat si condensat, monstruos prin fiecare perversitate si socant prin reunirea viciilor  într-un spatiu comprimat e în „Chipurile“ desfasurat în mod natural si narativizat în câteva poeme absolut remarcabile.
Stoian G. Bogdan exceleaza, în ele, nu doar prin pitoresc banditesc. Picanteriile caracterologice si episodice, violenta abrupta a unor scene si consistenta fiecarei „felii de viata“ nu intra în paginile volumului la întâmplare, într-un exces de „culoare“. Ma impresioneaza la acest debutant felul în care îsi controleaza textul, aparent, atât de liber; regia inteligenta, montajul impecabil. În doua dintre cele mai puternice bucati din volum („A girl to remember“ si „prima data când am fost într-un club de striptease“), Stoian G. Bogdan vine cu acelasi tip de pendulare între un trecut intens, însa de anonim, si un prezent mai realizat si mai fad, de ins care deja a câstigat socialmente. Pe când în faza întâi sentimentele explodau si initiau lumea personala a adolescentului îndragostit, acum ele capata un sens rememorativ si o nuanta de mila afectuoasa pentru noile chipuri ale vechilor iubite. În „prima data…“, distanta si balansul ce încearca s-o acopere sunt atât de mari, încât aproape îngrozesc. În „A girl…“, tristetea pierderii acelei orbitoare lumini juvenile e o tristete „medie“, o pierdere în firea lucrurilor si în logica de consum a vietii: „tu ai fost cu mine în perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fara briz-brizuri/ tu m-ai placut/ cu toate gaurile pe care le-aveam/ când nimeni nu-si dadea nici mucii pe mine// adormit pe banci în parcuri sau în gara/ fugeam din somn când simteam politistii/ ma ascundeam în tomberoane sleit de puteri/ si vomitam cu ciuda de miros de frica/ dar ei tot ma gaseau cu câinii lor/ dar ei tot îi asmuteau sa ma muste/ dar ei tot ma pocneau cu pulane si cu bocanci/ pâna când ma lasau inconstient printre gunoaie/ apoi se pisau pe mine si ei si câinii/ sa-mi vin în fire ca sa ma mai bata// tu ma cautai disperata nopti întregi/ pâna când se goleau tomberoanele/ abia atunci ma gaseai pe trotuar/ bâzâit de muste distrus/ îmi sarutai mâinile zdrobite/ îmi spalai sângele-nchegat cu parul tau/ si-ti pasa numai de mine// chiar daca te curtau smecherii din masini scumpe/ chiar daca eram ratat pâna-n maduva/ chiar daca n-aveam nimic bun de iubit// ne-mbratisam de parca doream sa ne stoarcem/ si ultimele lacrimi/ ne-mbratisam ca într-o piatra funerara de Brâncusi// nu conta ca mâncam pâine goala toata ziua/ nu contam decât noi// acum tu cânti ragusita un cântec trist/ sub tag-urile noastre ramase pe zid/ asa slaba palida îmi dai senzatia c-ai fugit din sicriu/ si ochii tai privesc undeva în gol// Cum îti mai merge“.
Poetul care vorbeste si în numele personajului central, si-n cel al cuceririlor lui trecute, prezente si viitoare ruleaza rapid vârste în fond foarte apropiate, practic nedesprinse una de alta. SGB are nevoie de o distanta care sa stimuleze, în acelasi timp, rememorarea si confesiunea, ambele întreprinse de un subiect nostalgic ce se vede, nostalgic, în vechile haine si gesturi. „Golanul“ si sentimentalul (fara ghilimele) se sprijina unul pe altul. Primul vine cu forta de soc a impunerii, cu cutitul scos sau cu pumnul gol. Al doilea masoara drumul parcurs si ofteaza dupa pierduta prima tinerete. „Golania“ îsi face loc într-o lume aglomerata la baza (si stratificata piramidal), privind cu mânie în jur si înainte. Sentimentalismul recupereaza si lacrimeaza, uitându-se cel mai adesea înapoi. Iata un „acasa“ care încheie excelent – si într-un mod definitoriu – volumul lui Stoian G. Bogdan: „cobori din masina pe tarâna în care ti s-a terfelit copilaria/ acum esti om în toata firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trântesti portiera în urma tragi din tigara fum dupa fum/ îti faci curaj desi-nauntru nu te mai asteapta nimeni/ o gasca de ani ti-a pângarit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede/ nu e monica sa ti se gudure la picioare/ nici Riki sa-ti sara în brate/ pasesti pe poteca si îti lipsesc din mâini galetile cu apa/ însa mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheama scândurile din ferestre/ auzi printre zabrele cuvintele alor tai/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând în pahare/ deschizi pumnii si mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dadeai cu capul când te simteai/ prost prost/ aici a busit traian pisica ta hoata/ aici era usa/ intri/ aici te-ai blocat/ si parca simti lesinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu paienjenisuri si mii de sobolani/ te ghemuiesti într-un colt al salonului/ si-ai vrea sa plângi dar parca futi finalul“.
Final din registrul celalalt, golanesc? N-as zice. Sa-l completez totusi printr-unul mai „subtire“: în materie de poezie, „Chipurile“ este fara îndoiala debutul anului.



Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper