Mesajul secret al lui Pius Dabija

Un articol de C. STANESCU

Dificila, capricioasa si, s-o recunoastem, putin prizata de gustul sau lipsa de gust a noilor generatii de cititori – recuperarea operei unuia dintre marii scriitori români cu care orice literatura s-ar mândri inainteaza in salturi si asalturi critice contra receptivitatii pierdute a cititorului român de azi. E vorba despre emulul si rivalul permanent si mereu intrigant din grupul celor trei singuri mari scriitori români din a doua jumatate a secolului trecut: Petru Dumitriu. Sinusoida recuperarii fiecaruia dintre cei trei – Petru Dumitriu, Marin Preda si Eugen Barbu – ne arata ca „fugarul“ intâmpina si azi cam acelasi tip de opozitie ca si ceilalti doi, ramasi acasa ca sa se lupte cu „balaurul“ comunist al cenzurii cu mai multe capete din acea vreme: „colaborationism“, reflexe reziduale de „realism socialist“, „pactul cu diavolul“ si „dubla constiinta“ a acestor „cameleoni“ literari. In cazul special al lui Petru Dumitriu actioneaza ca factor de respingere, uneori violenta, si valul puternic de nostalgie a „vârstei de aur“ interbelice pe care literati ce n-au apucat defel interbelicul o cultiva pe seama cartolinelor unui trecut care, ca orice trecut, nu se intoarce niciodata decât, inventat, in marile carti ce-i sunt dedicate. Acesti nostalgici de stampe idilice interbelice nu-i iarta lui Petru Dumitriu „bataia de joc“ la adresa boierimii si aristocratiei urmarite in inevitabila lor decadere in acea saga inegalabila care este „Cronica de familie“. Ca si lui G. Calinescu, i se reproseaza lui Petru Dumitriu viziunea caricaturala si tonurile sarcastice in care a invaluit, dezvaluind-o, Familia aristocratiei românesti de sânge. Realismul fundamental al unor asemenea mari opere este simplist etichetat drept calomnie si denigrare a Familiei. Evocându-i decaderea scriitorul ar fi raspuns cu maxima obedienta comenzii sociale a regimului comunist. Printre putinii cititori de elita care s-au impotrivit acestei idei si viziuni primitive cu privire la capodopera lui Petru Dumitriu este criticul Ion Vartic, autorul subtil si foarte bine informat al unor recuperari spectaculoase. In „Dictionarul esential al scriitorilor români“ (Albatros, 2000), I. Vartic propune câteva piste de lectura si cai de intelegere a felului de scriitor care este Petru Dumitriu: acesta ar fi „de departe cel mai cult prozator român modern“ si „se naste ca scriitor gata format, stapânind armele marii arte“. Nenorocul lui Dumitriu, scrie criticul, consta in faptul ca el atinge prea curând plenitudinea artistica, adica intr-o epoca total defavorabila creatiei si, „trecând la subliteratura proletcultista, da impresia ca a devenit un colaborator devotat regimului si ca raspunde tuturor comenzilor sociale“. Insa oricât ar fi voit scriitorul, dupa ‘90, sa-si „taie“ mâna cu care a scris „Drum fara pulbere“, despre un asemenea mare prozator nu se poate vorbi (si scrie) ca despre un simplu si marunt colaborationist: „Citit astazi fara rea credinta – arata I. Vartic – «Drum fara pulbere» apare ca un palimpsest in care textul autentic iese adeseori la iveala si surclaseaza pseudotextul suprapus. Orizontalitatea imensa, nemarginita, a peisajului dobrogean se releva ca un topos simbolic si concret al mortii si al eternitatii descarnate, romanul e circular, caci incepe cu un prolog, «La inceput a fost pustiul», si se incheie cu un epilog, «Ca niciodata sa nu mai fie pustiul», al carui mesaj secret rastoarna pseudomesajul declarativ din acest titlu: construind si inaltând, oamenii doar stârnesc un «nor de praf» si, dinamitând locurile, transforma peisajul intr-un «morman de pietrarie sfarâmata, amestecata cu lut». Din acest ultim text, asediat de un imens moloz proletcultist, iese la suprafata un mare poet al stepei, iar imaginea emblematica pe care i-o dezvaluie D. se inrudeste cu «nestatornicul ocean» cu valuri de iarba al lui Odobescu, cât si cu «absoluta neistoricitate» a pustietatii scitice de la G. Calinescu.“ Intr-un numar relativ recent din „Apostrof“ (10/2009), Ion Vartic publica un amplu fragment dintr-o „monografie inedita“ (1993!) in care isi continua lectura „palimpsestica“ a „Cronicii de familie“, ea insasi opera intesata de mesaje secrete pe care „cel mai cult prozator român modern“ le propune inteligentei si spiritului critic superior. Descifrarea acestor mesaje este preocuparea principala a criticului. Fragmentul din „Apostrof“ se intituleaza „Un veac de singuratate boiereasca“ (poate chiar titlul „monografiei inedite“) si, scutit de ghilimele, atrage atentia cititorului grabit sau de rea credinta ca autorul face in „Cronica de familie“ opera de reconstruire arheologica si proiectie filozofica. Iesita din comun, cultura filozofica si literara a scriitorului nu ramâne, ca in destule alte cazuri, epatanta si sterila, ci iriga si imbogateste universul operei cu „o retea intertextuala considerabila (care) inveleste circular materia epica atât de densa a «Cronicii…» (aparuta in 1957 si având XXIV de parti, reeditata in 1958, prin care misuna 335 de personaje, conform Indexului cu excelente rezumate biografice realizat de Geo Serban). Uriasul roman reprezinta un fel de „Cien años de Soledad“(…) Actiunea romanesca se concentreaza in special pe mosiile boierimii din preajma oraselului N., circumscriind un spatiu real si imaginar in egala masura, precum comitatul Yoknapatawpha al lui Faulkner… E urmarita, pas cu pas, traiectoria seculara a Familiei (nu intâmplator in varianta din 1955, pe coperta, ea este in titlu majusculata), adica «neamului unor Cozieni» atestati in documente pe vremea lui Brâncoveanu“. Cronica fiind o Comedie umana, scriitorul generalizeaza aici – noteaza I. Vartic – „tehnica si metoda balzaciana introducând in cele XXIV de parti datari foarte pedante… Tot la modul balzacian are loc continuu anamorfozarea fizionomiilor si corpurilor umane in figuri animaliere, fapt pentru care Cronica se transforma intr-un imens bestiariu. E un procedeu programatic al carui sens e preluat din Cuvântul-inainte al lui Balzac la «Comedia umana», paralela dintre «speciile sociale» si «speciile animale» urmând sa revele cum «l’Animalité se transborde dans l’Humanité par un immense courant de vie». Cum creierul scriitorului este o biblioteca vie, «care se rasfoieste singura», Cronica constituie reteaua nenumaratelor intersectari de hipotexte si hipertexte, cu mentiunea insa ca forta epica extraordinara face ca imaginarul sau livresc sa fie remodelat intr-un mod foarte personal si pregnant, asa incât adeseori modelele ilustre sunt impinse in zona uitarii. Revine totusi in memoria cititorului Dostoievski, prin karamazovismul filozofului Fanica Niculescu, alias Nae Ionescu (cu propriul sau «Totul e permis»); apoi Tolstoi, caci moartea lui Ivan Ilici asistata doar de un mujic, se metamorfozeaza in aceea a lui Bonifaciu Cozianu, in prezenta unui simplu taran; dupa cum obsesia personajelor de a vedea pe cer reflectarea transcendentei trimite la faimoasele secvente similare in care e implicat printul Andrei Bolkonski. Sunt, de asemenea, prezenti Flaubert si Thomas Mann: esecul doamnei Bovary transpare in bovarismul tragic al Elvirei Vorvoreanu, dupa cum moartea urâta a lui Thomas Buddenbrook, in aceea oribila a printului Ghighi Duca, iar Pius Dabija polemizeaza simfonic cu Adrian Leverkühn…“ Mai apar in admirabila lectura palimpsestica si descifratoare a lui Ion Vartic: Turgheniev, fratii Goncourt, Proust, cardinalul de Retz si Schiller, dar si I. L. Caragiale („cu bietul Edgar Bostandaki metamorfozat tragicomic in Michel Ipsilanti“), „mateina“ Pena Corcodusa, „craii“ lui Mateiu devenind „leoparzii“ lui Dumitriu. Nu lipseste, in fine, Nicolae Filimon: „ciocoilor noi si vechi le corespund aici „boierii vechi“ si «boierii noi», adica «oamenii de neam» ai Cronicii si «boierii de moda noua, boieriti de revolutie», aici abia creionati, care insa vor fi protagonistii ulterioarei sale cronici, adica ai „Colectiei de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane“. In fine, aristocratia pauperizata si grotesca, si tragica, o evoca pe aceea din «Bietul Ioanide».“ Pe Petru Dumitriu l-a „alungat“ din tara dorinta invincibila a scriitorului de a-si implini destinul fugind de efectele succesului pe care acest „Harun-al-Rasid cu trufii de Cezar al literaturii“ (apud Radu Cosasu) il inregistrase cu prima parte a „Cronicii de familie“. Urma o alta, dedicata „boierilor de moda noua, boieriti de revolutie“, a carei aparitie nu mai era posibila in tara ce intrase in stapânirea lor. A ales sa fuga, nu insa fara a-si lasa in „Cronica de familie“ numeroase „mesaje secrete“ pe care, acum, cu o mare inteligenta critica si abilitate culturala (postmoderna!) le descifreaza Ion Vartic. Ca sa atât curiozitatea obosita a cititorului voi semnala, pe scurt, doar mesajul secret din „Tineretea lui Pius Dabija“: acolo si atunci, iar nu dupa ’90, spune Ion Vartic, o sa gasim, spre onoarea scriitorului, marturisirea adevarului despre „pactul cu diavolul“. Aceasta marturisire are loc si este notata la vedere chiar sub dictatura si in plina glorie a scriitorului in România comunista: „Capitularea scriitorului si semnalarea ei se afla inregistrate in ultima parte, a XXIV-a, a «Cronicii de familie», dedicata «Tineretii lui Pius Dabija», adica artistului tânar din perioada obsedantului deceniu (initialele personajului, P. D., sunt chiar cele ale prozatorului). Similitudinea intre scriitor si personaj este perfecta. Astfel, Pius Dabija «mânca putin si prost, n-avea bani …; când ii era foame si n-avea ce mânca bea la pahare de apa, trei, patru, cinci, si iar incepea sa lucreze … si daca iar il apuca somnul isi aprindea o pipa si incepea sa traga din ea, desi pe stomacul gol si infometat ii dadea greturi a doua zi …»“ In acest climat psihosocial survine (intervine) Ispititorul, Rafael, ingerul cu chip de diavol ce-l impinge catre compromis: „Hai, Puiule, trebuie sa vorbesti cu el; nu vezi ca crapi de foame?“ Ispititorul din „Cronica“ este, in viata reala, un important si eminent critic literar, ulterior prozator remarcabil: Paul Georgescu. Marturisirea scriitorului – imbracat in hainele personajului sau, tânarul scriitor Pius Dabija – este tulburatoare: marturisirea unui scriitor – cum spune I. Vartic – „prins in menghina totalitara“. Unora, aceasta confesiune a scriitorului facuta cu gura personajului sau, li s-ar putea parea cinica: in ce opera scriitorul nu vorbeste si cu vocea eroului sau? Ca si Flaubert, Petru Dumitriu ne spune si el ca „Pius Dabija sunt eu“. E mesajul sau secret.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper