Principalul inamic al Uniunii Europene. Despre obscenitatea capitalismului (II)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

110 miliarde de euro au fost acordati Greciei pentru a o salva de la faliment! A fost creat un fond european de garantie de 750 de euro pentru frânarea speculatiilor indreptate impotriva monedei euro, declansate odata cu cazul Greciei si care ameninta acum Portugalia & Spania. Aruncând in joc o asemenea suma, Uniunea Europeana a crezut ca va mai ingradi un pic voracitatea rechinilor finantei, dar n-a reusit nimic, in afara faptului ca autoritatile monetare ale UE si-au manifestat astfel (i.e., fara a bloca speculatiile de la bun inceput!) totala complicitate cu piratii finantelor private, cu fondurile speculative, cu marile banci nord-americane (dar si cu alti complici – aliati si interfete ale lor – vorbesc de anumite fonduri speculative din Peninsula Arabica si din Asia) si cu câteva banci importante din Europa, oferind linii de credit incomensurabile, fara precedent pe scara experientei existentiale a celor mai multi dintre noi.
Cadoul pe care tocmai l-au facut ministrii de Finante ai UE si patronul BCE, inefabilul Trichet, un ins caruia-i place sa se contrazica de pe-o zi pe alta, n-are echivalent in istoria (inca tânara) a Uniunii Europene. Cu toate acestea, enorma suma adunata n-a ajutat in mod vizibil la ceva, fiindca, asa cum vom vedea mai incolo, problema e cu mult mai complicata decât un simplu puseu de febra financiara sau decât cutare intârziere de plata a unui stat mic…
Cum se face atunci ca prima putere economica a lumii, Uniunea Europeana, e incapabila sa se apere? Inainte de criza, raportate la scala bogatiei sale, cele 310 de miliarde de euro datorate de Grecia n-ar fi reprezentat la urma urmei mare lucru.

In SUA, daca din lacomie sau laxism se intâmpla ca vreun stat sa ajunga sa se confrunte cu dificultati financiare insemnate, Statul federal este constrâns sa-i ofere suport, intr-un fel sau altul, fara ca pradatorii din afara sa indrazneasca sa-l atace, sa-l târasca spre faliment si sa-l transforme intr-un stat din lumea a treia. Acolo gasim intacta relatia politica-economie, magnific teoretizata odinioara de Marx sub numele de economie politica, in ciuda trancanelilor speculatorilor si a lacheilor de serviciu (economistii si jurnalistii specializati) care sustin autonomia si neutralitatea axiologica in sfera economiei.
E momentul sa reamintesc aici ca Hayek n-a fost decât un agent de propaganda al marelui capital, care a cautat sa creasca prestigiul de pura stiintificitate al economiei, identificând-o cu o axiomatica neutra (fara ideologie), cu o pura rationalitate a intentiei si a actiunilor actorilor economici (dar oare hybris-ul câstigului bazat pe profitul cu orice pret, inclusiv cu pretul distrugerii unor intregi societati, nu reprezinta o ideologie pusa in practica?), care antreneaza automat o regularizare euritmica, numita „mâna invizibila“… Taman armonia ideala socratica, a contrariilor, privita in lumina jocurilor speculative interbancare, a creditelor pentru particulari, a cozilor de sâmbata dupa-amiaza de la supermarket…

Cum arata insa mâna invizibila? A cui este ea? A lui Dumnezeu, a zeilor, a lui Christos, a Sfintei Fecioare, a Sfântului Duh, a FED, a dlor Warren Buffet, Murdock, Soros, Goldman Sachs, a Bank of America?? Ceea ce nu era in Viena anilor 1930 decât speculatie teoretica bazata pe capitalismul de secol XIX a fost captat ca instrument pur ideologic de marii maestri ai capitalului de azi. Numai ca statul minimal al lui Hayek n-a existat niciodata; nu e decât o himera oferita maselor. Din contra: pentru a asuma puterea unei economii liberale, pentru a-i apara pietele de desfacere in lume si a-i impune legile, e multa nevoie de Stat; pentru a declansa razboaie, a organiza mecanismele de aparare si de atac – iarasi e nevoie de Stat; pentru a controla si a reprima miscarile de mase trebuie un Stat!
Statului ii  revine puterea de a deregla si de a regulariza pietele (vezi drasticele decizii economice luate de statul federal american sub New Deal); Statul e acela care salveaza capitalul privat indata ce hybris-ul il mâna spre ruina (vezi deciziile luate de administratia Bush in timpul caderii caselor de economii din Florida ori cele ale presedintelui Obama pentru repunere pe linia de plutire a companiei de asigurari AIG).
Criza actuala reprezinta cea mai vehementa dezmintire, cea mai direct evidenta infirmare a teoriilor lui Hayek, pe care le arunca simplu in oubliette-le istoriei gândirii economice. Sunt reactualizate insa, o data in plus, luciditatea si veracitatea conceptiilor de capitalism temperat (intocmai precum clavecinul…) si reformist (in sensul echitatii) al lui Keynes.
Dar sa nu mai vorbim atâta despre sexul ingerilor si sa trecem la date concrete. Dintre statele occidentale, Statele Unite sunt acum cele mai incarcate de datorii: 10 000 de miliarde de dolari in 2008! Iata câteva grafice si tabele comparative – mai sugestive decât cuvintele:
(Sursa: www.sacra-moneda.com 18/05/2010)

Astazi, la inceputul lui 2010, situatia Statelor Unite arata astfel:
(Sursa Wikipedia, 18/05/2010)
Statele UE cele mai indatorate:
Statele cu cel mai mare deficit public:
(Sursa: Forbes Romania, online.ro 18/05/2010)

Raportata la PIB, comparatia cu statele din zona euro arata ca Statele Unite e unul dintre cele mai indatorate state. Cu 84% din PIB, sta imediat in urma Belgiei si inaintea Ungariei – considerat un stat cvasi-ruinat! Sigur, creditul este, se stie, motorul economiei capitaliste moderne, prin aceea ca a cheltui banii pe care nu-i ai – sub forma de credit – stimuleaza productia si consumul, dar presupune in acelasi timp si ca creditorul cunoaste mai mult sau mai putin capacitatea debitorului de a rambursa imprumutul, in functie de salariul scontat sau de profiturile realizate prin scoaterea la vânzare a produselor, de orice tip ar fi ele.

De unde, aparent, se infiripa rolul agentiilor de rating, care evalueaza riscurile incapacitatii de plata a datoriilor. Ei, si tocmai aici e punctul sensibil al mecanismului: puterea de evaluare e exercitata numai de trei agentii – ca prin minune toate trei inregistrate in Statele Unite! Ceea ce le confera atât puterea de a fi judecatori, cât si aceea de a fi parti, când e vorba de jocuri economice internationale si de conflicte politice. E mai mult decât logic sa deduci asadar ca, in cazul unei crize grave, aceste agentii vor suporta, direct sau indirect, influenta factorului politic, pentru a afecta la momentul oportun (kairos) credibilitatea cutarei sau cutarei entitati economice, inclusiv a unui stat.

Or, in jocul liberei concurente, tocmai evaluarea capacitatilor de rambursare la termen (sa nu uitam ce sta la baza economiei moderne: time is money si viceversa) este aceea care determina, in definitiv, totalul global al sumelor imprumutate, de care e depinde si prima de risc in caz de neplata, Credit default swaps (CDS), un tip de asigurare impotriva riscurilor de faliment ale unei tari sau ale unei intreprinderi (prima care, la rândul sau, face obiectul unor intense speculatii bursiere). Autoritatile germane au interzis speculatiile din zona acestei prime, pe teritoriul lor, incepând din 19 mai 2010 – intr-atât erau de expuse bancile germane in fata consecintelor decurgând din situatia Greciei. Iata un indiciu care sugereaza ca miza ofensivei speculative asupra Greciei este primul pas (ori pretextul) unei mult mai substantiale ofensive impotriva euro si a nucleului celui mai puternic al UE.

Ca si in cazul indivizilor particulari ori al companiilor, un stat cu posibilitati de venit reduse si partial aleatorii trebuie sa cumpere bani (sa imprumute), cu dobânzi mult mai mari decât un stat cu posibilitati financiare substantiale si asigurate; iata de ce si titlurile de asigurare (CDS), deduse din aceste datorii, sunt mai ridicate – fiindca iau in calcul riscuri mai mari; in schimb, indraznetul pariu facut in culisele acestui tip de imprumut vizeaza beneficii mult mai mari. O data in plus, capitalismul postmodern isi exhiba mutatiile – numai ca acum nu prin exploatarea directa a muncii se obtine profitul cel mai important, ci prin finantarea saraciei, adica prin finantarea, directa sau indirecta, a statelor sarace sau a nevoilor elementare ale indivizilor dezradacinati (adapost, hrana, imbracaminte), pe fondul urbanizarii tentaculare (acesta a fost cazul subprime-lor din constructii).
In acest caz, fie ca e vorba de esalonarea datoriilor avute de statele sarace sau de persoanele particulare inglodate in datorii pentru a-si duce traiul de azi pe mâine, profitul pe termen scurt s-a dovedit cel mai important, cel mai puternic si, evident, cel mai periculos (1). Cica asta ar fi progresul etic al modernitatii… Ii las pe cititori sa decida daca-i asa.
Geopolitica postmoderna a Statelor Unite
Fiindca au iesit marii invingatori ai celui de-Al Doilea Razboi Mondial, fara daune pe teritoriul propriu (cu exceptia celor din Hawaii), Statele Unite au beneficiat in 1945 de avantaje care nu mai corespund lumii economice din prezent, in epoca post-Razboi Rece, dar pe care ei le apara in continuare cu incrâncenare, chiar in noua conjunctura, in care contributia lor la bogatia mondiala a scazut inexorabil: de la 45% in 1945 la abia 25% astazi.
Asistam asadar la declinul imperiului… Rezista insa doi factori esentiali care dau Statelor Unite un avantaj geopolitic inca decisiv: a fi, pe de o parte, judecator si parte in sfera economica prin aceea ca, chiar dupa sfârsitul perioadei de convertibilitate in aur a dolarului, in 1970, moneda americana a ramas o moneda de rezerva si de referinta internationala, si in acelasi timp moneda nationala. Ceea ce, prin emiterea de obligatiuni guvernamentale cu dobânzi avantajoase, le-a permis sa-si acopere in mare parte deficitul bugetar prin intermediul altor tari de pe planeta (datoria se rascumpara cu moneda grea, sunatoare!), drenând astfel o mare parte din rezervele mondiale de lichiditati. Asta din punctul de vedere al economiei politice. Pe de alta parte, Statele Unite continua sa detina cea mai puternica forta militara a lumii, in toate domeniile de lupta, in aer, la sol, pe mare, in spatiu…
Ei, aici economia se intâlneste cu teoria si practica politica a relatiilor internationale, puterea economica si puterea militaro-politica fiind fetele aceluiasi Ianus. Ajutata de aceasta forta, intr-o perioada de declin, si oricare ar fi culoarea pielii sau sexul liderilor sai politici, clasa diriguitoare nord-americana (Ruling class) cauta sa-si conserve avantajul geostrategic punând in practica teoria haosului – ca posibilitate de a schimba in permanenta datele politice si economice in favoarea sa.

Haosul a fost deja pus in scena in Orientul Mijlociu, cu rezultate dintre cele mai catastrofale pentru oamenii de acolo; iata-l acum instalat, prin pandantul economic, si in Europa – se pare cu un prognostic de asemenea dintre cele mai sumbre! Cu asta ar fi trebuit intelectualii de stânga sa le deschida ochii oamenilor, daca n-ar fi fost ei insisi – ca majoritatea comentatorilor, fie ei specialisti cu patalama (multi dintre ei consilieri, cercetatori si universitari in economie) sau jurnalisti care doar vulgarizeaza informatia – infestati de societatea de consum; sau stipendiati, redusi – ca sociali-democrati –, la stadiul de baieti de pravalie pentru patronii marelui capital.
Nici liderii sindicali nu-si mai fac datoria, ametiti de soporificul dialog social si de nivelul lor de remuneratie demn de cadrele cele mai inalte (vezi in Franta scandalul suventiilor acordate sindicatelor de patronat!); ei ar fi trebuit sa-si informeze de mult membrii asupra realei stari de fapt, daca scopul lor ar fi fost acela de a proteja pe termen lung interesele salariatilor. Pentru asta insa, ar fi trebuit sa mediteze un pic la spusele celui care a fost, dupa parerea lui Jacob Taubès, cel mai important specialist in drept public al secolului al XX-lea si cel mai penetrant comentator al bazelor geopoliticii si al relatiilor internationale, Carl Schmitt (2).

In modernitate, nu exista politica de putere fara tehno-stiinta, adica fara capacitatea de a produce arme din ce in ce mai moderne si mai eficiente (veritabilele arme de distrugere in masa, iar nu fantasmele mediatice occidentale manipulate de oficinele de spionaj si contraspionaj (3)). Or, pentru a acumula putere tehno-stiintifica, e nevoie de capital, de mult capital… Faptul ca acest capital provine din exploatarea capitalului social celui mai ieftin ori ca se bazeaza in parte chiar pe munca fortata (v. gulagurile comuniste, lagarele de concentrare naziste, sutele de mii de prizonieri de razboi trimisi sa munceasca in uzine, in cariere de piatra, in agricultura) e secundar.
In aceste conditii, putem intelege (unii analisti, desigur nu cei cu succes mediatic!, au sugerat deja acest fapt) operatiunea contra Greciei nu asa cum o explicau cu putin timp inainte specialistii – ca o masura aplicata unei tari un pic delasatoare in fata realitatilor dure ale economiei de piata – ci, luând in calcul si iradierea rapida spre Portugalia, Spania, apoi spre centrul Uniunii, Franta si Germania – ca o manevra impotriva monedei euro in general, ca o ambuscada pe fondul razboiului economic foarte violent ce a cuprins Statele Unite si Uniunea Europeana.

Or, inamicul nu e altul decât capitalul anglo-saxon, dupa ce proliferarea strategiilor de creditare l-au slabit la maximum
(v. falimentele nord-americane din 2008, falimentele la fel de rasunatoare din Marea Britanie). Salvarea lui se datoreaza injectiei masive de lichiditati publice operate de FED si de Banca Angliei. Concomitent, s-a pus in functiune masina de tiparit bani si s-au efectuat punctii financiare in zona cea mai puternica a economiei occidentale, cea mai putin atinsa de criza si cu toate acestea cea mai supusa influentei americane – Uniunea Europeana! Caci le este imposibil Statelor Unite sa atinga direct China, al carei Stat exercita un control strict asupra schimburilor financiare internationale si care, in afara de asta, detine o parte foarte importanta a datoriilor publice americane.
In plus, China nu este interesata (cel putin nu imediat) de prabusirea economiei nord-americane; pentru ea, in conjunctura prezenta, cresterea valorii dolarului in raport cu euro inseamna o crestere exploziva a averilor sale in dolari, in vreme ce riscul de saracie in Europa ar duce, pe de alta parte, la o scadere importanta a exporturilor chinezesti. Jocul e complicat si contradictoriu in fiece moment, iar oamenii nu sunt decât jucariile pasive si adesea inconstiente ale unui echilibru precar…
De ce atunci inima puternica a Uniunii Europene s-a trezit atât de lipsita de resurse indata ce spectrul crizei speculative a acaparat economiile fragile ale micilor state europene si ameninta sa scufunde intreg ansamblul… (4)? Fiindca, iata, asa cum s-a remarcat, speculatiile ataca direct Grecia, Portugalia, partial Spania, dar cruta Italia (statul cel mai indatorat din Europa) si Belgia (care e aproape la fel de indatorata ca Grecia). Doua raspunsuri sunt posibile: unul economic, altul politic.
Raspunsul economic e simplu. Daca se tine cont de riscul de neplata, e evident ca potentialul de productie si de participare la marele capital mondial e de departe mai substantial in Italia decât in Grecia si in Portugalia.
Italia de centru si de nord detine un foarte mare potential industrial, fie ca e vorba de companii multinationale de dimensiuni planetare (Fiat, de Benedetti, ENEL, Armani, Gucci, Versace, Dolce&Gabbana) sau de reteaua de PME foarte diversificate si specializate, cu un mare potential de dezvoltare la export; are apoi o agricultura infloritoare, care exporta produse unice in lume (vinuri, uleiuri, brânzeturi, fructe) si, last but not least, un sector turistic fara echivalent in lume (Milano si Lombardia, Venetia si regiunea Veneto, Florenta si Toscana, Ferrara, Ravenna, Arezzo, Urbino, Emilia romana, Assisi, Gubbio, Spoletto si Umbria, Roma si Latium, Napoli si Campania, Sicilia, Sardinia etc.).
Cât despre Grecia, leaganul culturii noastre europene poseda situri unice, iar scrisul intr-o limba dificila pentru turisti nu impiedica soarele si marea sa atraga mereu vizitatori. In cursul postmodernitatii noastre, Grecia a devenit solarul Europei, locul unde se bronzeaza tot omul, intre doua bai in mare, un sirtakis si un peste fript. Cât despre Portugalia, inconsistenta sa productiva e binecunoscuta; era o tara de sub-tratare a confectiilor industriale de exemplu, inainte ca aceasta sa se fi delocalizat in Tunisia si Indonezia, tari cu mâna de lucru inalt calificata, dar inca si mai prost platita.
Belgia, se stie ca inoata inca intr-o perpetua criza de identitate lingvistica, totusi asta nu-i altereaza capacitatea de producere a plus-valorii, mai ales in Flandra – insa e un stat care ramâne ferm integrat economic in entitatea Benelux, cu avantajele oferite de paradisul fiscal luxemburghez.

In ceea ce priveste raspunsul politic datorat la intrebarea de mai sus, el va enerva cu siguranta pe multi, insa eu unul nu gasesc alte interpretari posibile. In lupta impotriva declinului sau inexorabil, imperiul american poate inca sa spere ca va subordona economia Uniunii Europene nevoilor proprii. Sigur, in cifre absolute, Uniunea Europeana e prima economie a lumii, insa e o economie pe modelul geopolitic al Germaniei, fara putere politico-militara capabila sa-si impuna vrerea in fata concurentilor.
Din contra, odata cu ajungerea la putere a lui Sarkozy, reorientarea totalmente atlantista a politicii franceze a reusit sa slabeasca economia europeana pe care gaullismul si posesia armei atomice o protejasera partial. In faza de degringolada economica in care se afla (a se vedea efectele catastrofei ecologice din Golful Mexic, cauzate numai si numai de lacomia exploatantului putului de foraj de acolo, British Petroleum), Statele Unite au tot interesul sa adapteze si mai mult economia Uniunii Europene propriilor nevoi si sa zadarniceasca orice posibilitate ca euro sa devina o moneda de rezerva internationala, o concurenta a dolarului, asa cum se profila la orizont. Pe scurt, SUA intentioneaza sa faca din BCE (Banca Centrala Europeana) o simpla sucursala locala a FED si, last but not least, sa dezintegreze definitiv modelul social european (deja lichidat in Marea Britanie), pentru a distruge toata mostenirea drepturilor salariale si muncitoresti câstigate prin decenii de lupte politico-sindicale, si poate chiar sa aduca salariile europene la nivelul celor din China.

In fata a ceea ce pare viitorul ineluctabil al Europei, trebuie aratat ca nici burgheziile nationale, nici fortele salariale locale nu par in masura sa reziste acestei ofensive politico-economice cosmetizata sub numele de lege a pietei (conform careia marile fonduri speculative anglo-saxone lucreaza ca intermediari ai puterii politice a Statelor Unite).
Probabil ca Uniunea Europeana se indreapta spre sfârsitul sau real (nu insa si nominal, pentru a camufla esecul in ochii oamenilor), fiindca marele capitalism european de la remorca celui american n-a stiut, n-a putut si in mod sigur n-a vrut sa creeze forta politica si militara necesare pentru sublinierea puterii acestei entitati politice noi in jocul geopolitic mondial. Insa, mai mult decât atât: partidele, sindicatele de stânga si de extrema stânga s-au dovedit incapabile sa-i mobilizeze pe salariati si sa-i faca sa inteleaga ca nu recurgând la un suveranism rânced si ros de molii te opui eficient unor forte de dimensiuni planetare, si ca trebuie neaparat sa se induca, in rândul celor care muncesc, ideea ca e nevoie in Uniunea Europeana de o radicalizare a luptei de clasa, singurul antidot impotriva capitalismului anglo-saxon latit la scara planetara (5).
Sigur, experienta istoriei ne-a invatat ca subiectivitatea actorilor trebuie sa intâlneasca obiectivitatea structurilor – dar nu e acesta rolul traditional al partidelor si al sindicatelor de stânga – de a explica celor de la baza care e starea sistemului? In loc de asta, sindicatele si partidele de stânga si-au mobilizat baza pentru revendicari de doua parale, in vreme ce, indaratul vociferarilor si al sloganelor fara consistenta, sistemul exploatarilor feroce isi face fara probleme jocul. Sau poate ca zarurile au fost aruncate (Alea jacta est!) si nu mai e nicio speranta pentru nevolnici…
mai 2010 (Va urma)

P.S.: Tocmai am mai aflat o noutate: Rusia pare pregatita sa suporte financiar UE, in scopul mentinerii pe linia de plutire atât a entitatii politico-economice in sine cât si a monedei sale, euro. Informatia necesita un scurt comentariu.
Interventia inopinata a autoritatilor ruse demonstreaza ca acestea au sesizat perfect ca nu e vorba doar de o criza economica greceasca, portugheza sau spaniola, ci de o tentativa de a supune in intregime Uniunea Europeana tutelei SUA. Acestea fiind zise, putem constata ca Rusia a inteles pâna la capat miza politica a acestei operatiuni economice si ca a salva Europa de la falimentul orchestrat de capitalul anglo-saxon inseamna a impiedica ofensiva nord-americana spre inima Europei Centrale si Orientale, in directia Rusiei. Dar, in geopolitica, nimic nu e gratuit… si orice ajutor financiar se plateste cu avantaje politice, mai devreme sau mai târziu.
Propunerea Rusiei confirma, o data in plus, justetea interpretarilor lui Carl Schmitt. In acest caz, in mod sigur vor trebui strânse legaturile politice si economice cu nucleele Uniunii Europene, in detrimentul pretentiilor americane, exprimate in cadrul NATO, de a instala scuturi anti-racheta la frontierele occidentale ale Rusiei. Vor fi reluate discutiile privind gazoductul ce va traversa Polonia, privind prelungirea cailor ferate de mare gabarit dinspre Polonia spre Rusia si de aici spre Orient (6), se va incerca amânarea pe termen lung a integrarii Ucrainei si a Georgiei in NATO si in UE. De asemenea, va fi initiat un dialog pentru crearea unei axe politico-economice Paris-Berlin-Moscova (7), singura capabila sa blocheze puseele hegemonice ale unei puteri aflate in declin, ca Statele Unite.
Ceea ce, a priori, nu inseamna nici ca oamenii o vor duce mai bine, nici ca o vor duce mai rau ca inainte.

Traducere din limba franceza de
Teodora Dumitru

NOTE:
(1) Exista chiar institutii financiare anglo-saxone specializate in acest tip de imprumut cu riscuri foarte ridicate pentru cetateni saraci, dar inca solvabili (Provident.ro, de exemplu). Beneficiile pe termen scurt pot atinge de la 20% la 30% si chiar la 50% din suma imprumutata, pe un an:
Asta se numeste, simplu, camata.

(2) Sigur, un intelectual de dreapta, conservator, care a cochetat o vreme (pâna in 1938) cu nazismul, dar ale carui lectii au fost redescoperite de unii juristi israelieni – cf. Jacob Taubès, in Carl Schmitt, „Gegenstrebige Fügung“ (tradus in franceza „En divergent accord“ s„In acord divergent“t, dar literal trebuie citit ca „uniune contra-timp“). Autorul, profesor de iudaism si de hermeneutica la Universitatea din Berlin, scrie la p. 57: „Carl Schmitt este (alaturi de Heidegger) cu un cap deasupra tuturor celorlalti intelectuali care au pus pe hârtie ce-au gândit. Nimeni nu se indoieste de asta.“.
Mai mult, ideile lui Schmitt au fost reluate de teoreticieni ai relatiilor internationale din partidul comunist italian, la sfârsitul anilor 1950. Astazi, in Italia, filosoful de drept marxist al miscarii Rifondazione, Danilo Zolo, de la Universitatea din Florenta (director al Centro per la filosofia del diritto Internazionale e delle politiche globali Jura Gentium) confirma aceasta directie prin lucrarile sale „Da Nuremberg a Bagdad. La giustizia dei vicitori“, Laterza, 2006, si „Terrorismo umanitario. Dalla guerra del Golfo alla strage di Gaza“, Diabasis, 2009); acelasi lucru se poate spune despre Luciano Canfora, profesor de literatura antica la Palermo, autorul volumului „Critica della retorica democratica“, Laterza, 2002. Cât despre textul lui Carl Schmitt readus in discutie in acest nou context al relatiilor internationale, vezi „Politische Theologie“, II, 1970, unde apare forma definitiva a conceptului de Weltbürgerkrieg.

(3) Cf. filmul lui Paul Greengrass, „Green Zone“, 2010.

(4) Joseph Stiglitz estimeaza ca am putea asista la sfârsitul monedei euro (AFP la Atena, 2 febr. 2010). Si apoi adauga aceasta banalitate (mare scofala pentru un laureat cu Nobel pentru economie!): capitalismul e bazat pe cupiditate. Chiar trebuie sa iei premiul Nobel pentru a descoperi ceea ce si cel mai neinsemnat mestesugar, si cel mai necajit salariat afla pe propria-i piele, odata confruntati cu dictatele bancilor?

(5) E clar astazi ca integrarea tarilor ex-comuniste in UE n-a avut decât doua scopuri: pe de o parte sa fie identificati agenti locali capabili sa deschida pietele si sa pregateasca marele jaf asupra bogatiei colective acumulate prin munca cetatenilor timp de patru decenii, iar pe de alta, mizând pe delocalizare si pe afluxul mâinii de lucru venite din Est si gata sa accepte orice salariu, sa se ajunga la scaderea maximala a pretului de productie si a avantajelor sociale ale salariatilor. Pe scurt, scopul a fost sa se distruga modelul socio-economic european obtinut dupa un secol si ceva de lupte social-politice, pentru a favoriza doar profitul. Expertii economiei de piata, debarasati de obstacole frontaliere, muncesc constiinciosi in continuare…
Pe acest subiect, cf., excelentul film al lui Alexandru Solomon, „Kapitalism – reteta noastra secreta“, 2010; a se vedea, de asemenea, lucrarea colectiva „La Grande braderie à l’Est ou le pouvoir de la cleptocratie“ (coordonatori Bruno Drweski si Claude Karnoouh), Le Temps des Cerises, 2004, si „Genealogii ale postcomunismului“ (coordonatori Adrian T. Sirbu si Alexandru Polgár), Idea, 2009.

(6) Vezi articolul lui Bruno Drweski: „Miasmes historiques, intérêts présents et perspectives futuristes: le rapport Pologne – Russie à un tournant?“, ce urmeaza sa apara pe site-ul lepenseelibre.fr.

(7) In legatura cu acest subiect, vezi excelenta lucrare de geopolitica a lui Henri de Grossouvre, „Paris-Berlin-Moscou“, L’Âge d’Homme, Lausanne.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper