Mecanismele ruinãrii

Un articol de ANGELA MARTIN

Intâmplarile ultimelor luni au zguduit România ca un dezastru in lant. Au fost, prin morbida lor absurditate, asemenea  celor  pe care scriitorii latinoamericani, un Màrquez, bunaoara, un Augusto Roa Bastos, un Scorza le-au atribuit imaginatiei bolnave a unor personaje celebre – corupti si dictatori – pentru ca ele, dezlantuindu-se, sa-si exercite la maximum puterea raului. Lucrurile au degenerat pâna-ntr-atât incât nici fictiunea nu le mai incape, iar acum ne preseaza ele insele sa gasim o cale de revenire  la realitate.  Problema este insa ca noi, românii –  si de altfel nu numai noi –, revenim inevitabil in doua realitati si, din pacate, nici una salvatoare: criza financiara mondiala si recesiunea interna. Daca  dezbaterile  pe aceasta tema, desi cetoase la inceput, ne-au facut sa intelegem in cele din urma ca ambele fenomene tin –   fiecare in felul sau –  de un soi de fatalitate, nimic, in schimb, nu ne poate perverti la o logica falsa.

Nimic nu ne poate obliga sa acceptam ca tocmai  noi sa fim cei chemati sa acoperim, din saracia noastra, dublul deficit: global si national. De ce noi, poporul cel  bun, sarac si cinstit cu care pâna nu demult, singur impotriva tuturor, presedintele Basescu declara ca se va consulta – peste capul parlamentarilor, al oligarhilor, al coruptilor, al mogulilor si al „tonomatelor“ – pentru a-si impune cu orice pret vointa politica? Si asta, ca „sa traim bine“ si sa se poata face, in fine, reforma statului. Dar daca, pâna la alegerile prezidentiale, din inaltul uriaselor panouri electorale, presedintele ii ameninta pe alesii nostri, facându-ne parca si noua cu ochiul, ca unor complici,  pentru a intelege bine ce vrea sa spuna, ca ticalosilor acelora „de ce le e frica nu scapa“, astazi ne-a venit si noua rândul sa fim prigoniti. Iar noi, spre deosebire de parlamentari, nici nu avem voie sa crâcnim. Caci daca o vom face,  cu putina putere câta ne-a ramas in tot mai precara noastra democratie, noi, poporul, vom deveni dintr-odata, alaturi de politicienii care indraznesc sa se opuna deciziilor luate de sus, dusmanii propriei tari. Ba mai mult, vom fi –  cum se infierbântase un aparator al masurilor de austeritate – „tradatori de neam“. Prin urmare, odata ce ni s-a comunicat ca ni se vor  scadea pensiile cu 15%, iar salariile, in sectorul bugetar, cu 25 %, nu ne mai ramâne decât sa ne supunem. Chiar daca deunazi eram – dar mai suntem? – „poporul suveran“, chiar daca asemenea procente sunt insuportabile si, in nenumarate cazuri,  letale pentru mai multe categorii sociale si profesionale  insumând milioane de cetateni. Ni s-a transmis pe mai multe tonuri si voci ca situatia este de o gravitate extrema si nu suporta comentarii. Ca ea se datoreaza proastelor guvernari care s-au succedat pâna la si de la  „guvernele Boc“ incoace. Si ca, asa stând lucrurile, ori platim toate aceste „greseli“ – de parca ar fi ale noastre –, ori intram in colaps. Nici o alternativa, ca solutie de criza, nu este considerata posibila.
Dar despre ce greseli sa fie vorba si despre ce colaps, când la putere, in ciuda multor opozanti, a ajuns in fine, inca de-acum sase ani, cine trebuia? Ani in care s-a facut  si curatenie, multi dintre parlamentarii (gresit alesi de noi) – cu precadere  din partidele de opozitie – fiind luati la rând pe farasul prezidential. Si-atunci, cine sa fi jefuit, in acest rastimp, tara, când noi,  seara de seara, in fata televizoarelor, am  asistat linistiti la operatiuni de judecare, de ridicare si de deferire a  coruptilor Tribunalului instituit prin cablu? Cum sa credem asemenea minciuni: ca amarâtele noastre de pensii si lefuri de bugetari reduse drastic vor putea salva România de insolventa statala si ca sacrificiul a fost si este unanim si impus judicios.
In ciuda unor gesturi – mai mult sau mai putin spontane – de solidarizare cu poporul, e posibil ca de sus, din vârful gramezilor de milioane de euro agonisiti, investiti si rulati de clientela politica si de caracatita afaceristilor cu statul, România sa nu se mai vada decât cât o gamalie, iar cetatenii ei – neinsemnate detalii – sa  nu mai fie decât o masa informa, frematatoare, dar docila si, cu atât mai usor manevrabila si impozabila la sânge. Cine sa mai aiba remuscari si de ce s-ar mai disculpa cineva fata de niste cetateni neidentificabili, dezorganizati, labili, cu reactii sporadice, adesea infantile?
Si totusi Puterea este disperata:  inainte ca Guvernul sa-si asume in Parlament raspunderea pentru masurile de austeritate, s-a invocat, „cu fata la popor“, articolul 53 din Constitutie, o prevedere legala, dar inoperanta, sustin specialistii, in aceasta speta. Dincolo insa de confuzia  de legalitati si de ilegalitati care sufoca deopotriva statul si societatea, mecanismul ruinarii economiei nationale si al saracirii populatiei pare ca  functioneaza ca uns.  „Principii imi dau mult daca nu-mi iau nimic si-mi fac destul bine, când nu-mi fac rau“. Rationamentul acesta, care ii apartine lui Montaigne, ma tem ca e  perfect valabil in cazul nostru si ni se potriveste de minune oricâte guverne ar cadea: el  ilustreaza cel mai bine raporturile – singurele, de altfel, convenabile – pe care cetateanul român le-ar putea avea in momentul de fata cu autoritatile statului, desi este traitor, cum s-ar spune, intr-o democratie de tip european. Caci nimeni, cred, nu mai poate pune la indoiala faptul ca cetateanul nostru este proprietatea statului mai mult decât statul proprietatea lui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper