Literatura „migranta“ (I)

Un articol de EUGEN SIMION

Am participat cu câtva timp in urma la un colocviu despre literatura „migranta“, organizat de Giselle Vahnese, profesoara de literatura franceza si româna la Universitatea din Cosenza (Calabria). Literatura „migranta“ sau „migratoare“? Discut aceasta ezitare cu „românistii“ care sunt de fata (Rodica Zafiu si Alexandra Vrânceanu), dar nu ajungem la o solutie unanim acceptata. Ce este sigur este ca literatura migranta nu se identifica in niciun caz cu literatura exilului sau literatura din exil. Aceasta din urma, incerc eu sa lamuresc lucrurile, contine o dimensiune politica, in timp ce literatura migranta are, la origine, alte ratiuni. Ratiuni istorice, sociale si, mai ales, existentiale.
Este vorba, oricum, de un concept relativ nou si, când incerc sa ma lamuresc mai bine asupra naturii lui estetice, constat ca definitiile, determinarile, in fine, comentariile facute pâna acum de comparatisti sunt, teoretic vorbind, aproximative. Unii il compara cu „la coolitude“ (coolie este termenul peiorativ – la origine – dat muncitorilor indieni adusi sa lucreze in l’Ile Maurice) care, la rândul lui, este pus in legatura – când este vorba de cultura – cu „la négritude“ (termen, concept inventat de poetul martinichez Aimé Césaire si acceptat, azi, in istoria culturii). „La négritude à l’indienne“, asadar, cu mentiunea ca fenomenul nu se limiteaza la un popor, o rasa sau la religie anumita, ci cuprinde un spatiu spiritual si, implicit geografic, nedeterminat, adica universal. „La coolitude“ se afirma, altfel zis, peste tot, in Europa, in Africa, in Statele Unite si, bineinteles, in Asia… Revista „Missives“, coordonata de Josette Rasle, i-a dedicat in 2004 un numar „coolitudinii“ si, citind textele reproduse aici, deduc ca urmasii indienilor din l’Ile Maurice au ajuns, intre timp, peste tot in lume si, când devin scriitori, exploateaza imaginarul colectiv in care se amesteca istoriile, culturile, experimentele individuale si lingvistice…
O forma, am putea zice, de multiculturalism sau transculturalism manifestat in limbi de circulatie universala cu precadere in engleza. „La coolitude est la force poétique que I’attendais“, marturiseste in 1997 Césaire, care – suntem avertizati – avea si el un element „coolie“ in poezia sa, la fel cu Saint-John Perse (Alexis Saint-Léger)… J.M.G. Le Clézio, care se socoteste el insusi „un errant de la littérature“ (nascut la Nice, tatal sau era „mauricien“) observa intr-o prefata la romanul lui V.S. Naipaul (scriitor reprezentativ pentru fenomenul coolitudinii) ca literatura iesita din acest mediu exprima o disperare inteligenta si amara, este ironica si sarcastica (un sarcasm, zice el, sumbru si, in acelasi timp, comic), in fine, ironia si sarcasmul nu impiedica insa manifestarea miturilor si obsesiile originare. „Este ca si când ea reinventeaza in India – scrie prozatorul francez, referindu-se la plutonul indian, cel mai numeros si mai expresiv in interiorul acestui proces raspândit in toate continentele – dar o Indie complicata enorm, comprimata, redusa la dimensiunea unei insule“…
Asadar: mituri, fantasme, disperare, sarcasm intunecat, ironie inteligenta, joc de cuvinte, o nota de ranchiuna, siretenie si, fatal, o dorinta de revansa… In ce limba exprima, ma intreb, un autor din sfera coolitudinii aceasta experienta? Si, mai ales, ce sanse are ca literatura sa se impuna si, inca o data, in ce spatiu cultural?…
*
Revin la literatura migranta si la colocviul de la Universitatea din Cosenza care s-a concentrat asupra literaturii române, cu precadere asupra lui Panait Istrati, Eliade, Cioran, Andrei Codreanu si D. Tepeneag… Scriitori „migranti“ sau scriitori „in exil“? Statutul lor (si al altor scriitori din diaspora secolului al XX-lea) difera de la caz la caz. Unii au plecat in exil si au devenit, fatalmente, „migranti“, altii au fost dusi de soarta si, parasind limba materna, au incercat sa se afirme in limba de adoptie. In toate situatiile, limba este elementul esential pentru ca literatura insasi este o expresie a limbii in care este scrisa. Sunt si cazuri mai complicate, ca Panait Istrati, pe care istoricii literaturii române il ignora (in speta, G. Calinescu), pe motiv ca a scris in franceza, iar istoricii literaturii franceze il ignora si ei, desi autorul „Kirei Kiralina“ si al lui „Mos Anghel“ continua sa fie editat (de Gallimard!) si citit. Eroarea este, cred, a criticii românesti care uita faptul ca Istrati, un extraordinar povestitor, si-a scris o parte din opera lui in româneste, iar imaginarul intregii sale opere iese din spatiul balcano-dunarean… Aceasta este insa o problema ce merita a fi discutata separat.
Cum se vede, dar, literatura româna migranta de la Cosenza, situata in inima Calabriei, acolo unde lucratorii români au ajuns deja in vremurile de criza morala si economica din ultimele decenii?!… Tânarul Danillo De Salazar, asistent la Catedra de Româna, ma pune la curent cu situatia demografica si culturala a Calabriei in drumul pe care il facem impreuna de la Aeroportul Lamezia Terme la Cosenza… Românii sunt in aceasta regiune muntoasa si saraca (in raport cu nordul Italiei) relativ putini, sunt seriosi, lucreaza in constructii, nu fac, de regula, probleme localnicilor… La Universitate sunt câtiva studenti si doctoranzi români, cu unii dintre ei stau de vorba in pauzele colocviului. Au invatat deja italiana si pregatesc acum teze despre Eliade si Blaga, sub conducerea stiintifica a aceleiasi inimoase profesoare, Giselle Vahnese, care, imi marturiseste, a facut o veritabila pasiune pentru literatura româna. Atât de puternica incât a parasit literatura francezã pentru literatura lui Eminescu si Blaga… Când ne despartim, imi ofera doua carti (coordonate de ei) despre imaginarul românesc si despre motivul baladei „Mesterul Manole“ in poezia lui Fundoianu si Paul Celan. O citesc pe ultima, in lunga mea calatorie de intoarcere de la Cosenza la Bucuresti, si constat ca profesoara de la Universitatea din Calabria, descifreaza bine poezia acestor doi „migranti“ europeni, cu destine tragice (unul dispare in lagarul de la Auschwitz, altul se arunca in Sena dupa ce familia lui disparuse in alt lagar nazist)… O citeste si o interpreteaza admirabil. Iata, dar, ca in Italia se poate vorbi nu numai de manglitorii, cersetorii, violatori români, se poate vorbi si despre România spiritului. Deocamdata, e drept, România spiritului migrant.
*
Neintrodus, deocamdata, in toate tainele conceptului citat mai sus, am prezentat la colocviul de la Cosenza un mic comentariu eseistic despre trei scriitori români care ar putea intra, la rigoare, in spatiul literaturii migrante. Asadar:
Place Fürstenberg, 1977:
O fotografie si trei destine in exil
M-am gândit mai intâi sa numesc interventia mea „Trei români la Paris“ sau „Trei români in Piata Fürstenberg“, pornind de la o fotografie celebra care reprezinta pe la sfârsitul anilor ’70 pe Eugène Ionesco, Cioran si Mircea Eliade. Se revedeau, aici, dupa multe decenii, dupa ce, in primii ani dupa razboi, tineri, saraci, cu un viitor nesigur, se intâlnisera in aceeasi piata unde se afla muzeul Delacroix, in spatele bisericii Saint-Germain de Prés… Tinerii români din anii ’40 aveau acum (in septembrie 1977) alt statut: unul dintre ei (Eugène Ionesco) fusese primit in Academia Franceza, Eliade era de multi ani profesor la Universitatea din Chicago si devenise celebru prin studiile lui privitoare la istoria religiilor, iar Cioran, eternul boem din Cartierul Latin, câstigase si el o glorie pe care n-o dorise niciodata: era, acum, socotit un mare moralist (cel mai important, zice Claude Mauriac, dupa Voltaire) si chiar un mare prozator (cronicarul literar al revistei „L’Express“, Angello Rinaldi, il numeste: ultimul mare prozator al modernitatii)…
Trei istorii, trei destine, trei tipuri de scriitura. O origine comuna: toti trei se nascusera in România – unul la Bucuresti (Eliade), altul la Slatina (E. Ionescu), iar ultimul (Cioran) intr-un sat de lânga Sibiu (Rasinari)… Toti trei alesesera, in primi ani dupa razboi, exilul. Exilul politic. Eliade si Cioran manifestasera, inainte de razboi, simpatii politice pentru extrema dreapta si, daca s-ar fi intors in tara, ii astepta in mod sigur inchisoarea; Eugen Ionescu atacase intr-un articol (din 1946) armata româna si fusese condamnat, in urma unui proces de calomnie, la 6 ani de puscarie si inca 5 ani de interdictie. Asa ca cei trei tineri români hotarâsera sa ramâna in Franta, fara mari sanse de succes in cariera lor literara si filosofica. Dincolo de alte obstacole (materiale, politice, existentiale!), ii pândea, ca scriitori, obstacolul cel mai mare: limba. Biografiile lor se deosebesc la acest punct. Cioran invatase, ca limba straina, germana. Eliade – statuse trei ani in India (1928-1931) si, in timpul razboiului, fusese atasat cultural la Londra si Lisabona. Limba lui de comunicare internationala era engleza. Eugen Ionescu zice ca mama lui, Thèrese Ipcar, este franceza. Documente descoperite recent arata ca, in fapt, Thèrese se nascuse la Craiova (România). Sigur este ca Ionescu isi petrece copilaria si o parte din adolescenta (pâna la 13 ani) in Franta. Pentru el, franceza reprezinta, dar, limba materna. Invata româneste când vine in România (1923-1924). Invata, oricum, repede si bine, pentru ca peste doi-trei ani incepe sa publice in Revista Liceului „Sfântul Sava“ articole de critica literara si critica plastica iar peste câtiva ani scrie (si publica) „Elegii pentru fiinte mici“ (1931)…
Revenind in Franta (intâi ca bursier, 1938-1939) apoi ca atasat de presa la Vichy (1942) si decis in 1947-1948 sa ramâna definitiv in Franta, tânarul Eugène Ionesco este in avantaj fata de colegii sai de generatie: nu are dificultati cu limba in care vrea sa se afirme ca dramaturg si nici dificultati de ordin politic. Fusese un intelectual de stânga si, acum, dupa razboi, intelighenzia de stânga din Franta este la putere. In 1934 credea ca daca ar fi francez ar fi genial. Cel putin asa spune el intr-o propozitie din volumul „Nu“ (1934): „daca as fi francez as fi genial“… Devenise francez… Mai ramânea sa dovedeasca, prin opera literara, ca este si genial… Se intinereste cu trei ani (se nascuse in 1909, dar in biografiile publice declara ca s-a nascut in 1912) pentru ca, a explicat el odata, era de neacceptat sa debutezi la Paris la o vârsta de peste 40 de ani.
Ceilalti doi (Cioran si Eliade) aveau mari dificultati, incepând, repet, cu limba (pe care o cunosteau aproximativ) si incheind cu statutul lor social-politic. Eliade incearca sa intre la C.N.R.S. si este refuzat, incearca sa intre in invatamântul universitar si este, tot asa, obstructionat, desi câtiva mari intelectuali il sustin. Cioran – n-a incercat si n-a avut niciodata, pâna la moarte, ceea ce se cheama in limbajul de azi: un loc de munca. In 1947, incercând sa traduca pe Mallarmé in româneste, isi da seama ca trebuie sa schimbe definitiv limba, adica sa renunte la limba materna. Pentru a putea scrie bine in franceza, studiaza pe moralistii din secolul al XVII-lea si, in 1949, debuteaza cu „Précis de décomposition“ care ii aduce un succes de stima…
Rezum: trei scriitori din est ajunsi la Paris in jurul vârstei de 35 de ani (Eliade are in 1945 – 38 de ani, Ionescu – 36, iar Cioran – 34), cu un statut social foarte precar (toti se plâng in scrisori de lipsa mijloacelor materiale, traiesc din imprumuturi, locuiesc in hoteluri mizerabile), toti trei (din motive diferite) nu se pot intoarce in tara de origine. Inca o nota comuna, importanta: toti trei lasa in urma o opera scrisa in limba româna: Eliade un numar mare de romane de tip existentialist si fantastic, de asemenea câteva scrieri stiintifice recunoscute in domeniul sau intelectual; Cioran – publicase deja cinci carti de eseuri morale de un nihilism radical. Eugen Ionescu, in afara de delicatele „Elegii pentru fiinte mici“, publicase un volum de eseuri („Nu“, 1934) in care nega, intr-o maniera uneori ludica, alteori catastrofica, toata literatura româna, inclusiv pe Eliade… Eliade era socotit seful spiritual al generatiei tinere din anii ’30 (numita si generatia „criterionista“), generatia care voia sa impuna primatul spiritualului. Peste acesti tineri eminenti (cei citati mai sus, dar si altii) s-a pravalit insa o istorie grea (razboiul in care au murit cu aproximatie un milion de români, apoi regimul totalitar) care i-a imprastiat peste tot: unii au intrat in puscarie (Mircea Vulcanescu, Noica) altii au luat drumul exilului, iar altii s-au adaptat noului regim politic si si-au schimba temele si ideologia.

Un comentariu pentru “Literatura „migranta“ (I)”

  1. iunie 18, 2010 la 3:14 am

    O mica eroare: e vorba de Andrei Codrescu, nu Codreanu!
    Iata o buna ocazie pentru domnul Eugen Simion de a oferi mielul…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper