Povestea unui congres

Un articol de Cristina Bogdan

Orice poveste autentica începe cu o întâmplare, care s-a petrecut înaintea istoriei propriu-zise ce urmeaza a fi narata. E nevoie sa existe o urma, pe care cititorul sa o poata adulmeca (daca tinem cont de etimonul îndepartat al cuvântului, grecescul osmè – „miros“) si în interiorul careia sa înteleaga sensul urmarii.
În anii ’80 ai secolului trecut, medicul francez Bertrand Utzinger achizitiona o casa în curtea bisericii de secol XII a comunei Meslay-le-Grenet, din apropierea orasului Chartres. Edificiul religios – dedicat Sfintilor Blaise si Orien – pastra în interior, pe fatadele sudica si vestica, o reprezentare timpurie a Dansului macabru (sfârsitul veacului XV), iar deasupra ei, o scena înfatisând Întâlnirea dintre cei trei Morti si cei trei Vii. Sotii Hélène si Bertrand Utzinger au patruns în sanctuar si au fost sedusi fara rest. Viata lor s-a metamorfozat într-o lunga calatorie în cautarea semnelor unui fenomen care a marcat istoria culturala a Europei, începând cu perioada marilor epidemii de ciuma (1348-1352). Abatii somptuoase sau minuscule biserici si capele funerare din universul rural, muzee si colectii de arta din batrânul continent, asediat odinioara de spectrul necrutator al pestei, au fost cercetate cu minutiozitate si pasiune de cei atinsi de „morbul“ Dansului macabru. Astfel a luat fiinta, în Franta anului 1986, asociatia culturala „Danses macabres d’Europe“, cu ramuri în mai multe tari europene: Elvetia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Austria s.a. Menirea ei era aceea de a aduna, a conserva si a analiza marturiile capabile sa delimiteze teritoriul acestei teme literare si iconografice, prin intermediul careia pot fi descifrate sensibilitati si mentalitati colective în fata marii treceri. Asociatia a initiat si un congres, care are loc o data la 2 ani, pentru a le oferi membrilor sai (astazi, câteva sute) posibilitatea de a interactiona cu cercetatori din alte spatii culturale si de a se informa despre ultimele descoperiri ale domeniului.
În octombrie 2003, am avut ocazia sa particip la Rouen, la cel de-al XI-lea congres al asociatiei, cu o lucrare despre posibilele reminiscente târzii ale Dansurilor macabre din spatiul românesc, sublimate într-o confruntare unica între „mladul împaratesc“ sau „cocoana împarateasa“ si Moarte. Fascinati de diversitatea chipurilor Doamnei cu coasa si de ingeniozitatea solutiilor iconografice propuse de zugravii români din veacurile XVIII-XIX, cercetatorii francezi mi-au cerut atunci sa reflectez la posibilitatea de a organiza o viitoare conferinta în România. I-am reîntâlnit în 2005 la congresul de la Gent (Belgia) si invitatia mi-a fost reiterata. Dupa ce România a intrat în Uniunea Europeana, iar orasul Sibiu a fost desemnat, în 2007, capitala culturala a continentului crestin, ideea desfasurarii acestui eveniment la noi a început sa capete contur real si în mintea mea. Simbolic, am pastrat în imaginea folosita pentru afisul congresului si reluata pe coperta volumului de studii aferent (ambele puse în pagina de talentatul designer Stefan Barutcieff) scena dialogului dintre tânarul print si Moarte, de pe fatada sudica a bisericii „Sfintii Arhangheli“ din Schitu Matei (jud. Arges). Cu aceasta scena îmi începusem în 2003 expunerea la congresul de la Rouen, cuvintele dialogului amintindu-le audientilor, în buna masura, de textele adiacente ale reprezentarilor occidentale:
„Ah, domn împaratesc, cât esti de frumos,
Toti te dasfaiteaza pa tine
Vina de joac’ si cu mine!“
„Of, moarte înfocata cât esti de ciudata
N-as fi mai voit mai bine
Ca sa mai vii tu la mine!“
Ce sunt Dansurile macabre?
Mi-e frica sa mai spun, chiar si în medii cultivate, ca ma preocupa Dansurile macabre. Am primit de atâtea ori un raspuns care m-a obligat sa constientizez  absenta informatiilor referitoare la acest subiect în spatiul românesc, încât ma grabesc sa adaug, de fiecare data, ca e vorba de imagini sau de texte. „Nu stiam ca îti place sa dansezi si, cu atât mai putin, ca participi la astfel de competitii sportive“; „Din ce ansamblu de dans faci parte?“; „În contextul carui ritual funerar se practica aceste dansuri?“ – sunt doar câteva dintre mirarile fara sens carora m-am vazut silita sa le fac fata în ultimii ani. Asa încât îmi voi permite sa deschid o paranteza în poveste si sa încerc a explica succint ce sunt Dansurile macabre.
Aparitia acestor reprezentari literare si iconografice a fost legata de contextul marilor epidemii de ciuma care au devastat Europa începând cu veacul al XIV-lea, conducând la instituirea unui tip de discurs ecleziastic, menit sa puna în evidenta contrastul dintre efemeritatea trupului, supus descompunerii, si vesnicia sufletului. Ordine monastice, precum cel dominican sau franciscan, au recurs la folosirea unor accente macabre în predicile lor, cu scopul de a institui un model, o regula a vietuirii crestine si, în acelasi timp, de a pregati sufletul credinciosului în vederea „cântaririi“ de la Judecata de Apoi. Cuvântul despre moarte avea o mai mare putere persuasiva atunci când era însotit de foi volante (Bilderbogen), cuprinzând scene referitoare la sfârsitul vietii, pe care calugarii itineranti le distribuiau pentru a sensibiliza auditoriul si prin intermediul simtului vizual (fapt lesne de înteles daca ne plasam în contextul unei societati, în marea ei majoritate, analfabete).
În activitatea predicatoriala a calugarilor cersetori a identificat Émile Mâle principala sursa a mutatiilor care s-au petrecut în mentalul colectiv al Evului Mediu târziu, contribuind decisiv la extinderea interesului pentru arta macabra: „Franciscanii si dominicanii, adresându-se fara încetare sensibilitatii, au sfârsit prin a transforma temperamentul crestin; ei au facut întreaga Europa sa plânga ranile lui Iisus si tot ei au înspaimântat multimile vorbindu-le despre moarte“.
Un orizont de asteptare propice emergentei Dansurilor macabre au conturat si o suita de creatii literare (însotite sau nu de ilustrari iconografice). Secolul al XII-lea, prin lucrarile lui Hélinant de Froidmont (Vers de la mort), Thibaut de Marly (Les vers de la mort) sau prin rândurile papei Inocentiu al III-lea, adunate sub titlul sugestiv De contemptu mundi, a schitat o imagine sumbra a existentei, recurgând la topos-ul cadavrului aflat în descompunere. Veacul urmator a îmbogatit repertoriul acestor scrieri prin „confruntarea între vii si morti, între spiritualitate si trupurile destinate putreziciunii“ (Pavel Chihaia), reflectata în Legenda celor trei Morti si a celor trei Vii. Continua interogatie ubi sunt qui ante nos? permitea, la rândul ei, trecerea în revista a unor figuri celebre, ce nu s-au putut sustrage, în pofida faimei, puterii, bogatiei nemasurate sau maretiei lor pamântesti, constrângerii inerent umane a finitudinii. Poemele de tipul Vado mori înfatisau diversele conditii umane si sociale, supuse aceluiasi deznodamânt nivelator. Situarea simetrica, „în oglinda“, a celor vii si a celor morti îsi are originea în tema Întâlnirii…, de sorginte orientala (araba), a carei filiatie dintr-o parabola a romanului Varlaam si Ioasaf, a fost pertinent comentata de Pavel Chihaia. Motivul oglindirii sau al corespondentelor dintre personajele celor doua lumi se regaseste si în variantele literare sau iconografice ale Dansurilor macabre.
Diferenta fundamentala rezida în atitudinea pe care o are Moartea (sau mortul) fata de cei (înca) vii: fie se manifesta sub forma unui avertisment, capabil sa devina instrument de reglare a codului comportamental (în Legenda celor trei Morti si a celor trei Vii), fie îmbraca vesmântul unei realitati implacabile, care nu ofera muritorului nici un fel de ragaz pentru pregatirea sufleteasca (în Dansurile macabre).
În creatiile timpurii, rolul de mai târziu al Mortii este interpretat de cadavrul care invita la joc un muritor (initial, erau înfatisati numai barbati), costumat în conformitate cu pozitia ocupata în ierarhia sociala a epocii. Hora a feluritelor vârste si categorii sociale, Dansul macabru subliniaza ideea egalitatii în fata sfârsitului insurmontabil, fiecare efectuând „un pas de dans“ alaturi de „perechea“ sa de dincolo de mormânt.
Este interesant de observat ca rolul activ în aceste scene îi revine întotdeauna scheletului (ecorseului, mumiei), care întinde o mâna catre cel viu, invitându-l sa intre în cortegiul funebru. Contrastul paradoxal dintre „ritmul mortilor“ si „paralizia celor vii“ (Ph. Ariès) creeaza un efect artistic, sugerând ideea de cuplu grotesc, care reuneste imaginea dezolanta a descompunerii cu aceea înfloritoare a vietii. Aceasta viziune antitetica accentueaza sentimentul dezgustului în fata mortii, întrucât nu alegoria Mortii este în sine urâta, ci situarea ei în acelasi context cu imaginea omului viu: „Moartea, ca personificare, ca schelet cu coasa neiertatoare, metamorfoza crestina a batrânului Cronos, nu este de fapt nici ea urâta. Numai în raport cu viata înfloritoare, scheletul ni se pare urât. De aceea, în tablourile având ca tema Dansurile mortilor, pictorii au stiut sa reprezinte si Moartea, ca forta distructiva a vietii, printr-o individualizare deosebit de vie. Patosul nimicirii reuneste oasele descarnate ale scheletului cu acea forta invincibila, ce surprinde viata în toate stadiile ei, la toate vârstele si în toate situatiile, obligând-o sa coboare în mormânt.“ (Karl Rosenkranz).

Ochii Sibiului atintiti
catre dincolo

Sa revenim însa la firul povestii. În perioada 20-23 mai 2010, orasul cu mii de ochi de pe Cibin a privit intens catre dincolo. Organizatorii acestei editii a congresului Dansurilor macabre – asociatia culturala franceza „Danses macabres d’Europe“ si Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti – au gasit un sprijin substantial în institutiile culturale sibiene pe care le-au ales drept parteneri: Complexul National Muzeal ASTRA, Muzeul National Brukenthal si Universitatea „Lucian Blaga“. Initiativele acestor parteneri au adus un plus de savoare si de consistenta evenimentului stiintific, onorat de prezenta a peste 40 de cercetatori din Franta, Germania, Elvetia, Spania, Belgia, Olanda si România. Conferintele însiruite de-a lungul a trei zile (ultima fiind consacrata excursiei de cercetare) s-au desfasurat în Casa Artelor din Sibiu (Piata Mica, nr. 21). Studiile istoricilor, antropologilor, muzeografilor sau specialistilor în artele vizuale au fost repartizate în câteva sectiuni tematice: Dansuri macabre de ieri si de astazi; Arta si pedagogie muzeala. Colectiile Brukenthal; Spatiile mortii; Durata lunga a imaginilor mortii; Sacru si macabru. Exemple românesti si Tehnici moderne de înregistrare a disparitiei. Majoritatea textelor prezentate în franceza, engleza si germana au fost incluse în volumul congresului (Actes du XIVe Congrès International d’Études sur les Danses macabres et l’art macabre en général, coordonat de Cristina Bogdan si Silvia Marin-Barutcieff), aparut deja la Editura Universitatii din Bucuresti.
Subiect vast si incitant – moartea, cu întreaga ei pletora de semnificatii, – nu înceteaza sa-si atraga noi „slujitori“. Îmbarcati pe galera ei, pentru a relua sintagma lui Michel Vovelle, cercetatorii se straduiesc sa-i aproximeze contururile, sa înteleaga atitudinile, comportamentele si sensibilitatile pe care le pune în miscare, lasând urme sugestive la nivel textual si iconografic.
Într-una dintre maximele sale, La Rochefoucauld atrage atentia asupra imposibilitatii de a patrunde misterul mortii, caci ea este asemenea soarelui, nu poate fi privita direct, în fata. Acest „refuz“ nu contribuie decât la sporirea tentatiei de a o „domestici“ si de a o introduce într-o schema cognitiva cu instrumentele diverselor discipline umaniste.  Philippe Ariès înregistreaza, într-unul dintre eseurile dedicate istoriei mortii în Occident din Evul Mediu pâna în zilele noastre (publicat în Franta, în 1975), traseul pe care l-a parcurs istoriografia mortii, de la un demers singular catre unul generalizat la nivelul comunitatii de cercetatori: „Moartea devine astazi atât de vorbareata, încât sunt nerabdator, la rândul meu, sa ies din semi-clandestinitatea unei aventuri solitare si sa îmi alatur vocea corului numeros al «thanatologilor».“ Este cazul sa amintim aici ca prima carte a lui Ph. Ariès, Histoire des populations françaises et de leurs attitudes devant la vie depuis le XVIIIe siècle (Istoria populatiilor franceze si a atitudinilor lor în fata vietii începând cu secolul al XVIII-lea), propusa în anul 1948 spre editare, a fost initial refuzata, pe motiv ca publicul cititor n-ar fi interesat de un asemenea subiect. Pâna în momentul în care istoricii au deschis santierul de cercetare în jurul problematicii mortii, studiile consacrate acesteia au apartinut preponderent demografilor sau istoricilor de arta.
Congresul de la Sibiu a accentuat dimensiunea vizuala a reprezentarilor mortii, majoritatea studiilor propuse facând referire la domeniul artelor plastice. Frescele medievale de la Lübeck, Basel sau Berlin, tablourile cu scene macabre din colectiile Muzeului National Brukenthal, reprezentarile Punerii în mormânt, ale Vanitatilor, ale Cavalerilor Apocalipsei sau ale Sfântului Hristofor (protectorul împotriva „mortii rele“), plansele anatomice semnate de Andreas Vesalius, în De humani corporis Fabrica…, picturile lui Salvador Dali sau creatiile unor artisti contemporani precum Christian Bizeul, Barbara Gut si Jan van den Driessche au fost doar câteva dintre subiectele care    i-au introdus pe participanti în extraordinara diversitate a „solutiilor“ iconografice ce au înconjurat de-a lungul timpului tema mortii. Fotografiile si albumele funerare, secventele din filmele americane din perioada anilor ’20-’30 ai secolului trecut, având ca subiect predilect Primul Razboi Mondial, au completat imaginea de ansamblu a acestei „prezente absente“ (Paul Ludwig Landsberg), care este moartea. Spatiile destinate înhumarii / incinerarii au constituit o alta latura a discursului istoricilor si antropologilor. Cimitire celebre (precum cel de la Sapânta) sau modeste spatii funerare din satele sudului României, crematoriile Cenusa sau Vitan-Bârzesti din Bucuresti si-au „disputat“ dreptul de a marturisi despre practicile la care este supus corpul defunctului, dar si despre cele care vizeaza conservarea memoriei celui disparut.
Gert Fabritius si Lumea Apocalipsei
Firul povestii se tese chiar din firul vietii. În jurul acestuia, care porneste din leagan si se sfârseste, pentru lumea de aici, pe masa funerara, s-a orânduit expozitia de gravuri a lui Gert Fabritius, vernisata la Casa Artelor în seara deschiderii oficiale a congresului (20 mai). Initiativa doamnei Irmgard Sedler, directoarea Muzeului de arta Kleihues-Bau din Kornwestheim si presedinta onorifica a Muzeului Transilvanean din Gundelsheim am Neckar, de a aduce la Sibiu cele doua cicluri de Dansuri macabre semnate de Gert Fabritius, a reusit sa metamorfozeze contextul preponderent teoretic al unei întâlniri academice într-un soi de performance (sau de memento mori) neîncetat. Pentru a patrunde în sala de conferinta, participantii au strabatut în fiecare zi încaperea în care fusese instalata expozitia de gravuri, Lumea Apocalipsei, si s-au împartasit din simbolurile si aluziile ei.
Gert Fabritius este un important artist de origine germana, nascut în 1940 la Bucuresti, cu studii la Academia de Arte „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca si stabilit definitiv în Gemania din 1977. Creatia lui cu inflexiuni existentialiste reflecta caracterul problematic al eul-ui, mereu în cautare de sine si de raspunsuri la tragediile lumii contemporane. Expozitia de la Sibiu a asezat fata-n fata, ca într-o oglinda simbolica, doua cicluri ale Dansului macabru. Primul, realizat în 1995, surprinde, într-o suita de 14 gravuri, valentele actuale ale mortii, provocate de diverse catastrofe naturale si sociale: Moartea si distrugerea ozonului, Moartea si apa (evident, este vorba despre apele infestate chimic), Moartea si foametea, Moartea si strada, Moartea si Sida, Moartea si zborul (accidentele aviatice) s. a.
Cel de-al doilea, creat în 2007 si intitulat Dansul macabru de la Veseud, înfatiseaza, în 7 xilogravuri pe hârtie lucrata manual, o varianta subiectiva a unui text traditional sasesc, Lied vom König und vom Tod (Cântecul Regelui cu Moartea).
„Daca lumea ar fi clara, nu ar mai fi nevoie de artisti“. Cu aceasta fraza a lui Albert Camus si-a început Gert Fabritius discursul din timpul vernisajului. Artistul trebuie sa-si asume rolul lui Sisif, care, în rastimpul în care coboara panta pentru a recupera bolovanul rostogolit de vointa neînduratoare a zeilor, are ragazul unui „ceas al constiintei“. Daca e sa-i dam crezare lui Albert Camus, în acele momente, Sisif cel condamnat la chin etern devine „superior destinului sau, e mai puternic decât stânca lui“. Sursa puterii lui este constientizarea, asumarea traseului de personaj tragic. Artistul care asterne imaginea cataclismelor pe pânza sau pe hârtie transgreseaza, în clipele privilegiate ale creatiei, moartea, raul, suferinta.
Un spectacol funerar: Chiparusul
Expunerile teoretice din primele trei zile ale congresului au fost secondate de vizitele orchestrate de cele doua muzee renumite ale orasului Sibiu. Alexandru Sonoc, directorul Colectiilor de Arta ale Muzeului National Brukenthal ne-a ghidat prin centrul istoric al urbei lui Hermann, dar si prin galeriile de arta adapostite de palatul baronului Samuel von Brukenthal. Dana Roxana Hrib, sefa sectiei Educatie, Marketing si Comunicare a aceleiasi institutii, ne-a introdus în universul expozitiei Gothic. Revival Experience vs. Enlightement Pattern, amenajate sugestiv în pivnitele palatului. Anamaria Tudorie si Raluca Teodorescu ne-au prezentat rezultatele unei activitati educationale prin care Muzeul Brukenthal si-a propus sa-i familiarizeze pe copiii de vârsta scolara cu fenomenul mortii.
Muzeograful Stefan Pauceanu ne-a invitat într-un tur de familiarizare cu lumea rurala, reconstituita cu finete în Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA, ca un preludiu la spectacolul funerar oferit de Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vrancea. Localnicii unui sat vrâncean destul de izolat si, implicit, conservator, Nereju, practica si astazi un obicei de sorginte pre-crestina: Chiparusul. În timpul noptilor de priveghi, în vreme ce femeile bocesc mortul, barbatii se apuca de cingatori si joaca anumite dansuri. Întetesc un foc mare în care ard lucrurile defunctului, peste care sar si apoi se sterg de cenusa. Mastile lor, viu colorate, sperie sau amuza privitorul contemporan, caruia semnificatia acestora îi ramâne necunoscuta.
Masca ascunde chipul celui care o poarta, conferindu-i o alta identitate. Se crede ca mascatii sau unchesii sunt strabunii defunctului, veniti sa-l fereasca de rele si sa-l pregateasca pentru calatoria ultima. Dansul, încarcat de dramatism, vorbeste despre necesitatea despartirii.
Amurgul serii de 22 mai ne-a oferit posibilitatea de a ne imagina o noapte de priveghi dintr-un îndepartat sat vrâncean. N-a lipsit nimic din spectacolul funerar: cosciugul si personajul care a avut curajul sa-l întruchipeze pe cel plecat din lumea aceasta, lumânarile, pomul mortului, focul în jurul caruia s-a dantuit si coliva.
Cel mai frumos compliment
În ultima zi a Congresului, participantii si-au intrat în pielea lor obisnuita: aceea de cercetatori de teren. Înarmati cu aparatele de fotografiat si carnetele pentru notite, istoricii de arta si antropologii au pornit „à la recherche de la mort perdue“, altfel spus, în cautarea frescelor cu subiecte macabre, de la bisericile din împrejurimile Sibiului. La „Cuvioasa Paraschiva“ din Rasinari, au admirat Roata vietii (în spitele careia sunt figurate 7 etape ale traseului existential), scenele din Apocalipsa (printre care si Cavalerii Apocalipsei, ultimul fiind imaginea Mortii calare) sau reprezentarea Sfântului Hristofor cu chip de miel, fapt neobisnuit pentru occidentalii familiarizati cu varianta uriasului foric. La Sibiel, grupul a fost asteptat la intrarea în sat de doi tineri calareti în costume populare si condus catre biserica „Sfânta Treime“ si Muzeul de Icoane pe Sticla „Preot Zosim Oancea“.
La ctitoria religioasa din Talmacel, Judecata de Apoi, Apocalipsa, imaginile Mortii sau Roata vietii au fost „eclipsate“, chiar si pentru împatimitii temelor macabre, de primirea oferita de parintele Horia Roman. Vecernia din duminica Rusaliilor i-a chemat pe sateni la biserica îmbracati în portul specific zonei. Alb si negru în variante de la 3 ani la 90, însiruite de-o parte si de alta a intrarii în lacasul de cult, pentru a-i întâmpina româneste pe calatori. Cântecele intonate au adus lacrimi în ochii auditorilor. La despartire, Hélène Utzinger, cea care si-a schimbat radical destinul atunci când s-a mutat în curtea bisericii din Meslay-le-Grenet, mi-a soptit cel mai frumos compliment: „Ne-ati demonstrat ca românii nu sunt numai inteligenti si cultivati, ci si ca au mai mult suflet decât francezii“. Am îndraznit sa redau aici replica de taina, ca pe un dar de gând pentru toti cei care au transformat intervalul dintre 20 si 23 mai 2010 într-o sarbatoare a mintii, dar mai ales a sufletului.1
Homo moriturus
Subiectul ramâne deschis, caci surselor analizate la congresul de fata li se pot adauga altele, menite sa puna în evidenta fragmente din imaginea de ansamblu a acestui puzzle pe care îl compun sensibilitatile si comportamentele colective dintr-o anume epoca în fata marii treceri. Subiectul îsi pastreaza actualitatea, reusind sa mentina viu interesul celui ce-l studiaza, pentru ca reprezinta una dintre rarele teme în care cercetatorul are „sansa“ de a se întâlni, mai devreme sau mai târziu, fata-n fata cu „obiectul“ muncii sale. Asadar, homo moriturus – un domeniu care îsi asteapta mai departe cercetatorii în spatiul românesc si occidental. Firul povestii va continua sa se depene, cu popasul de la Chur, capitala cantonului Grisons si cel mai vechi oras din Elvetia, gazda Congresului Dansurilor Macabre din 2012.

2 comentarii pentru “Povestea unui congres”

  1. octombrie 9, 2010 la 9:09 pm

    si eu am rude in nereju am banici acolo dar nu am mai fost de 5 ani pe acolo si me dor de comuna nereju am stat catva ani pe acolo

  2. octombrie 9, 2010 la 9:10 pm

    am rude in sahastru sunt dea lui staruiala maftei

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper