Pentru o alta morala si o alta Romanie: tristetea intelectualului de cursa lunga

Un articol de MIHAELA MATEI

VASILE DÂNCU, „Patrie de unica folosinta“ . Eseuri de sociologie critica, Editura RAO, 2010

Rareori memoriile unui politician sau ale unui sociolog se citesc cu atâta pasiune si emotie, tristete si bucurie, precum cele ale domnului Vasile Dâncu. Crâmpeie de viata cotidiana, de politica balcanica, de mizerie citadina si euforie europeana, aceasta carte ofera lecturii cu o cruda sinceritate morala unui om dezamagit de lumea in care traieste, dar si a unui om care spera in schimbare cu acelasi patos cu care, la inceputul secolului, Cioran scria „Schimbarea la fata a României“.
Scopul cartii nu este nici unul didacticist, nici unul de „rafuiala cu trecutul“, asa cum – din pacate – sunt multe din cartile de memorii scrise de diversi politicieni din toate colturile lumii. Este, inainte de toate, un scop etic exprimat ca atare de autor: „Sa facem un pact al invinsilor (…), sa iesim din tacere, sa refuzam a fi parte la nepasarea generala!“ De aceea, intentionat sau neintentionat, cartea devine un manifest antipolitic, dar un manifest antipolitic scris de un om care a trait in interiorul politicii, care cunoaste culisele puterii pure (acel „sfântul Valentin al politicienilor“, cum plastic o defineste domnia sa) si nu un manifest al intelectualului din turnul de fildes. Putine sunt incercarile postrevolutionare de a crea, prin cuvântul scris si nu prin „iesirea la rampa“, un perimetru al moralei si al bunului simt in România postmoderna: ele vin din refuzul prezentului si speranta unei altfel de societati si in aceasta zona se inscriu in general oameni care au fost inafara agorei, care au putut sa o vada lucid din pozitia de observatori – un Plesu, un Cartarescu. O incercare de acest tip venita de la un om cunoscut mai curând ca politician si mai putin, din pacate, ca analist si profesor universitar, a unui om care cunoaste viata de campanie si viata de Parlament pare la prima vedere cel putin neobisnuita.
Din perspectiva omului politic este aproape un „(auto)denunt“ al vietii politice si partizanatelor de tot felul din România. Din perspectiva analistului, este un mic tratat de sociologie aplicata.
De ce totusi referirea la „sociologie critica“ in titlul unui volum de memorii sau a unui jurnal personal? Pentru ca, dincolo de relatarea frusta si directa a unor fapte cotidiene, autorul realizeaza, intr-o cheie de decriptare pe care o intelegi numai parcurgând volumul pâna la capat, o analiza sociologica profunda asupra raporturilor actuale dintre stat si societate, dintre politic, public si privat, dintre administratie, mass media, educatie si diferitele clase si grupuri sociale ale tranzitiei.
Aceasta analiza pare aparent simplista, daca preiei mesajele textului intr-o abordare pur literara, dar este mult mai adânca in intelesurile sale: efectele unei tranzitii neterminate, a unei crize sociale pe paliere multiple, pierderea identitatii nationale individuale in România si regasirea sa paradoxala in emigratie (episodul meciului de fotbal România-Italia de la Zürich), demascarea politicianismului de dragul puterii si a acelor „nouveaux riches“ care populeaza peisajul contemporan al fostelor tari comuniste, raporturile dintre centru si periferie, dintre oras si sat, dintre capitala si provincie. Istoria politica recenta a României este analizata atât pe date sociologice si rezultate ale unor sondaje, cât si pe analiza de discurs si evolutie a mass mediei intr-o abordare transdisciplinara in care, si de aici savoarea si emotia textului, prevaleaza nu predica academica asupra realitatii, ci realitatea insasi, faptele care vorbesc de la sine.
Egalitarismul jucat al politicianului iesit in strada sau venit in vizite de lucru, „limba de cauciuc“, membrii de partid ca „ostatici ai puterii“, politica bolnava de marketing sunt tot atâtea exemple de analize dure, transante asupra evolutiei formelor de exercitare a conducerii si managementului public in România. Vasile Dâncu nu se sfieste sa constate, ceea ce multi o stiu si putini o spun, abordarea de tip free-rider (in traducere libera, blatist) la nivelul administratiei: faptul ca multe politici publice au fost dezvoltate in perspectiva aderarii la NATO si UE si, ulterior, lasate uitarii, odata ce obiectivul integrarii a fost atins.
Mai mult, autorul reflecta amar asupra traseului sau politic, de la intrarea „furisata“ in biroul de partid al lui Ioan Rus, la rolul si simbolistica „grupului de la Cluj“ si pâna la „despartirea de politica“ si problematica absentei doctrinelor si ideologiilor politice, a dezbaterilor de idei in formarea clasei politice românesti. Cine a fost infrânt si cine a invins? Memoriile nu sunt ale unui om care a renuntat, ci ale unui om care a transpus lupta sa personala la alte nivele si cu alte arme decât cele politice, ale unui om care crede in continuare ca exista sansa unei stângi europene in România si care deplânge modul in care a evoluat politica in tara noastra. Autorul marturiseste cu sinceritate ca „am dorit o dreapta puternica pentru a ne putea defini si noi, cei de stânga, prea tributari trecutului“ si isi asuma lucid o analiza critica a esecurilor succesive de a defini ideologiile politice in România si a absentei ideologilor deveniti treptat imagini ale propriilor populisme. Nu stiu daca a fost in intentia autorului sa constate acest lucru, dar domnia sa merge pe o abordare postmoderna in care semnificantul creeaza semnificatia, iar discursul, verbalizarea devin stãri de fapt, se identifica in cele din urma cu substanta actorilor.
Cu greu ne putem imagina un volum de eseuri in care versuri din Parazitii coexista alaturi de intepretarea postmoderna a idealurilor lui Pierre Bourdieu, analiza reformei in PSD si a rolului pe care il joaca liderii diferitelor partide se suprapune peste evenimente de tip fapt divers, iar teorii ale politicilor publice sunt chemate sa ofere un inteles, o „noima“ pentru succesivele esecuri de reformare a administratiei si statului român.
Ar fi gresit si nedrept fata de autor sa credem ca este o carte a parti-pris-urilor sale trecute sau prezente. Nu este nici o carte de partid, nici o carte de profesor, nici o carte de clujean venit la Bucuresti. Dimpotriva, autorul isi asuma cu egala pasiune cauze care par a nu avea nimic in comun – in afarã, bineinteles, de acea pledoarie pentru o noua morala transpartizana si o noua etica sociala: cauza transformarii clasei politice, cauza disperarii femeilor in lupta lor cu un prezent al nesansei, cauza principiilor si ideilor in fata simularii si a simulantilor de diferite coloraturi, cauza saracului si cauza emigrantului fara sanse de a se mai intoarce, cauza copiilor care incep sa inteleaga ceea ce adultii refuza sa mai vada.
Cartea imi evoca patosul cu care Dostoievski vorbea de cei „Umiliti si obiditi“, cei pierduti in vârtejul mediatic, cei de care, ne spune Vasile Dâncu, ne aducem aminte cu ocazia teledonurilor pentru a-i trimite inapoi in uitare atunci când nu mai servesc drept fundal pentru un spectacol de proportii. Aceeasi patima pusa in apararea oamenilor de rând, aceeasi durere cu care autorul consemneaza scene de strada, scene de saracie si de tristete, in opozitie cu paginile glamoroase ale revistelor glossy si cu show-urile politicienilor de ieri, de astazi si de mâine.
Luciditatea sa nu e obiectiva in sensul unei obiectivitati reci, analitice. Luciditatea sa izvoraste dintr-o durere pe care nu se fereste sa o ascunda, asa cum fac adesea nu numai personalitatile publice, dar si intelectualii contemporani cu o jena disimulata fata de ceea ce poate fi perceput ca o vulnerabilitate sau o slabiciune personala. Este luciditatea unui jucator si nu obiectivitatea unui spectator, este luciditatea care ne „dobora“ literalmente atunci când, in adolescenta, citeam cartile marilor scriitori rusi si empatizam cu personajele lui Cehov sau ale lui Gogol.
Aceasta luciditate este o adevarata oglinda a lui Dorian Gray care reflecta „batrâna fardata“ – societatea româneasca actuala. Oglinda in care, ne spune autorul, societatea noastra nu vrea sa se uite, amagindu-se cu „umbrele platoniciene“ de pe peretii pesterii.
Demult, in primii ani dupa Revolutie, când se infiintase de putina vreme Grupul de Dialog Social, se vorbea de intelectualul angajat, de alegerea implicarii intelectualilor in politica pentru a aduce schimbarea intr-un peisaj populat cu secventele unui trecut niciodata asumat pe deplin. Din pacate, aceasta sintagma a disparut de ceva vreme: putinii intelectuali care aleg sa intre in politica nu rezista mult, iar la nivelul perceptiilor publice, a fi intelectual in România inseamna, ne spune sociologul Dâncu, citând dintr-un sondaj realizat de domnia sa, a fi politician si a aparea cât mai des la televizor.
Oarecum paradoxal, cartea reprezinta insa, prin ea insasi, un contraexemplu: este darea de seama a unui intelectual angajat. Un intelectual care ne cheama sa cream un alt spatiu al ideilor decât cel partizan, controlat, al mass mediei conventionale si ne trimite sa lucram pentru o alta Românie, spunându-ne ca „este timpul pentru intelectualul colectiv, cel construit in spatiul virtual, in blogosfera…“
Acest volum este tipul de carte prin care, daca o vor citi, poate copiii nostri vor intelege cu adevarat cum a evoluat România primelor doua decenii dupa caderea comunismului. Este pacat ca o astfel de lucrare de exceptie nu a beneficiat insa de o editare pe masura, mentinându-se in text destule erori de tiparire, iar sumarul fiind inexistent.
Este o carte a adevarurilor stiute si nespuse de nimeni. Este o carte a realitatii pe lânga care trecem si la care inchidem deseori ochii. Este o carte a românilor fara Românie si a României fara români.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper