Plimbarile unui solitar(*). Meditatii bucurestene

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Se împlinesc în curând patruzeci de ani de când ma plimb prin Bucuresti… Chiar ofiterul de la Securitate care ma lua-n „grija“ când poposeam în Capitala, la începutul anilor 1980, remarcase asta si o înregistrase într-o nota de serviciu: „Carol (unul dintre numele mele de cod) merge mult, zice el, dupa o sursa de încredere, ca sa evite mijloacele de transport în comun, supraîncarcate si împutite (sic!) si pentru ca nu gaseste taxiuri când are nevoie“. Am asadar o experienta solida de preumblator la pas – mai mult sau mai putin solitar – prin acest oras.
Am întreprins o descriere consistenta a centrului Bucurestiului într-una dintre cartile mele („L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie“). Era pe la începutul anilor 1970, când regimul comunist functiona uns sau mai scârtâit si când calatorul parizian din mine se minuna ca în capitala unei tari comuniste, în decembrie, puteai auzi cum se înjunghie porcul în gradinile caselor din centrul orasului. Odata mi s-a întâmplat sa aud horcaielile agonice chiar sub ferestrele Ambasadei Frantei… În acele vremuri însa, nici dispunând de cele mai puternice antene si de cele mai razbatatoare lupe, ajutate de cea mai ascutita intuitie, n-ai fi putut repera scâncet de intelectual disident (Goma fiind expulzat din tara dupa 1977…). Si nu vorbesc de cei plecati în calatorii turistice, de studii sau profesionale, care, ajunsi la sfârsitul sejurului, uitau drumul spre casa. Asta nu e disidenta. E, cel mult, un acut simt al oportunitatii, al ocaziei, al conjuncturii – laudabil în felul lui, dar care nu te face disident. Poti sa te numesti, în acest caz, cel mult descurcaret, abil, viclean chiar, poate si un pic mincinos daca sustii ca te refugiezi din motive politice când, în realitate, e vorba doar de triviale intentiuni economice…

Pe scurt, ma plimb de mult pe strazile acestui oras si îi iau seama. Dupa 1989, s-a schimbat mult, mai mult decât înainte. În 1971, când am pus piciorul aici pentru prima oara, mai pastra ceva din atmosfera urbana si umana interbelica. Se simtea în lumea micilor meseriasi, a artizanilor, în stilul chelnerilor din restaurantele bune, sau în atmosfera spatiilor exilate la marginea oraselor (mahala), atât de bine descrise în „Bucarest“-ul lui Paul Morand si în „Denkwürdikeiten eines Antisemiten“ a lui Gregor von Rezzori.
Sigur, astazi orice discutie asupra Bucurestiului trebuie sa ia în considerare distrugerile cauzate de planificarea sistematica a centrului orasului, pusa în practica la finele anilor 1970 de regimul comunist. Însa întotdeauna trebuie sa abordezi realitatea, cât de mediocra ar fi ea, prin prisma originilor sale. În ciuda strigatelor tardive ale „disidentilor“ si ale portavocilor lor de dincolo de granite, modelul acestor planuri de urbanism trimite la o modernitate ale carei referinte au devenit deja clasice în Occident. Nu poti sa nu iei în calcul genealogia faptelor pentru a întelege viitorul, zic; în cazul Bucurestiului, pentru a pricepe de unde vine sistematizarea urbana româneasca, trebuie sa ne gândim la baronul Haussmann, la construirea Vienei si a Budapestei dupa Ausgleich-ul din 1876, sa nu uitam proclamatiile radicale din „Carta Atenei“ – adica tabula rasa generala: sa distrugem Florenta!… etc.
Într-adevar, daca în Paris n-au mai fost pastrate decât rarisime reminiscente urbane ale epocii medievale, si poate ceva mai multe strazi si cladiri din secolele XVI si XVII, toate acestea se datoreaza priceputului prefect al lui Napoleon al III-lea, care a pus ordine în toate vechile cartiere, retezând strazile medievale din nucleele fondatoare ale cetatii, distrugând totalmente reteaua stradala a celor mai vechi cartiere populare de lânga fosta Bastilie, din Cartierul Latin sau din zona Operei si deschizând astfel marile bulevarde care converg spre Place de la Concorde. Rezultatul acestei politici urbane a fost acest oras majestuos si rigid, mineral chiar, care, în cea mai mare parte (cu exceptia strazii Marais si a câtorva strazi din primul si din al doilea arondisment), a fost construit în intervalul dintre 1860 si Primul Razboi Mondial.
Oras admirat în toata lumea, sigur, dar sub comanda baronului modernizator Haussmann, dirijat si el de un guvern autoritar care practica fara rusine exproprierea si speculatiile funciare, a pierdut în jur de 300 de biserici si de capele romane si gotice (cf. romanul lui Emile Zola, „La Curée“). Paris, „orasul-lumina“, pentru a refolosi un cliseu, la fel ca Londra sau Bruxelles-ul, n-a scapat de frenezia distrugatoare proprie unei modernitati niciodata plictisita de schimbare, mereu entuziasta în cautarea noutatii cu orice pret. Analizând fenomenul în sine, putem spune ca reînnoirea urbana permanenta a devenit un fapt social, economic si politic global, care a cuprins lumea în totalitatea sa.

Citind mai de mult lucrarea lui Frédéric Damé (3) „Bucurestiul la 1906“, am descoperit cât de indignat era autorul fata de atitudinea vechilor si a noilor clase conducatoare românesti de la începutul secolului al XX-lea, care distrugeau febril si exaltat monumentele istorice ale vechii Capitale a Valahiei, pentru a face loc unor constructii ce, în epoca, treceau drept semne ale unei modernitati aristocratice si burgheze dintre cele mai rafinate (4)! E suficient un singur exemplu revelator pentru aceasta stare de spirit: pe Calea Victoriei, impozantul imobil al CEC-ului a fost construit pe locul unei vechi biserici, închinate Sfântului Ioan parca, substituind, atât simbolic cât si material, cultul unui Dumnezeu trinitar si al unuia dintre apostolii sai printr-un dumnezeu al Capitalului si al profiturilor sale (condamnate odinioara de Aristotel, apoi de toti Parintii Bisericii si de Sfântul Toma d’Aquino).
Fiecare epoca spirituala si politica a demolat conform propriilor ratiuni, atât culturale si politice (orice noua putere rade vechile palate si le construieste pe ale sale; o noua credinta reconverteste sau distruge templele consacrate credintelor mai vechi, le modifica sau le ridica din temelii; reînvierea unei credinte îsi lasa si ea amprenta asupra lacasurilor de cult (4)), cât si functionale – fiindca dintotdeauna gazduirea unei populatii urbane în continua crestere a ridicat serioase probleme; a fost mereu nevoie de crearea unor locuri pentru noii veniti, au fost create constructii suprapuse, au fost extinse periferiile si circumferintele zonelor fortificate. Orasul este un recipient care se largeste fara încetare, si doar în vremea marilor epidemii sau a catastrofelor politice s-a întâmplat ca unele dintre orase sa regreseze la stadiul de simple asezari rurale, uitate în mijlocul unui desert de ruine. Asta daca nu cumva anuntata catastrofa ecologica va trimite lumea noastra urbana spre o noua „Cartago delenda est“ (6).

În tarile comuniste, dar si în Europa capitalismului keynesian (al Welfare State) de dupa razboi, exodul rural a fost atât de puternic încât, la un moment dat s-a pus serios problema gazduirii decente a masei dezradacinatilor de la tara, transformate imediat într-o armata a  muncitorilor si a functionarilor din serviciul industrializarii totale, suprapuse populatiei urbane deja prezente. Sa nu uitam ca între anii 1950-1960, daca oamenii traiau – câteva familii îngramadite – în mai mult sau mai putin spatioasele apartamente din Bucuresti, Budapesta ori Praga, în jurul altor orase, ca Paris, Milano, Torino, Roma, zonele de periferie luau progresiv amploare (vezi filmele neorealiste italiene sau frantuzesti) (7), iar problema adaposturilor sociale n-a fost rezolvata decât spre mijlocul anilor 1970 (8).
Evident, atât din motive ideologice (uniformizarea socio-economica în jos a populatiei), cât si din lipsa obiectiva a mijloacelor financiare (prabusirea finantelor publice cauzata de razboi si de consecintele sale), regimul comunist – în primii sai ani de putere – i-a înghesuit pe fostii locatari lânga niste nou-veniti, în apartamente si în vile apartinând fostei aristocratii si fostei burghezii (mica si mare). Dar, odata depasita prima perioada, zisa „stalinista“, cu o durata variabila, în functie de tara, metoda n-a mai mers. În România, pe la începutul anilor 1960, guvernul trebuia sa faca fata în mod imperativ primelor generatii produse chiar de regim (muncitori, cadre industriale, cadre didactice si intelectuali) – asadar, din ratiuni ideologice si sociale (era vorba de controlul social, de obtinerea legitimitatii si, deci, de compromis socio-istoric) care vor conduce în anii 1970 la national-comunismul ceausist, regimul a fost nevoit sa înceapa construirea masiva de locuinte noi, cu minimum de confort.
Regimul comunist nu-i mai putea constrânge însa pe oameni sa-si abandoneze colibele de pamânt si sa plece de la „coada vacii“ – pentru ce? – pentru a ajunge în asemenea cartiere marginase si mizere. Spre a-si legitima puterea si viitorul istoric prin intermediul unor noi grupuri sociale produse de societatea industriala în devenire, trebuia sa fie aratat populatiei ca socialismul o duce mult mai bine decât capitalismul în noul sau spatiu de dezvoltare postcoloniala din lumea a treia (9). Pentru a reusi sa se demonstreze asa ceva, n-a fost alta solutie decât urbanizarea masiva si rapida a Bucurestiului. Si, în acelasi timp, în ideea unei dezvoltari egale, toate orasele mai mici sau mai mari din vechiul Regat si din Bucovina s-au trezit, la rândul lor, rascolite de buldozere.
În schimb, în Transilvania, în Banat, Crisana si Maramures, doar zonele periurbane au simtit pe pielea lor experienta noului urbanism, altminteri, centrele urbane vechi – conservate ca istorice – din Sibiu, Oradea, Cluj, Brasov sau Timisoara, chiar Bistrita, Dej sau Târgu-Mures n-ar mai fi existat astazi! Nimic însa din parcursul acestei modernizari nu e nou sau original. La fel s-a întâmplat si la vecini. Unul dintre cele mai frumoase cartiere populare din Budapesta, datând din secolul al XVIII-lea si de la începutul secolului al XIX-lea, Obuda, cartier format din splendide locuinte ale mestesugarilor si ale podgorenilor, în stilul germanic al Europei Central-Orientale, a fost aproape ras de pe suprafata pamântului (cu exceptia unei minuscule parcele, pe malul Dunarii), între anii 1975-1985, pentru a face loc unor siruri de imobile si unei intersectii rutiere pe mai multe nivele.

Înca de la începtulul secolului al XX-lea, sub imperiul modernitatii, Bucurestiul devenise spatiul tuturor influentelor arhitecturale specifice neo-tardo-clasico-pseudo-orientalismului (10); saizeci de ani mai târziu, sub Ceausescu, a intrat în zona influentelor neo-tardo-post-pseudo-clasico-post-moderne (stil partial inspirat de Bofill) – a caror proba suprema – nelipsita de o anume încarcatura simbolica – este faptul ca, azi, Casa Poporului functioneaza atât ca sediu al Parlamentului cât si ca Muzeu al artelor contemporane… Nici ca s-ar putea gasi un mai nimerit decolaj simbolic, care sa exprime vacuitatea vremurilor noastre. Pe de o parte, masivitatea imobilului cu pricina trimite la vidul politic real al democratiei reprezentative a modernitatii târzii (fiindca nu acolo, ci  la Washington si în birourile FMI se decide mersul politic al natiunii!), pe de alta, trimite la efemer, la aproape-nimicul, la infra-infimul caracteristice artelor hipermodernitatii.
În cursul anilor 80, naivii si canaliile voiau sa ne convinga ca sistematizarea comunista e o crima împotriva patrimoniului arhitectural national si uman; în realitate, nu era decât recurenta banala a unei dinamici initiate de mult timp în Occident, care exprima, în multiplele sale versiuni, esenta însasi a modernitatii: unicitatea modului de-a-fi-în-lume, nihilismul; esenta care orienteaza si structureaza „spiritul lumii“, esenta care ne gândeste în si spre comiterea hybris-ului prin cautarea noutatii-celei-mai-noi, a tot-mai-marelui, a tot-mai-înaltului, a tot-mai-întinsului. „Stadiul Dubai al capitalismului“ (11) nu reprezinta altceva, iata, decât ipostaza parodica a acestei lumi, caricaturale, obscene de-a dreptul (12)!
Urbanizarea comunista în România (si oriunde în Est) n-a fost, la urma urmei, decât o versiune inferioara, ieftina si de mântuiala a acestei dinamici a modernitatii, cu întreg cortegiul sau de pierderi ireparabile. Nimic original, repet, asa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria modernitatii: România s-a înscris si ea în acest curent, cu ceva întârzieri si mai ales cu ceva mai putin capital…
Astazi, dupa douazeci de ani de la disparitia prin implozie a puterii comuniste ca structura socio-economica, clasa conducatoare a ramas aceeasi – respectiv vechile-noile elite, ultimele generatii de oameni care au servit regimul, câteodata cu un zel cu atât mai „tusant“ cu cât azi ne servesc retete de liberalo-capitalism, cu acelasi entuziasm desigur, alimentat de o convingere imuna la orice critica si în ciuda dezmintirilor de ordin economic livrate de realitatea prezentului!

E suficient sa observi orasul cu un ochi strain de orice ideologie pentru a constata ca versiunea urbana a postcomunismului hiperliberal s-a dezvoltat în absenta oricarui plan urbanistic, în anarhie totala, fie ca e vorba de imobile de locuit, fie ca e vorba de turnuri destinate firmelor si birourilor. Nu s-a facut nici macar o planificare minimala. Edilii au permis (fireste, în urma unor stimulente grase!) speculatiile funciare si au desfigurat fara pic de rusine ceea ce, de-a lungul timpului, devenise centrul istoric al orasului, o zona construita între sfârsitul secolului al XIX-lea si mijlocul secolului al XX-lea.
Mai dezgustatoare înca, aproape abominabila, este însa lasarea în paragina a locuintelor de epoca, constructii aflate azi într-un stadiu de degradare nemaiîntâlnit, nici macar sub bombele celui de-AL Doilea Razboi Mondial! Un articol semnat de Cristina Olivia Moldovan, în numarul de miercuri 26 mai 2010 al „Evenimentului zilei“, pune punctul pe i; autoarea se serveste aici de lucrarile tânarului fotograf Alex Mazilu, sub titlul: „Bucurestiul de altadata ramâne în fotografii“. Ce sa mai zici în aceste conditii? Ca rezultatele democratiei reprezentative, în versiunea sa danubiana, sunt remarcabile?
Responsabilii îndrituiti se uita cum cade bucata cu bucata Hanul Solacolu, construit acum o suta cincizeci de ani, si niciunul dintre faimosii deplângatori ai românitatii eterne nu misca un deget! Iata ce arata statisticile: în Bucuresti, „20 000 de imobile cu valoare de patrimoniu“ (sic!, v. articolul citat anterior) sunt pe cale sa se prabuseasca, articolul conchizând, destul de moale totusi, ca „indolenta“ autoritatilor ar fi de vina. Numai ca, ceea ce trebuia aratat cu degetul si trecut prin invective nu e „indolenta“ edililor, ci taman responsabilitatea lor. Ce face oare hic et nunc ministrul Culturii? Ce face Directia Monumentelor Istorice si de Patrimoniu? Cine conduce hic et nunc planurile de urbanism si de patrimoniu ale acestui oras, daca institutiile statului sunt incapabile sa actioneze?
Cine sunt responsabilii nominali ai acestui haos? Cine a luat de pilda hotarârea de a monta marcaje de circulatie din plastic negru si galben – distruse în câteva zile de câtiva soferi smecheri, în lipsa agentilor de politie care sa le dea amenzi usturatoare? Erau benzile astea mai importante decât restaurarea patrimoniului istoric, sau a fost pur si simplu o ocazie pentru edili de a mai însfaca încã o afacere profitabila financiar? Cine a acordat permisul de constructie a acelui zgârie-nori de sticla chiar în coasta catedralei romano-catolice, constructie care asfixiaza literalmente monumentul si strica echilibrul întregului cartier? Pot sa mai adaug exemple cu carul, dar ma tem sa nu cad sub înjuratura românilor „adevarati“, aia care-si „iubesc“ tara! Unde-or fi fiind ei când vine vorba de patrimoniul autentic?

Ma tem ca, daca tot nu e o sursa de profit, li se pare mai normal sa-l lase în ruina, asa cum s-a întâmplat în anii 1990, când cea mai veche casa din Cluj, construita în secolul al XV-lea, celebra Casa „a calaului“, pe jumatate naruita si ocupata de un grup de tigani saraci, a luat într-o seara foc si nimic n-a mai ramas din ea… În vremea aceea, dl. Funar, unul dintre apostolii românitatii eterne, n-a considerat oportun sa faca ceva pentru conservarea acelei cladiri. Poate pentru ca fusese construita în secolul al XV-lea, sub autoritatea maghiara medievala! În fond, cred totusi ca resentimentul nationalist e marginal în toata aceasta afacere, raul e generalizat, iar lucrurile nu stau deloc mai bine acolo unde nu sunt unguri în peisaj. Ajunge sa arunci un ochi oriunde în tara, si mai ales în Bucuresti, si vei constata ca ruinele unor constructii din patrimoniul autentic se pierd cu totul, lasând în urma spatii largi si alimentând marile sperante ale valorii adaugate din domeniul speculatiei funciare.

Cât se poate de evident, aghezmuitorii românitatii sunt, toti ca unul, în serviciul unicului zeu care conduce lumea actuala: Vitelul de Aur. Capitalul si dobânda. Daca urbanizarea comunista a comis crime împotriva urbanitatii, ceea ce se face în prezent, în postcomunism – fie ca le place cititorilor nostri, fie ca nu – e pur si simplu un genocid arhitectural si urban!
În fapt, mai multi observatori care cunosc si apreciaza aceasta tara au constatat ca, dupa decembrie 1989, Bucurestiul a început sa aiba aerul unei capitale din lumea a treia, cu exceptia poate a transportului în comun – de laudat – dar nu si a transportului feroviar, ajuns, în douazeci de ani, mai alandala decât era în timpul comunismului.

Pe de o parte, luxul sfruntat, insuportabil de arogant al noilor îmbogatiti din Cartierul Floreasca sau din ghetoul Baneasa a luat locul stânjenelii grosiere a aparatcicilor parveniti ai vechiului regim; pe de alta parte însa, semnele saraciei se arata în toata splendoarea pe strazi, la marginea pietelor si a dughenelor cu produse ieftine de patiserie. Poti sa vezi buticuri unde se vând ceasuri superscumpe (13), iar în fata vitrinelor, oameni cu mâna întinsa la cersit, ratatii tranzitiei. Pe de o parte, adolescenti abia iesiti de sub fusta mamei se îndreapta spre moarte la volanul unor masini puternice oferite de parinti (omorând, pe deasupra, oameni nevinovati, angajati corect pe trecerea de pietoni), iar pe de alta, adolescenti abia ajunsi la pubertate îsi fac veacul pe lânga Athénée Palace, prestând servicii sexuale pentru câteva zeci de euro, ologi „montati“ pe plansete cu rotile (postmodernisme oblige!) cersesc pe la intersectii, fofilându-se printre tevile de esapament ale masinilor, iar batrâni înfometati scruteaza cu ochii umezi clienti ce intra si ies din fast-food-uri.

O veritabila scena de lumea a treia s-a întâmplat într-o seara de mai, când, trecând prin Cismigiu, o tânara prietena a mea a fost atacata de o hoarda de câini vagabonzi. S-a ales cu pantalonii sfâsiati, cu o muscatura zdravana si cu o ditamai echimoza la genunchi. Urmarea: spital, injectii antitetanos si antirabic, tratamente cu antibiotice. Si unii mai zic ca ne aflam într-o capitala europeana! Toate astea s-au petrecut în mijlocul unui kitsch insuportabil, caracteristic incompetentilor: centrul orasului e mai nou pavoazat cu niste orologii dintre cele mai oribile – aurite (cât or fi costat, Doamne?) – în vreme ce peste tot, trotuarele si strazile zac degradate luni în sir, ani în sir, iar când în sfârsit sunt reparate, la cea mai mica ploaie se transforma în pânze de apa baltind… Se pare ca la scolile de poduri si sosele din România nu se mai preda calculul pantelor de scurgere a apei de ploaie.
Peste tot, excavatii si transee nesemnalate ameninta viata trecatorilor si a automobilistilor. Se pare totusi ca gleznele sucite, picioarele rupte, ranile de tot felul cu care te poti procopsi la orice colt de strada nu supara pe nimeni. În fond, de ce s-ar deranja autoritatile, când nici macar asociatiile cetatenesti nu protesteaza în fata îngalarii, a balamucului, a ruinelor… Bunii nationalisti pot sa se agite, sa vorbeasca despre unicitatea unei culturi române transcendentale a- si trans-istorice (care-o fi aia?); pot sa dedice muzee unui taran român care n-a existat niciodata asa cum îl imagineaza ei, pot sa-si faca cruci peste cruci în fata bisericilor, sa pupe cu lesin icoane, mâinile popilor si ale protopopilor – dar asta n-o sa dea orasului un aer mai sanatos si un stil mai putin aiuritor.
Nu aceasta exaltare religioasa va modifica spatiul aerian al orasului. Sutele de cabluri de internet seamana cu o claie de pânze de paianjen gata sa-ti pice în cap, ori se încolãcesc pe trotuar ca niste serpi morti. Nu mai e vorba aici de nicio transcendenta divina, ci de tehnica, de programatica, de gestiune si previziune si, last but not least, de o doza de onestitate care pare sa lipseasca definitiv atât clasei politico-afaceriste (cf. remarcabilul film al lui Alexandru Solomon, „Kapitalism – reteta noastra secreta“), cât si prea multor profesori universitari (vezi în chestie seria de articole aparute în presa ultimelor saptamâni privind „marile escrocherii universitare“ si salariile mirobolante ale unora dintre cadrele didactice din învatamântul superior!).
În realitate, solutia ar fi simpla daca edilii ar fi avut un dram de onestitate si daca statul ar fi avut cât de cât putere în relatia cu interesele private. Or, se stie, ceea ce lipseste mai mult României postcomuniste este tocmai impartialitatea si forta legii – ca manifestare a puterii statului. Fiindca nu e suficient ca ministrii, aspirantii la ministeriat sau profesorii universitari sa fie doctori în Hobbes, în Machiavelli sau în Carl Schmitt, sa fi citit pe cutare sau cutare comentator politic, bunaoara pe Hannah Arendt, Gramsci, Agamben, Croce, Bobbio sau pe Donoso Cortés. E nevoie si de punere în practica – singura valabila în politica -, de punerea teoriei la încercare si de oglindire a ei în câmpul realitatii empirice, fiindca afirmatia batrânului Hegel – „veritatea intentiei e praxisul“ – n-a pierdut nimic din forta enuntarii sale initiale. La urma urmei, în fata oamenilor, ce ramâne din temporalitatea politica pe care o numim istorie? Un singur lucru: vointa politica exprimata ca fermitate a deciziei. Toate celelalte sunt povesti de adormit copiii.

mai 2010

Traducere din limba franceza de Teodora Dumitru

Note:

(*) Sper ca n-a scapat cititorului un pic avizat faptul ca am parafrazat titlul unei celebre opere a lui Jean-Jacques Rousseau.

(2) De analizat cu atentie ravagiile arhitecturale produse la Bruxelles cu ocazia Expozitiei Universale din 1958.

(3) Cu mult înainte de a realiza marele dictionar al Academiei, Frédéric Damé a fost autorul unui dictionar român-francez remarcabil de precis, si mai ales a unui dictionar de termeni tehnologici traditionali, fara echivalent pentru cine doreste sa studieze serios vechile societati taranesti din Regat. Cât despre zona Transilvaniei, dictionarul lui Tiktin e instrumentul de lucru indispensabil oricarei abordari hermeneutice care trece prin arcanele complexe ale filierei filologice.

(4) Niciodata n-o sa ma satur s-o repet: Bucurestiul n-a fost un „mic Paris“, fiindca niciodata, dar niciodata!, Parisul n-a fost un mare Bucuresti!

(5) Dar câte biserici gotice n-au fost ridicate prin distrugerea bisericilor romane? Câte castele medievale n-au fost demolate pentru a face loc celor ale Renasterii sau ale Barocului? Frescele lui Rafael de la Vatican au fost realizate pe zidurile unei sali care anterior fusese decorata de Fra Angelico. Din Luvrul medieval n-a mai ramas nimic, nici din La Place du Chatelet, cu exceptia Turnului Saint Jacques, crutat de distrugere ca prin miracol. Sa nu mai vorbim de pagubele aduse de razboaie, inclusiv de razboaiele moderne. Nimicirea Catedralei din Reims de catre artileria imperiala germana. Manastirea benedictina de la Monte Cassino transformata în scrum de aviatia americana, desi nu adapostea niciun soldat german, conform unui acord semnat între feldmaresalul von Kesserling si abatele manastirii. Dar ce putea sa mai însemne prima manastire europeana fata cu logica industriei de razboi total? La fel s-a întâmplat cu ocazia invaziei teutone în URSS: distrugerea sistematica a Tarskoie Selo, a centrului Kievului si a multor alte bunuri culturale rusesti; la fel când sovieticii s-au întors pe urmele lor în Europa Orientala si Centrala, pâna la Berlin…

(6) Este aceasta una dintre temele contemporane foarte prizate în literatura si în cinematografia nord-americana: catastrofa care transforma orasele tentaculare într-un soi de jungla minerala, domeniu al noilor triburi postmoderne, unde domneste o singura lege, cea a celui mai puternic si mai crud. Cel mai recent exploatat a fost excelentul roman „The Road“, al lui Cormack McCarthy.

(7) De vazut, în acest sens, minunatul „Miracolo a Milano“, de Vittorio De Sica (1950). În Germania, problema adaposturilor era diferita, marile orase fiind cvasi-distruse de raidurile aeriene aliate în ultimul an al razboiului, oamenii au fost nevoiti sa traiasca înghesuiti în pivnite si subsoluri.

(8) Odata cu criza economica din prezent, problema lipsei de adapost revine înca si mai acut, cu atât mai ironic cu cât cetatenii occidentali erau sincer comvinsi, pe la mijlocul anilor  1990, ca au rezolvat problema locuintelor. Progresul social n-are, asadar, acea frumoasa linearitate crescatoare pe care o imaginau odinioara, prinsi în reteaua iluziilor metafizice, mostenitorii Luminismului!

(9) Într-un discurs de la finele anilor 1970, evident redactat de specialisti în economia dezvoltarii, Nicolae Ceausescu a expus si a explicitat pozitia României în lumea economica. O definea fix dupa tiparul specific unei tari de lumea a doua, nici ca membra a primei linii, a marilor natiuni superdezvoltate, nici ca apartinând lumii a treia, controlate de aceleasi natiuni de prim rang.

(10) Ca sa fim drepti, n-ar trebui sa uitam de câteva cladiri extrem de interesante din anii 1930. Însa acestea n-au fost efectele unui veritabil plan de urbanism, cum s-a întâmplat atunci când a fost creat Regatul sau în vremea urbanizarii comuniste a mahalalei si apoi a centrelor orasenesti.

(11) Pentru a aminti titlul unui solid eseu semnat de Mike Davis.

(12) N-ai sa-i auzi pe apostolii urbanizarii cu fata umana denuntând masacrul produs de arhitectura nebuneasca din Dubai; nici n-o sa-i vezi mobilizati pentru a denunta politica chineza de demolare a majoritatii cartierelor istorice din marile orase, pentru a face loc freneticului progres capitalist.

(13) M-am întrebat adesea la ce mi-ar trebui un ceas de 50 000 de euro ca sa-mi arate ora, de vreme ce un Swatch mecanic-automatic (ecologic!) de 125 de euro, ca al meu, îmi da ora exacta, cu o eroare minuscula de 3 secunde pe luna, de cinci ani încoace!

Un comentariu pentru “Plimbarile unui solitar(*). Meditatii bucurestene”

  1. iulie 7, 2010 la 12:06 am

    Da Domnule,ai mare dreptate ,dar cu cine sa te luptzi.Cei care ar trebuii sa faca ceva,desi au mijloace( fonduri si functii),nu fac.Ceilaltzi sant ca cel din prelucrarea din folclorul american pe care o atasez.Ce-i de facut? Napoeloni nu avem in Romania.Cei care aveau la coada numelui pe… man au pus sare pe coada si au luat calea Ierusalimului.Norocul nemtzilor cu planul Marchall nici atat.Sa speram in renastere ca pasarea Phoenix din cenusa dezastrului prezis zilele trecute de NASA ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper