Literatura „migranta“ (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Revin la cei trei intelectuali din Place Fürstenberg. I-am ales, pentru colocviul de la Cosenza, pentru ca reprezinta trei tipuri de scriitura în exil.

1. Încep cu Mircea Eliade. El a ales: a) sa nu se lepede de românitatea lui, adica: sa nu nege valorile culturii si ale istoriei în care s-a nascut si s-a format. b) spune ca un intelectual în exil trebuie sa actioneze nu ca Ovidiu la Tomis, ci ca Dante la Ravena. O propozitie pe care o repeta în diverse situatii. O propozitie putin ambigua, trebuie sa recunoasem. Caci ce poate sa însemne ea? Cum o putem traduce? Aici, la Ravena, în exil, Dante scrie (sau termina), spun interpretii lui, „Paradisul“. Asadar: artistul trebuie sa valorifice o nenorocire (exilul) pentru a-si desavârsi opera, sa faca, dar, ca Dante, nu ca Ovidiu. Dar nici Ovidiu n-a stat degeaba la Tomis. A scris „Ponticele“, de pilda. Este drept ca s-a jeluit tot timpul, visa sa se întoarca la Roma, se simtea, aici, printre barbari (printre sarmati) nefericit si cerea, neîncetat, clementa Romei. Cum sa interpretam, repet,  reflectia lui Eliade? Sa-i dam un sens moral: adica – în exil – creatorul sa nu se plânga si sa nu încerce sa-si înduplece dusmanii, ci – ca Dante – sa-i vitupereze, sa-i înfrunte si sa-si încheie opera capitala?… Se poate si asa, este o logica, dar…  c) mai limpede în gândirea lui Eliade este ideea ca exilul este o initiere, exilul este o suita de probe initiatice… Ideea este frumoasa, nobila, se poate accepta. Cu o conditie pentru un scriitor: ca initierea sa duca la o opera capitala. Fara opera, initierea ramâne o experienta individuala. Importanta, desigur, dar fara viitor, fara istorie…
În ceea ce priveste opera sa, Mircea Eliade a ales în exil un dublu limbaj în sensul urmator: a) a decis sa-si scrie opera stiintifica în limba engleza sau franceza si b) opera literara (inclusiv memorialistica si jurnalul intim) în limba de origine (limba româna). Rezultatul: scrierile de istoria religiilor i-au adus recunoastere internationala si, ca efect pozitiv, i-a adus într-o oarecare masura si recunoasterea ca scriitor (prin traduceri). Succesul deplin ca scriitor l-a avut însa în România, când scrierile lui literare au putut fi publicate. A creat chiar o scoala de proza fantastica în sensul ca l-au urmat câtiva scriitori tineri, dovedind astfel ca scriitorul român are vocatie pentru fantastic, în ciuda teoriei sustinute de marii critici ai momentului. Eliade – a declarat în repetate rânduri – voia sa ramâna scriitor român. Se gândea la posteritatea lui. A urmat, la acest punct, îndemnul prietenului sau, C. Noica, ramas în tara, trecut prin puscariile comuniste, un neobosit antrenor spiritual. Acesta îi scria în 1981: „Îti cerem sa-ti salvezi destinul carturaresc aici unde, spre deosebire de neantul occidental, vei supravietui“… Ideea filosofului Noica, este ca Occidentul s-a despiritualizat, produce unt, nu cultura… Idee discutabila.

2. Cioran urmeaza alta cale. Renunta la limba româna, nu mai vrea sa auda de scrierile lui românesti, nu mai vorbeste – chiar cu compatriotii sai – decât în franceza, învata limba moralistilor si ajunge sa devina un stilist, un creator de limbaj în aceasta limba (franceza) pe care el o considera, din pricina rigiditatii, rationalitatii ei, „o limba de cadavre“… Scrie aproximativ 10 carti de aforisme care, spre sfârsitul vietii, cum am precizat, au un mare succes în Franta, Germania (e tradus, între altii, de Paul Celan) si, în genere, în lume… O aventura singulara. Aventura, putem spune, unui spirit nu atât singur, cât însingurat. Aventura într-o limba pe care o învata, la propriu, si o foloseste într-un gen dificil, pretentios (genul moralistic) unde francezii sunt, se stie, imbatabili. Iata ca vine acest barbar de la Dunare care îi învata fineturile, dificultatile si scrie despre „Despre neajunsul de a te fi nascut“ sau compune „Silogismele amaraciunii“. Aventura lui este însotita de teoria ca, schimbând limba, un scriitor trebuie sa-si schimbe identitatea. Înceteaza, pe scurt, sa mai fie ceea ce a fost, învata sa se dezvete, se leapada de trecut si de valorile natiei sale. Cioran face acest lucru cu o obstinatie care da de banuit. Lumea balcanica îi pare un infern grotesc, un spatiu vegheat de zei destrabalati… Vorbeste de „neantul valah“ si crede ca românii nu vor intra în istorie daca nu renunta la valorile lor morale (inclusiv la cele rurale si crestine)… Cioran se complace pâna la moarte în atitudinea unui sceptic de serviciu, dezgustat în egala masura de Orientul, cât si de Occidentul european… Un Iov educat de Nietzsche…
3. Cazul, ziceam, mai simplu este acela al lui Eugène Ionesco: a) scrie, întâi, în româneste (o limba pe care o învata repede si-o vorbeste în casa si cu prietenii români pâna la moarte) si, dupa razboi, la 41 de ani, publica prima piesa în franceza („Cântareata cheala“)… Succesul îi vine greu, dar când îi vine nu-l mai paraseste. Este socotit creatorul anti-teatrului (teatrul absurdului)… În anii ’30, la debutul în limba româna, este si el un negationist, ca si Cioran, si nu se simte bine în cultura româna. I se pare o cultura mica, marginala si gândul ca într-un viitor dictionar de literatura universala va fi pus între un leton si un lituanian îi pare catastrofal. Scrie, atunci, propozitia pe care am semnalat-o: „daca as fi francez, as fi genial“… A reusit sa devina francez si nu s-a mai interesat aproape deloc de opera lui româneasca. A acceptat, e drept, sa-i fie tradus volumul „Nu“ la Gallimard (1986), si eseul biografic despre „Viata grotesca a lui Victor Hugo“, o scriere polemica din anii ’30. De asemenea, o parte dintr-un jurnal românesc, azi pierdut („Jurnalul unui noncombatant“) a fost reluat, completat, adnotat, adaptat de el în volumul „Présent/Passé, Passé/Présent“…
Si, totusi, Eugène Ionesco datoreaza mult lui Eugen Ionescu. Am publicat recent un studiu despre acest subiect („Tânarul Eugen Ionescu“), reconstituind si reinterpretând scenariul lui intelectual românesc. Ce-am descoperit?
1) Ca opera lui româneasca însumeaza peste o mie de pagini (eseuri critice, fragmente de jurnal, corespondenta, un volum de versuri, o piesa de teatru).
2) A scris, în 1943, în limba româna o piesa de teatru („Englezeste fara profesor“) pe care a tradus-o, apoi, si a completat-o în franceza sub titlul: „Cântareata cheala“. Varianta româneasca este, dupa gustul meu, mai buna, estetic vorbind, din pricina limbii române care se preteaza mai bine jocului de cuvinte… Putem spune, asadar, ca teatrul absurdului s-a nascut în limba româna.
3) Eseistica româneasca a lui E.I. este negationista, dar negationismul lui ascunde un spirit metafizic si chiar un spirit religios. Ea este, în fapt, un jurnal metafizic, un jurnal despre frica de moarte si despre divinitate. Ideea de divinitate însoteste si lumineaza pe dedesubt aceasta eseistica ludica, spectaculoasa, contradictorie, juvenila, ostentativ neserioasa.
4) Tânarul Eugen Ionescu este un existentialist enragé care detesta existentialismul filosofic mai ales când acesta este ilustrat de Jean-Paul Sartre pe care Eugen Ionescu îl considera servitorul istoriei, omul tuturor  compromisurilor…
5) Tânarul Eugen Ionescu nu accepta, teoretic, niciun model literar, nu accepta mai ales modelele oficializate, acceptate… Victor Hugo si Arghezi sunt exemplele cel mai des invocate.
6) La început detesta teatrul (cu exceptia melodramei), apoi îl descopera (prin 1938-1940) si, mai târziu, îl înnoieste radical.
7)  Îsi detesta tatal si acest complex atrage dupa sine ura lui împotriva tarii tatalui.  O spune explicit în convorbirile si în jurnalele sale publice. Un complex ce a intrat si în opera de fictiune si care se poate psihanaliza. În 1944 sau 1945 devine el însusi tata si, dupa câte aflam, E. I. este un tata afectuos, totalmente înrobit de mica faptura (fiica sa, Marie-France)… Dovada ca existenta ne pune deseori în conflict cu teoriile noastre…
8) În fine, Eugen Ionescu – care, repet, a înnoit teatrul prin descompunerea teatrului aristotelic si infuzia de miracol, derizoriu si metafizica, s-a format intelectualiceste în cultura româna si modelul lui este, în ciuda aprehensiunilor sale, un român: dramaturgul I.L. Caragiale despre care va spune, mai târziu, ca este cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuti si ca originalitatea operei sale sta în faptul ca toate personajele sale sunt niste imbecili…
9) Cum judecam, azi, destinul lui Eugen Ionescu? Cum vedem exilul sau? Daca prin exil întelegem limba în care scriem, putem spune ca Eugen Ionescu s-a simtit bine atât la Tomis, cât si la Ravena. Si chiar daca nu s-a simtit bine, a scris cu pofta despre nelinistile, disperarile sale. A valorificat bine exilul sau. Exilul moral, dupa el, l-a cunoscut în România (din ratiuni, îndeosebi, familiale)… Opera franceza l-a facut celebru în toata lumea. Opera româneasca, mai putin cunoscuta, este descoperita si, în parte, imitata azi de noile generatii de eseisti si de dramaturgi. (Serge Fauchereau observa ca literatura româna este singura în care Eugène Ionescu are discipoli).
Cum as putea încheia, privind din nou, fotografia cu cei trei români din Place Fürstenberg? Într-un singur fel, cred: exilul le-a fragmentat viata, le-a provocat, uneori, drame existentiale, le-a oferit probe de initiere, i-a  însingurat, i-a exasperat, dar, la urma, opera lor a valorificat toate aceste esecuri. Cât despre Cioran, nu îndraznesc sa ma întreb care ar fi fost destinul lui daca n-ar fi fost exilul sau…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper