Luceafarul cel melancolic

Un articol de MIHAI-DANIEL GHEORGHE

Aparuta in 2002, la Editura Fundatiei Cultural Române, cartea regretatului profesor George Gana „Melancolia lui Eminescu“ este una din cele mai riguroase cercetari, scrisa dupa 1989, la adresa operei eminesciene.
Dovezi ale caracterului melancolic al poetului gasim atât in amintirile contemporanilor sai cât si in unele autocaracterizari. Spre exemplu, atunci când l-a intâlnit prima oara pe Eminescu, I.L. Caragiale a fost impresionat, printre altele, si de „un zâmbet trist si adânc melancolic“. Cu acelasi zâmbet l-a intâmpinat poetul si pe Iacob Negruzzi in cafeneaua vieneza unde junimistul intrase sa il cunoasca pe autotul „Epigonilor“. Mite Kremnitz ar fi dorit sa-l smulga din „negura melancoliei“, iar Alexandru Vlahuta vede, in figura de tânar zeu a lui Eminescu, o expresie de „nespusa bunatate si melancolie.“ Poetul insusi ii scrie, la 20 septembrie 1877, lui Slavici: „tu stii foarte bine c-am fost totdeauna caracter melancolic.“
Pe lânga aceste detalii de ordin biografic se inscriu si aspecte ale unei opere guvernate de zodia tristetii. Cel mai citat poem in sprijinul acestei teorii a fost publicat in 1876 si poarta chiar titlul „Melancolie“. La origine, printre manuscrisele eminesciene, „Melancolie“ apare ca un fragment de monolog al lui Stefanita, personajul principal al dramei „Stefan cel Tânar“, databila undeva intre 1868-1871. Dar este oare potrivit sa identificam surse ale melancoliei in opera pornind de la trasaturile de caracter ale autorului? George Gana considera ca „melancolia pe care o exprima opera este mai mult si in mare masura altceva decât melancolia temperamentala a poetului, care a constituit insa fondul organic pe care s-au altoit experiente de viata si de cultura. Temperamentul in sine e o notiune psihologica si a face din poezie expresia lui directa inseamna a o psihologiza si a o transforma in simplu document al individualitatii scriitorului. Notiunea trebuie deci largita, facuta sa cuprinda nu numai predispozitii si date naturale, ci si ceea ce au facut din acestea contemplarea si asumarea existentei. Nu trebuie ignorat apoi ca melancolia se integreaza intr-o finalitate artistica, transformându-se, fara a-si pierde autenticitatea, din traire in element de constructie poetica.“ Demarcatia intre temperament si opera este esentiala. Una este personalitatea umana si alta personalitatea creatoare a aceluiasi individ; iar pentru un artist, de talia lui Eminescu, cu atât mai mult. Fondul sau melancolic rezoneaza, amplicficat in toate straturile operei, chiar si in scrieerile polemice gazetaresti. Analiza a facut-o, cu destule observatii pertinente, Ioan Stanomir. Asadar, poetul nostru national ajunge, in cele din urma, cu melancolia-i caracteristica in patologic: psihiatrul Ion Nica si neuropatologul Ovidiu Vuia vorbesc despre o „psihoza maniaco-depresiva“. Mai mult, doctorul Nica este de parere ca daca se poate vorbi de o hiba, care sa se fi transmis ereditar, in constitutia poetului, aceasta este melancolia pe care poetul, ca si alti frati si surori ale lui, ar fi mostenit-o de la mama sa, alaturi de „predispozitia spre visare“.
Vorbind despre poetica lui Baudelaire, Jean Starobinski inventeaza sintagma „bestiarul melancoliei“ care poate fi folosita si in cercetarea operei poetului român: paienjenii, soarecii ca simboluri ale timpului care devoreaza totul au devenit, ca si teiul sau floarea albastra, marci identitare ale scrisului eminescian. Dupa aceasta faza incipienta de visare, de exuberanta a imaginarului, se trece la profunzimea versului care infatiseaza mult mai intim episoade ale propriului destin, astfel ajungându-se la „Luceafarul“ – expresie a deplinei maturitati creatoare a lui Eminescu; care ca poem-simbol, observa George Gana, „cu tot aerul de naratiune si cu toata proiectia in mitic, este un poem fundamental liric, cu structura dramatica. Scris in ultimii ani de viata creatoare si terminat inainte de prabusirea intelectuala, el are si un caracter de suma, cumulând in coplexitatea lui mari teme ale operei eminesciene, ca iubirea, visul, conditia existentiala a omului si aceea a geniului, geneza continua, viziunea metaforica, toposuri caracteristice ca marea, cerul, padurea, castelul.“
Intregul decor este unul care aminteste de poetii englezi ai metafizicului. O paralela intre, sa spunem, William Blake si Eminescu este usor de facut daca luam ca argument textul „Luceafarului“. O tânara fata de imparat se indragosteste de un astru care ii apare in vis metamorfozat la inceput intr-un tânar voievod si mai apoi intr-un demon trist si gânditor, amândoua proiectiile având frumusetea si stralucirea lumilor ceresti dar si recea paloare a nemuririi, care i se pare fetei de imparat a fi fata unui mort. Simbolul acesta este des intâlnit la Eminescu. In „Pe lânga plopii fara sot“, indragostitul isi priveste fostul amor „c-un rece ochi de mort“. Diferenta ontica dintre femeia care doreste sa se implineasca in „cercul strâmt“ si Luceafarul nemuritor dar rece vine, mai degraba, din opozitia dintre conceptele de viata si moarte decât din opozitia dintre naturile sub care doi protagonisti isi duc existenta, de vreme ce Luceafarul ar putea deveni un simplu muritor.
Dar, in esenta sa, Hyperion este un veritabil duh al melancoliei – fapt sugerat atât de atributele pe care este menit sa le indeplineasca (stea a orientarii, calauzeste corabiile pe msicatoarele carari ale mariilor) cât si de propriile-i dorinte (reintoarcerea in repaos). Si acest personaj, ca majoritatea in opera eminesciana, a suportat modificari in variante succesive ale aceleiasi teme. Bunaoara, in „Fata-n gradina de aur“, personajul nemuritor care aspira la ora de iubire este un zmeu care se poate preface in stea, in ploaie, in curcubeu sau intr-un tânar frumos. De remarcat insa ca, schimbându-si forma, geniile eminesciene, vorba lui Maiorescu, nu isi schimba fondul; ele ramânând, pe mai departe, aceiasi insetati de cunoastere si contemplare si, aceiasi razvratiti, chiar daca nu impotriva ordinii existentiale, totusi impotriva propriului lor destin. Spre finalul poemului in care, ca si Hyperion este si el tradat, Zmeul arunca asupra celor doi indragostiti un blestem – „Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!“ Episodul aminteste de razbunarea zeilor, act specific mitologiei grecesti. In schimb, Luceafarul rosteste, cu melancolie, un adevar legat de conditia sa care poate fi socotit o concluzie a asumarii proriei identitati, o intelegere a menirii sale in raport cu acele „chipuri de lut“ de care fusese o clipa atras; intr-una din variantele poemului versurile finale fiind si mai semnificative in acest sens: „Traind in cercul vostru strâmt/ Iubirea va petrece.“
Vorbeam, la inceputul acestor rânduri, despre melancolie ca semn distinctiv al personalitatii umane si creatoare a lui M. Eminescu. Aceasta melancolie a lasat ecouri care sonorizeaza si receptarea critica a poetului. Consultând dactilogramele Ioanei Em. Petrescu, pentru reeditarea in noua serie „Eminesciana“ a studiului despre „Modele cosmologice si viziune poetica“, Ioana Bot restabileste titlul initial al lucrarii: „Eminescu – poet tragic“. Asadar, si pentru reputatul critic de la Cluj Eminescu era un spirit melancolic, chiar daca acest lucru este mai degraba sugerat decât analizat. Deci, fie ca urmarim amintirile despre Eminescu sau exegeza despre literatura sa, biografia sau opera, ajungem de multe ori la concluzia ca substanta scrisului sau este melancolia.

5 comentarii pentru “Luceafarul cel melancolic”

  1. iunie 10, 2010 la 12:09 pm

    Un melancolic care nu dispera
    Apreciaza viata efemera
    Si face totul sa o converteasca
    In opera-i suprema omeneasca

  2. iunie 10, 2010 la 12:11 pm

    Ca nu-i e dat oricui sa-nalte-n slava
    Melancolia lui atat de grava
    E o problema ce ma depaseste
    Si de aceea tac precum un peste.

  3. iunie 15, 2010 la 11:48 am

    Foarte bine scris! Felicitari, Mihai!

  4. iunie 16, 2010 la 10:24 pm

    Te stiu foarte discret,dar astept un autograf
    Felicitari!

  5. mai 1, 2014 la 8:55 pm

    Ce mai mare teapa Complexul Turistic Valahia http://www.pensiuneavalahia.ro/

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper