Pablo De Santis. Masti, caligrafie, literatura

Un articol de RODICA GRIGORE

Pablo De Santis, „Caligraful lui Voltaire“, traducere de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008.

Un caligraf este mai mult decât un servitor, dar mai putin decât un domn si trebuie tratat in consecinta. Sau, cel putin, asa stateau lucrurile in secolul al XVIII-lea, in Franta, dupa cum aflam din romanul scriitorului argentinian Pablo De Santis, „Caligraful lui Voltaire“ (2002). Un roman care, dincolo de amanuntul – important, desigur! – ca reconstituie convingator si palpitant atmosfera Veacului Luminilor sau ca il transforma pe Voltaire insusi nu doar intr-un personaj al unei carti, ci si intr-un actor care isi joaca pe scena epocii propriul rol, este si o fascinanta poveste a unei imposibile iubiri (intre un maestru caligraf si o femeie-papusa de o frumusete uluitoare), dar si un text incercând sa creioneze o noua poetica a fantasticului livresc, pornind, subtextual, de la un amanunt pe care, fara indoiala, autorul il cunoaste perfect, daca avem in vedere chiar protagonistul pe care alege sa-l aduca in fata cititorilor inceputului de mileniu: caligraful Dalessius, cel care, la capatul unor neasemuite aventuri va ajunge in posesia inimii lui Voltaire pe care o va duce cu sine in peregrinarile lui prin porturile din Lumea Noua. Caci Pablo De Santis, ca un bun argentinian, cunoaste, evident, nu doar fictiunile lui Borges sau jocurile narative ale lui Nabokov, ci si scrierea, mai putin celebra a lui William H. Gass, cel care a publicat o carte unde scriitura insasi este definita ca mângâiere erotica; in „William Master’s Lonesome Wife“, textul e scris literalmente chiar pe trupul unei femei goale. Imaginea este reluata, cu multiple semnificatii, si in „Caligraful lui Voltaire“, fiind, sa recunoastem, suficient de socanta, mai cu seama daca avem in vedere detaliul ca actiunea este plasata cu aproape trei veacuri in urma. Astfel, la un moment dat, un personaj feminin afirma nici mai mult, nici mai putin decât ca „Nu ma simt cu adevarat goala pâna când nu sunt acoperita cu scris“, in mijlocul unei lumi nu doar a instrumentelor de caligrafie si a cernelurilor scumpe, ci si a comploturilor si atentatelor sângeroase, toate având, de cele mai multe ori, borgesian, desigur, legaturi mai evidente sau mai putin evidente cu câte o carte in stare „de a vorbi pe sarite despre lucrurile cele mai diferite“ – fara indoiala, fapt oarecum previzibil intr-un astfel de context – „o carte care nu se mai termina, având drept cerneala sângele dusmanilor.“
Inventia vietii prin scris
Scris la persoana intâi, sub forma rememorarii evenimentelor petrecute cu ani in urma de catre Dalessius, romanul acesta aduce, fara indoiala, cel putin in ceea ce priveste perspectiva narativa si modul in care naratorul se raporteaza la cronologie, cu „Numele trandafirului“ de Umberto Eco. Dar Dalessius al lui Pablo De Santis este oarecum diferit de Adso, caci implica, la tot pasul, in relatarea sa, accentuate note de autobiografie (fictionala si livresca, desigur!), totul fiind, insa, proiectat, pe fondul evenimentelor care marcau epoca si punctat de accentele acide ale pamfletelor lui Voltaire, al carui angajat de incredere ajunge tânarul. Devine evident, inca din acest punct ca, in cazul „Caligrafului lui Voltaire“, elementul personal-uman nu este echivalent cu viata, ci reprezinta inventia vietii prin scris. Iar scrisul devine, in acest context, veritabila oglinda critica ce trebuie sa ofere tocmai imaginea scriitorului, demersul insusi nefiind un efect mimetic al vietii, ci aparând in conditiile in care variatia existentiala din jurul temei fundamentale a eului intâlneste activitatea scrisului, graphia. Asadar, vom avea de-a face, in cartea de fata, cu un raspuns dat vietii, cu o analiza a acesteia, dar si cu o punere in scena a reprezentatiilor eului, cu spectacolul sau, cu o reinventare si recucerire de sine. Toate facându-se mai cu seama prin intermediul recursului la masti si la o intreaga recuzita pe care o putem numi cu adevarat teatrala, caci, dupa cum constata, la un moment dat, tânarul Dalessius, „cel care scrie aduce marturie despre lucruri care nu exista, iar lucrurile care nu exista se intâmpla mai ales in teatru“…Doar in felul acesta, existenta – si niciodata cea strict si exclusiv personala – poate fi transformata in scriitura. Se intâmpla asa deoarece romancierul a nazuit sa creeze si sa fundamenteze, aici, un soi de lume posibila, astfel ca unele spatii diferite tind sa se intrepatrunda, iar trecutul sa revina in prezent, prefigurând viitorul, intr-un mod oarecum asemanator cu modalitatea de structurare a imaginii in pictura unui Paul Klee, de exemplu.
In plus, in „Caligraful lui Voltaire“, nu eul isi impune punctul de vedere asupra a ceea ce se afla in lumea exterioara, ci dimpotriva, lumea isi impune reprezentarile ei spectaculare asupra tuturor celorlalte aspecte ale operei. Astfel ca existenta protagonistilor devine suportabila doar in ipostaza ei teatrala, iar lumea poate fi privita doar in forma sa mascata, de aceea mai toate personajele din acest roman se deghizeaza, se travestesc sau isi joaca existenta ca si cum ar juca un rol, Voltaire si Dalessius fiind cei dintâi, Pablo De Santis reusind sa demonstreze, astfel, superioritatea artificialului asupra realului, toate intâmplarile esentiale din aceasta crate fiind jocuri teatrale prin excelenta. Poate cel mai relevant exemplu in acest sens este momentul in care Voltaire le explica unor femei aflate in cautarea dreptatii cum sa-si interpreteze rolurile, in cadrul scenetei pe care o pregatesc, sceneta vizând propria lor existenta reala, iar tânarul caligraf constata cu uimire ca „ele se simteau in largul lor jucând pe scena, ascunse in spatele rolului de actrite, si s-ar fi considerat jignite ca cineva sa le reaminteasca faptul ca erau chiar ele.“ Totul se petrece ca si cum personajele ar avea un ideal suprem in atingerea pragului unei existente strict estetice, prin identificarea cu o imagine caracteristica a teatrului, fie ca e vorba despre paiata, marioneta sau clovnul de bâlci. Iar mastile lor sunt indicii ale risipirii, deoarece protagonistii, incepând cu Dalessius insusi si terminând cu constructorul de mecanisme complicate si periculoase Von Knepper, creatorul si tatal fascinantei Clarissa, fata-papusa de care caligraful se indragosteste, ori pe calaul Kolm, isi pun câte o masca pentru a capata o identitate alternativa, pentru a-si dedubla materialitatea cu o alta. Pe de alta parte, vom intâlni, in romanul de fata, si un histrionism superior, in care toate personajele se transforma, in anumite momente, in adevarate marionete in mâna si la dispozitia autorului, cazul frumoasei Clarissa fiind, fara indoiala, intru totul relevant, ea ajungând sa intrupeze modelul ideal in atelierele de sculptura. Dar, spre deosebire de Dalessius, care apeleaza la jocul histrionic al travestiului (el vrea sa treaca pâna si drept cadavru – si reuseste!) din dorinta de a scapa de pericolele care il pândesc la tot pasul, marioneta, semnul caracteristic al celor cu care intra caligraful in contact, e exclusiv exterioritate, prabusita pe scena textului, pâna in clipa când cineva va veni sa o insufleteasca.
Masca e totul
Mastile atotprezente in romanul lui Pablo De Santis, precum si fascinatia pentru formele speculare din „Caligraful lui Voltaire“ sfârsesc printr-o dubla operatiune, aparent contradictorie, si foarte singulara, de dezumanizare a umanului si de umanizare a inumanului. La fel ca si Ensor, dar deplasând accentele si pe alte coordonate, scriitorul argentinian a folosit trupul pentru a exprima, cu accente de bufonerie tragica, situatia fiintei umane in lume. Dar rasturnarea de situatie este acum definitiva, deoarece, ca intr-un sistem de corespondente perfecte, lumea textului o infatiseaza pe aceea a realitatii exterioare a Vecului Luminilor, numai ca este transmutata, inversata. In istoria artei si literaturii, de la Van Gogh la Baudelaire, modernitatea a manifestat o adevarata predilectie pentru acest gen de reprezentari si „paradisurile artificiale“ in general. Numai ca in acest context, Dalessius nu reuseste, oricât de mult si-ar dori asta, sa fie sau sa devina altul pe de-a-ntregul. El este, intre atâtea personaje care recurg la strategiile alteritatii, oarecum condamnat sa fie el insusi, de aici si singuratatea sa in mijlocul unei lumi de marionete. Si se stie ca in alegoria pesterii, Platon insusi compara intreaga existenta cu un teatru de umbre, fiintele din lumea noastra nefiind, considera filosoful, decât niste marionete in comparatie cu ideile pure si neclintite din lumea de sus, ale caror slabe imagini sunt. „Caligraful lui Voltaire“ incearca sa urmeze aceeasi schema, pentru ca pe Pablo De Santis il intereseaza nu doar ceea ce se petrece in personajele sale, ci mai ales ce se intâmpla cu si intre ele, ca intr-un extrem de bine pus la punct spectacol.
Cititorul are, asadar, in fata, nu doar marionete, ci adevarate persoane-masca, numai ca, in anumite puncte ale textului, situatia se complica, deoarece masca e totul, sub ea nu se ascunde nici o personalitate. De aici si excentricitatea vesmintelor – sau a lipsei de vesminte – ce caracterizeaza unele personaje, caci in acest roman nu haina il face pe om, ci haina este chiar omul, atributele vestimentare (fie ele chiar si reduse la un trup acoperit cu scrisul unui caligraf) devenind astfel, treptat, elementul definitoriu, artificiul si artificialul facând parte din insasi natura lor; iar masca devenind una cu chipul. Pentru ca, in fond, la Pablo De Santis, ca si la pictorii moderni, deghizarea raspunde actiunii ambivalente a individului care se cauta si se pierde, care se urmareste si-si scapa. Comica sau tragica, masca atotprezenta in „Caligraful lui Voltaire“ ramâne un altul care adera la esenta fiintei de indata ce aceasta a imbracat aparenta lui, si pe care nu l-ar fi ales daca, inainte de a se oferi posibilitatea acestei alegeri, n-ar fi existat o anumita identitate intre modalitatea deghizarii si cel care adopta aceasta deghizare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper