O coala editoriala pierduta

Un articol de N. GEORGESCU

Intr-o scrisoare catre sora sa, Emilia Humpel, scrisoare datata 6/18 decembrie 1883, Titu Maiorescu scrie: „In rastimpul acesta am trimis astazi corectura ultimei coli (nr. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipareste intr-o admirabila editie poeziile lui Eminescu, asa ca peste vreo zece zile apare volumul care, natural, ti-1 voi trimite imediat, ii mai scriu numai o scurta prefata. Poeziile, asa cum sunt ordonate, sunt cele mai stralucite din câte s-au scris vreodata in româneste si unele chiar in alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre „Venetia“ si o „Glossa“ (…) in ultimele trei saptamâni am corectat zilnic câte patru coli, doua din Eminescu si doua din Kotzebue…“ In lipsa altor documente sau marturii privind editia princeps Eminescu, aceasta scrisoare a fost considerata dovada sigura ca editorul, Titu Maiorescu, a facut corectura si a organizat poeziile, in aceasta curgere atât de originala, una dupa alta (cu ignorarea completa a cronologiei, cu intercalarea ineditelor in locuri surprinzatoare la prima vedere).
Din pacate, discutiile teoretice pe marginea acestui subiect scapa cu totul din vedere aspectul tehnic. Editia princeps Eminescu nu are 20 de coli editoriale, câte spune Titu Maiorescu, ci 19 coli editoriale (o coalã = 16 pagini). Acest amanunt ne indreptateste sa facem consideratiile care urmeaza.
Editiile Maiorescu, 11 la numar, pornesc de la sumarul din 1883 si, pe parcurs, adauga, la final ori in structura acestui sumar, inca 12 poezii de M. Eminescu. Aceste 12 poezii care completeaza succesiv editiile Maiorescu au urmatoarea configuratie cronologica:
1. „Diana“ – publicata pentru prima oara in „Convorbiri literare“, grupajul din februarie 1884 (aparut imediat dupa editia princeps). Neinclusa in editia princeps (omisiune? scapare?).
2. „Sara pe deal“ – CL., l iul. 1885.
3. „Nu ma intelegi“ – „Album literar“, 15 mar. 1886.
4. „La steaua“ – CL, l dec 1886.
5. „De ce nu-mi vii“ – CL, l feb. 1887.
6. „Kamadeva“ – CL, l iul. 1887.
7. „Dalila“ – CL., l feb. 1890. Anterior, un fragment de 55 versuri a fost publicat in „Epoca ilustrata“, l ian. 1886, reluat in „Fântâna Blandusiei“, nov. 1889. Republicarea ei in CL si apoi in editia V Maiorescu, 1890, este un act reparatoriu, intrucât fragmentul din „Epoca ilustrata“, faza anterioara manuscrisa, smulsa de nu se stie cine de la Eminescu si incredintata tiparului (avem motive sa credem ca este vorba de Al. G. Djuvara, vezi si mai jos), proiecta asupra poetului un misoginism mult prea acuzat.
8. „Sonet (Oricâte stele)“ – CL., l feb. 1890
9. „Pe un album“ – Editia VI Maiorescu (1892)
10. „Intre paseri“ – Editia VI Maiorescu (1892)
11. „Fragment“ – Editia VI Maiorescu (1892)
12. „Rugaciune“ – Editia VI Maiorescu (1892).
Aceste poezii au fost primite in editiile Maiorescu in urmatoarea ordine cronologica si de continut:
4. „La Steaua“. 5. „De ce nu-mi vii“. 6. „Kamadeva“.Toate trei in editia III Maiorescu (1888), in aceasta ordine, la finele volumului (dupa „Criticilor mei“).
3. „Nu ma intelegi“, in editia V Maiorescu, intre „Calin“ si „Strigoii“, nesemnalata in „Cuprins“ (si, ca atare, in bibliografiile Eminescu). Omisiunea ei din cuprins poate fi motivata prin introducerea in graba, in ultimul moment, sau printr-o interventie din afara a altcuiva decât editorul, Maiorescu. Poezia a aparut in „Album literar“, 1886, publicatie tutelata de Al. Macedonski, putând constitui, in momentul aparitiei, o proba a „impacarii“ acestuia cu M. Eminescu – proba reiterata, poate fortat, in editia V Maiorescu. Mijlocitorul poate fi Al. G. Djuvara, macedonean din Braila, pe care Eminescu l-a cunoscut, pare-se, prin 1879-1880, in contextul casatoriei lui Matei Eminovici cu Matilda Iosefescu, institutoare din Braila, prietena cu Veronica Micle. Al. G. Djuvara detine mai multe manuscrise de la poet, vezi biografiile; el este prieten si cu Al. Macedonski – pe care vrea realmente sa-l impace cu M. Eminescu. „Nu ma intelegi“ nu-si afla locul firesc, natural, intre „Calin“ si „Strigoii“. E mai mult ca sigur ca Titu Maiorescu o publica pentru ca figura in sumarul editiei V.G. Mortun cu care aceasta a V-a editie este in strânsa concurenta cronologica (si, de fapt, careia ii ia locul – urmând ca editia lui Mortun sa apara dupa ea)..
1. „Diana“. In editia V Maiorescu (1890), intre „Strigoii“ si „Scrisoarea I“. De fapt, „Nu ma intelegi“ si „Diana“ ridica la 5 numarul poeziilor dintre cele patru elegii „Mai am un singur dor“ si cele patru „Scrisori“ („Epigonii“ – „Calin“ – „Nu ma intelegi“ – „Strigoii“ – „Diana“). Se contureaza, astfel, un final pentadic al volumului, daca „Doina“ este considerata ca facând parte din pentada „Mai am un singur dor“, iar „Luceafarul“ este considerata ca facând parte din pentada „Scrisorilor“. Inceputului pentadic al volumului (cele trei cicluri: „Singuratate“, „Melancolie“, „Despartire“) i se ofera un final organizat tot in pentada. Este greu, insa, de intrevazut aici vointa autorului, a lui Eminescu. „Scrisorile“ sunt patru la numar (cea de-a cincea n-a fost definitivata de catre el), dupa ele volumul se incheie cu „Luceafarul“ si „Criticilor mei“. Finalul editiei princeps este 4-3-4-2 (patru „Mai am un singur dor“, apoi „Epigonii“, „Calin“ si „Strigoii“, patru „Scrisori“, apoi „Luceafarul“ si „Criticilor mei“), iar o modificare 5-5-5 risca o simetrie mecanica, de umplutura.
2. „Sara pe deal“. In editia V Maiorescu, dupa „Kamadeva“.
8. „Sonet (Oricâte stele)“ si 7. „Dalila“. Ambele in editia V, in aceasta ordine, dupa „Sara pe deal“. Editia V Maiorescu (1890) adauga, asadar, 5 poezii (dintre care una nenumerotata in su-mar), doua incercând sa reconstituie o pentada, iar celelalte trei aglutinate la sfârsit, dupa aglutinarile operate deja in editia III (1888). Finalul editiei V: „Criticilor mei“ – „La Steaua“, „De ce nu-mi vii“, „Kamadeva“ (de la ed. III) – „Sara pe deal“, „Sonet (Oricâte stele)“, „Dalila“. Ca ritm al constructiei, dupa ce intregeste formal simetria 5-5-5, editia V propune un final de 7 poezii care, insa, nu sunt legate organic intre ele, constituind – sa zicem – o heptada.
9. „Pe un album“. 10. „Intre paseri“. 11. „Fragment“. 12. „Rugaciune“. Toate patru, in editia VI Maiorescu (1892), in aceasta ordine, dupa „Sonet (Oricâte stele)“. In editia VII Maiorescu si urmatoarele, „Dalila“ trece pe ultimul loc, dupa „Rugaciune“, incheind volumul. Nu se mai desprind intentii ritmice privind constructia finalului volumului. Aceste intentii au ramas plantate in editia V Maiorescu, rotunjind la cinci numarul poeziilor dintre „Mai am un singur dor“ si „Scrisori“.
Cantitativ, aceste 12 poezii introduse succesiv de Titu Maiorescu in editiile sale ocupa urmatorul spatiu tipografic, raportându-ne la distributia din editia princeps:
1. „Diana“: patru strofe a câte 8 versuri = 3 pagini (vezi „Glossa“).
2. „Sara pe deal“: 6 strofe a câte 4 versuri = 2 pagini.
3. „Nu ma intelegi“: 25 de rânduri = 2 pagini (vezi „Scrisori“, etc.).
4. „La Steaua“: 4 strofe = 2 pagini.
5. „De ce nu-mi vii“: 6 strofe = 2 pagini.
6. „Kamadeva“: 5 strofe si o nota = 2 pagini.
7. „Dalila“: 113 rânduri = 7 pagini (vezi „Scrisori“, etc.).
8. „Sonet (Oricâte stele)“: 4 strofe = 2 pagini
9. „Pe un album“: 4 strofe = 2 pagini.
10. „Intre paseri“: 4 strofe = 2 pagini.
11. „Fragment“: 3 strofe = 2 pagini.
12. „Rugaciune“: 9 versuri = l pagina.
Totalul paginilor: 29. cifra foarte importanta: adaugând 3 pagini (vignete, spatiu liber) se ajunge la 32, adica doua coli editoriale (16+16).Titu Maiorescu ne spune, insa, in scrisoarea citata, ca volumul initial trebuia sa aiba 20 de coli editoriale, deci numai 16 pagini in plus pe lânga cele 304 ale editiei princeps. Nu ne intereseaza, deocamdata, de ce cantitatea este dubla fata de cea necesara. Observam, insa, o separatie pe care o propune editorul insusi intr-o nota la editia VI: „Urmatoarele sase poezii de Eminescu scrise, pe cât se vede, in prima aruncatura a condeiului, au ramas nerevazute de poet, nepublicate…“
Aceste sase poezii sunt:
8. „Sonet (Oricâte stele)“
9. „Pe un album“
10. „Intre paseri“
11. „Fragment“
12. „Rugaciune“
7. „Dalila“.
Aceste sase poezii sunt preluate de catre Maiorescu direct din manuscrise (nota sa: „nepublicate de el“ se refera in mod expres la „Dalila“) si alcatuiesc 16 pagini, o coala editoriala (tipografica) dar compacta, fara a mai socoti eventualele pagini lasate pentru ca fiecare poezie sa inceapa pe pagina de dreapta.
Celelalte sase poezii, in schimb: „Diana“, „Sara pe deal“, „Nu ma intelegi“, „La Steaua“, „De ce nu-mi vii“, „Kamadeva“ – toate publicate in timpul vietii poetului, trei dintre ele („La Steaua“, „De ce nu-mi vii“ si „Kamadeva“) reluate in editia III (1888), iar celelalte trei in editia V (1890) – acestea insumeaza un spatiu tipografic de 13 pagini compacte. „Diana“, având ea singura 3 pagini, sfârseste pe pagina de dreapta, ceea ce impune ca pagina urmatoare, de stânga, sa fie libera (cu vigneta). Suntem foarte aproape, cantitativ, cu cele 14 pagini rezultate, de coala editoriala despre care stim ca lipsea din editia princeps. Oricum, acesta este roiul de poezii eminesciene care a insotit, in timpul vietii poetului, editia princeps. Ne-am putea intreba daca intre ele nu poate incapea si „Din noaptea“, poezie aparuta in „Familia“ 12/24 feb. 1884 (din grupajul dat de poet lui Iosif Vulcan in primavara lui 1883) si scapata complet din vederile lui Maiorescu, desi, chiar când a vazut revista, editorul ii scrie interogator lui Iacob Negruzzi: „Ai vazut in ultima „Familie“ poezia cu totul inedita a lui Eminescu? Poate ar trebui reprodusa in „Convorbiri“, pentru totalitate. Este din cele 5 ce i le dase lui Vulcan in primavara trecuta“. Scrisoarea este datata 13/25 februarie, o zi dupa aparitia „Familiei“ (la data imprimata ne referim), iar grupajul din „Convorbiri literare“, cu ineditele eminesciene din editia princeps, aparuse la l februarie 1884. Nu stim ce vrea sa insemne „pentru totalitate“: au Maiorescu-Negruzzi cunostinta de o „totalitate“ a poeziilor lui Eminescu – ori doresc sa adune, in „Convorbiri literare“, tot ce se publica de Eminescu prin alte reviste? Se pare, insa, ca „ar fi trebuit reprodusa“ nu inseamna „trebuie“ sau „va trebui“, cum pare a intelege Perpessicius („Din pricini necunoscute, pe care ar fi zadarnic sa incercam a le patrunde, Iacob Negruzzi n-a dat urmare sugestiei lui Maiorescu si poezia „Din noaptea“ n-a fost reprodusa in „Convorbiri…“„. Uzul limbii române rezerva pentru conditional-optativul trecut sensul unui regret pentru ceea ce putea fi facut, dar n-a fost facut. „Din noaptea“, in eventualitatea ca a apartinut „pachetului“ destinat editiei princeps, urmeaza soarta „Dianei“, lipsa, si ea, din editie, dar prezenta in grupajul din CL, feb. 1884. (O situatie asemanatoare ar avea „Foaie vesteda“, publicata de Eminescu in Convorbiri literare dar neinclusa in editia Maiorescu; este vorba, insa, de o traducere afisata ca atare dupa Lenau).
Revenim la acest roi de poezii care constituie, cantitativ, o coala editoriala (16 pagini): ele sunt asa-zisele, de catre Ibraileanu, „postume eminesciene din timpul vietii“ (au statutul postumelor pentru ca nu sunt publicate de catre autor, nu au girul vointei sale editoriale; Ibraileanu merge pâna acolo incât considera ca Eminescu nu si le-ar fi recunoscut, „Venetia“ de pilda fiind o traducere nemarturisita, la limita plagiatului, iar „Sara pe deal“ tradând insanitate mintala: turmele de oi coboara seara de pe deal, nu-l urca…).Avem, totusi, dreptul sa ne intrebam unde si-ar fi gasit locul firesc – de vreme ce reiese ca au avut un asemenea loc si s-au ratacit in tipar (din cauza grabei, a neatentiei…). Facem abstractie de incercarea lui Maiorescu de a schimba structura editiei princeps (prin introducerile anuntate mai sus, dar si prin schimbarea locului poeziei „Se bate miezul noptii“ cu poezia „Floare albastra“, in editia IV). Sunt recuperari tardive care nu imprima o consecventa editiilor urmatoare celei de-a V-a, de vreme ce editorul va aglutina, in continuare, poezii eminesciene la finele volumului. Noi consideram roiul acesta compact, de vreme ce face parte dintr-o coala editoriala, si, inainte de a incerca sa punem o ordine in interiorul lui, dorim sa-i gasim un loc in interiorul volumului. Un loc intre doua coli editoriale, unde volumul s-a fracturat; in epoca, manopera tipografica se executa pe coli tipografice, asa cum corecteaza si T. Maiorescu volumul.
Grafica editiei princeps ne ofera un fir. Cu poezia „Dorinta“ (6 strofe, pag. 63-64) se incheie coala a patra – dar fara vigneta obisnuita (textul curge pâna in josul paginii, deasupra coloncifrului). Mai sunt inca doua situatii similare: „Fat-Frumos din teiu“ (pag. 111-116) si „Când amintirile“ (pag. 173-174) – dar ambele in interiorul colilor editoriale respective. In volum, imediat dupa „Dorinta“ urmeaza „Mortua est!“ printr-o trecere prea brusca, nepregatita, de la un registru la altul. „Dorinta“ continua, apoi, imediat chemarile din „Sonete“ (cele doua perechi de chemari-raspunsuri, incheiate cu refuzul chemarii si certitudinea resemnarii din „Venetia“: „Nu-nvie mortii…“). Dar in roiul de poezii „pierdute“ avem, pe de alta parte, „Sara pe deal“, sentimentul intâlnirii sigure, la ceasul de taina, intre codru si sat, raspunsul la „Dorinta“: „Vino-n codru la izvorul“ – „Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine“. „Dorinta“ anunta teiul – „Sara pe deal“ anunta, imediat, salcâmul, sinteza facându-se mai apoi, in „O, mama“.
Dar in acelasi roi de poezii pierdute gasim „De ce nu-mi vii“, tot o chemare – si, sa nu uitam totusi, „Din noaptea“, poezie care pregateste cum nu se poate mai bine „Mortua est!“. Ramâne, insa, „Diana“, tot o intâlnire in codru – si ramân, in fine, „La steaua“ si „Kamadeva“. Secventa dintre „Dorinta“ si „Mortua est!“ poate fi reconstruita din aceste sase piese (nu luam in consideratie „Nu ma intelegi“, poezie de circumstanta a carei publicare intr-o revista macedonskiana are alt sens) care au scapat din editia princeps.
Interesanta ni se pare, insa, o observatie asupra careia am avizat in treacat, in alta parte. Vorbind de „Rugaciunea unui dac“, constatam ca este a saptea din volum si contine 7 strofe (asa cum a treia poezie din volum, „Si daca…“, contine 3 strofe, iar „Pe aceeasi ulicioara“, a opta poezie, contine 8 strofe). Masurariul acesta cu cifra 7 ni-l propune insusi Eminescu, in „Sarmanul Dionis“ (publicat in 1872, data la care presupunem ca poetul se gândea la structura volumului sau de versuri): „Dar vei fi bagat de seama o imprejurare: cartea mea, citind-o in sir, ramâne neinteleasa… dar oriunde-i incepe rasfoind tot la a saptea fila, o limpezime dumnezeiasca e in fiecare sir“. „Tot la a saptea fila“ inseamna din sase in sase. Incercam aceasta scala a lui Dan-Dionis pentru prima parte a volumului, pâna la „Se bate miezul noptii“:
1. „Singuratate“
7. „Rugaciunea unui dac“
13. „Oda (in metru antic)“
19. „Sonet (Când insusi glasul)“
25. „Egipetul“
31. „Se bate miezul noptii“.
Sunt reflexii filosofice asupra civilizatiilor, dintre care ne miram cum de lipseste „Venetia“ (pozitia 21 din volum), pe care le-am putea completa cu „Kamadeva“ din cele sase poezii de rezerva. Coala editoriala pierduta am localizat-o intre „Dorinta“ (22) si „Mortua est!“ (23). Urmând scara 7, „Kamadeva“ ar trebui sa se situeze pe pozitia 19 + 6, deci pe locul 27, in locul ocupat de „Egipetul“, care urmeaza sa se deplaseze pe locul 31. In eventualitatea lui „Kamadeva“ pe locul 25, urmeaza ca inaintea ei sunt necesare doua trepte, pentru locurile 23 si 24 (locul 22: „Dorinta“). O pereche la „Dorinta“ ar putea fi „Sara pe deal“ (23) – iar o punte de legatura intre aceasta si „Kamadeva“ este „De ce nu-mi vii“ (tot o chemare-invocatie). „Ka-madeva“ aminteste, desigur, de „Pajul Cupidon“ (pozitia 4 in volum; 25 – 4 = 21; 7 x 3). „Kamadeva“ fixeaza o civilizatie – si este o sinteza a chemarilor-invocatii („L-am chemat in somn pe Kama“): ca raspuns, zeul vine si se instaleaza continuu, definitv, in sufletul celui care 1-a chemat. Concluzia: „Si de-atunci in orice noapte / Plâng pe patul meu destept“, instituie starea de durere permanenta si permite, astfel, continuarea aventurii cunoasterii prin iubire.
„Kamadeva“ instituie, apoi, iluzia drept categorie operanta, functionala, puternic proiectata in „Egipetul“ ca mod de salvare a civilizatiilor (mirajul).
Mai ramân, insa, pâna la „Mortua est!“ trei trepte libere, 26, 27 si 28. „Diana“ dupa „Kamadeva“? „La steaua“? „Din noaptea“? Oriunde am insera aceste trei poezii, ele pregatesc „Mortua est!“ si se potrivesc cu „Kamadeva“. Nu putem trece, insa, peste cuplul realizat de „La steaua“ si „Din noaptea“. „Icoana“, iluzia stelei ce-a murit (câta potrivire cu „Kamadeva“!) – exista ca atare si este pusa la lucru, ca iluzie, in „Din noaptea“: „Si daca ochii ce-au lucit/ Nu sunt de raze plini/ Tu ma priveste linistit/ Cu stinsele lumini;/ Si daca glasul adorat/ N-o spune un cuvânt,/ Tot inteleg ca m-ai chemat/ Dincolo de mormânt“ (am citat din mss. b, 2270,83 – vezi toate poeziile date de Eminescu la Familia care se regasesc in manuscrise in forme de lucru mai avansate). Ce alta pregatire mai potrivita pentru „Mortua est!“, unde moartea fizica este negata, nerecunoscuta, EL din cuplul EL – EA asumându-si destinul lui Orfeu? „Diana“ asadar, trecând iluzia din registrul indian in cel european, poate sta imediat dupa „Kamadeva“ – si trebuie urmata de „La steaua“ – „Din noaptea“.
Urmeaza curgerea firesca a poeziilor din coala a cincea, incepând cu „Mortua est!“. „Egipetul“ va câstiga, astfel pozitia 31, iar „Se bate miezul noptii“, pozitia a doua din partea a doua a volumului de versuri care are, in structura astfel incercata de catre noi, 70 de poezii (7 x 10), 64 publicate de Maiorescu si acestea sase publicate in timpul vietii lui Eminescu. Pierzând o coala editoriala din volum (probabil, din cauza timpului extrem de scurt in care trebuia sa apara cartea, vezi corectura foarte rapida pe care a facut-o), Titu Maiorescu a incercat, pe parcursul editiilor urmatoare, s-o recupereze, dar, lipsind total dialogul cu autorul, fie a adaugat piesele la sfârsit, fie le-a intercalat unde a crezut de cuviinta sau unde si-ar fi adus aminte ca ar fi fost puse la inceput.
Se stie ca lui Eminescu nu i-a placut volumul sau de versuri. Una dintre cauze este si aceasta: cuprinsul stabilit de el, o adevarata structura initiatica, nu se regaseste in cartea tiparita. In scrisoarea catre Titu Maiorescu din Botosani, 14 martie 1888, poetul scrie: „Poezii nepublicate, de intercalat in noua editie, nu am.“ (Este vorba de editia a III-a, ce va iesi in acest an, pentru care criticul il contactase). Eminescu fuge, de fapt, de la Botosani la Bucuresti (impreuna cu Veronica Micle), prin martie-aprilie 1888 (cam dupa ce trimite aceasta scrisoare) – iar cartea sa iese in vara lui 1888. George Muntean a publicat corespondenta editurii Socec cu Titu Maiorescu, de fapt, scrisoarea din 30 ianuarie 1888: „D-lui Titu Maiorescu. Loco, str. Mercur No l. Urmând a pune sub tipar o noua editiune a Poesiilor lui Eminescu, Va rugam a ne spune daca sa trimitem tot D.Voastre corecturile de cetit si cui vom avea sa platim, la timpul sau, honorarul cuvenit.“ Pe aceasta scrisoare Titu Maiorescu scrie, la rândul sau: „Raspuns la 17 martie. Onorarul fireste lui Eminescu (Botosani), (dupa scrisoarea lui din 14/26 martie). Corecturile le fac eu T.M.“ („Eminescu. O suta de documente noi“. Editie ingrijita de George Muntean. Ed. Eminescu, 2000,p.139). La 27 iunie 1888, insa, tot Titu Maiorescu ii scrie lui Socec: „Pentru Eminescu, care este aici si nu este in stare sigura de a se ingriji insusi, se formeaza un comitet de amici care sa-l ia iarasi sub un fel de tutela. Din acest comitet face parte si D. N. Patrascu, secretar la Legatiune atasat acum la Ministerul de Externe. Va rog, dati d-lui Patrascu acomptul de 500 lei noi pentru editia a treia a poeziilor lui Eminescu si priviti deocamdata aceasta scrisoare drept chitanta.“ (Idem, p.140) Acestea sunt avatarurile volumului ca obiect. In vara lui 1888 Eminescu era angajat la ziarul „România libera“ din Bucuresti, pregatea si piesa de teatru „Lais“ de E. Augier pentru lectura publica si punere in scena la Teatrul National, etc. – dar Titu Maiorescu il considera inca din 1883-1884 iresponsabil. Revenind insa la acest enunt din scrisoarea lui Eminescu, vedem ca poetul vorbeste de poezii „de intercalat“ – deci pune in discutie structura editiei princeps care se reediteaza acum, acea arhitectura speciala a ei cu punerea una dupa alta a poemelor intr-o ordine anumita ce-i confera o anumita valoare. Titu Maiorescu insusi ii scrisese surorii sale, Emilia Humpel, la 6/18 decembrie 1883: „Poeziile, asa cum sunt ordonate, sunt cele mai stralucite din câte s-au scris vreodata in româneste…“ Nu rezulta de nicaieri ca intercalarea sau ordonarea le-ar fi facut Titu Maiorescu. Sa recitim: „poezii nepublicate de intercalat“. Am crezut mult timp ca este vorba de poezii noi, cum intelege si Henrietta, scrise acum, la Botosani. Nici vorba. Eminescu nu putea spune ca nu are „poezii noi nepublicate“, pentru ca existau „poezii noi“ fata de volum, publicate in presa, de el insusi sau de prieteni, cunoscute de Titu Maiorescu. De ce nu preia editorul toate aceste poezii – si-i cere poetului inca (alte) „poezii nepublicate“?
Rezulta ca el ii cere – si poetul se refera strict la – poeziile scapate din editia princeps, nepublicate acolo – nu in alta parte. – Si nu numai atât, dar i le cere si intercalate, adica in ordinea in care fusesera in manuscrisul initial dat la tipografie.
Aceste jumatati de afirmatii, fragmente de gânduri incredintate hârtiei si apoi timpului – fac din editia princeps obiect de studiu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper