Întoarcere la primitivism

Un articol de C. STANESCU

Un fapt ce sare în ochi din paginile mai multor reviste românesti de azi: partea lor cea mai consistenta, „sira spinarii“ fara de care orice revista devine o adunatura sau, ma rog, culegere firava de texte, e datorata colaboratorilor de departe, un fel de emigranti, eseisti, critici, scriitori ce ridica valoarea si cota respectivei publicatii cu mult peste ceea ce zona si mediul de resedinta pot oferi. Stiu ce must otravit de orgolii si frustrari locale poate produce o atare simpla si inocenta constatare, încât nu insist. Destul sa constat ca, dupa gustul meu, unele dintre cele mai substantiale studii, eseuri, reflexiuni, articole doldora de idei le citesc nu atât în publicatiile Capitalei, inclusiv cele mai capitale dintre ele, ci sub semnatura unor „emigranti“ în revistele din provincie, unele cu aspect de tot cenusiu dar deodata înflorite sub lumina câte unui text din acestea. Sigur, nu-i chiar cazul fostei mari reviste craiovene „Ramuri“, dar totusi…

Cititor nesatul de reviste, de mult n-am mai citit un eseu atât de profund sub raportul reflexiei, dureros de adevarat, cu observatii capitale despre trista, primitiva, dar ciclica nedreptate ce se face „oamenilor începutului de drum“ din fiecare generatie artistica româneasca. Astfel, la rubrica lui din „Ramuri“, o rubrica în care vede „negru“, Nicolae Prelipceanu, om cam acrisor, daca nu antipatic, dar un reflexiv de talie, abordeaza delicatul subiect al datoriilor nerecunoscute si vesnic neplatite acestor „începatori“ sau deschizatori de drum în diverse ramuri artistice. Poetul pleaca de la observatia aparent banala asupra primirii triumfale facuta unora din noile filme românesti ale celor din noua „generatie de aur“ a cinematografiei autohtone: „Am vazut târziu unele dintre noile filme românesti, despre care s-a facut si se mai face, înca, atâta tam-tam în timpul din urma. Le vazusem si pe cele din anii ’90 facute de regizori care se afirmasera înca înainte de ’89. Îl tin minte si pe cel mai bun dintre cele din noul val, «Moartea domnului Lazarescu» al lui Cristi Puiu. Film care nu a avut sansa de a primi, el, marele premiu de la Cannes, asa cum ar parea corect daca lucrurile s-ar judeca într-o perspectiva mai larga, a anilor. Dar cu judecata divizata pe an, e posibil orice.“ Am vazut si eu la vremea respectiva capodopera lui Cristi Puiu, am si scris, ca un nespecialist, dar impresionat si entuziasmat de câta „viata“ poate încapea în aceasta Moarte simbolica si viguroasa a Domnului Lazarescu. În orice caz, e capodopera din mantaua careia se trag multe din productiile „neorealiste“ ale noului val. Dar „mantaua“ a ramas, nerasplatita, în cuier. Dl N. Prelipceanu îsi continua ideea sa despre soarta „oamenilor începutului de drum“ în acest chip: „Prima constatare care se impune unui spectator mai vechi, ca mine, atunci când e pus în fata unor filme ca «A fost sau n-a fost?» ori «California Dreamin’» este asemanarea lor, esentiala, cu cele neorealiste italiene din anii ’40-’50. O fi sau n-o fi vreo influenta, nu ma preocupa asta acum. Dar lucrurile ar trebui spuse. Nu se spune sau nu cu toata vocea. Pentru ca, azi, totul vrea sa para generatie spontanee, daca mai stie cineva ce e aia. Azi nu se mai pune deloc problema «oul sau gaina?». Pur si simplu gaina a disparut din aceasta ecuatie glumeata“. Observatie profunda si capitala: nimic nu se iveste din neant, si, fara a stabili filiatii obligatorii si rigide, nu se poate pricepe evolutia unei culturi fara perceperea si dezvaluirea legaturilor, mai mult sau mai putin subterane, care îi aduna diversitatile, altminteri deconcertante. Asa ca, adauga poetul, e obligatorie constatarea ca „toate aceste filme datoreaza ceva esential celor ale lui Mircea Daneliuc, din anii ’90, dar nu cred ca este cineva dispus sa recunoasca asta“. Eseistul largeste aria compatibilitatilor obligatorii, dar nemarturisite: „Asa cum generatiile literare nou-noute n-ar recunoaste nici în ruptul capului ca au datorii la avangardisti sau la Nichita Stanescu, un eliberator din chingile limbajului canonizat, nici tinerii cineasti n-ar recunoaste ca fara Lucian Pintilie, undeva mai departe, si fara Mircea Daneliuc, aici, înca aproape, traseul lor ar fi fost mai dificil, drumul si l-ar fi gasit mai greu“. Si, revenind la capul de serie, „mantaua“ uitata în cuier, restabileste adevarul tagaduit sau nerostit: „Filmul lui Cristi Puiu a deschis usile pentru noua productie româneasca, dar n-a beneficiat de recunoasterea meritata. Laurii i-au luat celelalte ceva mai putin reusite, artistic vorbind, decât deschizatorul de drumuri. În fond, la fel se întâmpla adesea în lumile artistice. Juriile sovaie în momentul când cineva da capodopera si recupereaza mai târziu, în fata unei lucrari oarecare a celui nedreptatit în momentul de vârf. Daca autorul capodoperei e tânar, sistemul lui de valori poate fi grav avariat. Poate sa se întrebe, pe buna dreptate, de ce el crede ca a dat ce e mai bun, iar ceilalti nu. Daca e mai vârstnic si nu e recunoscut, faptul ca a deschis cândva usa pe care intra acum, mai târziu, cu dezinvoltura, cine vrei si cine nu vrei, atunci nedreptatea produce alt tip de suferinte interioare. Mecanismul social, cel care dicteaza si în arta, din pacate, nu se sinchiseste de suferintele artistilor nerecunoscuti. Ingratitudinea sociala este frecventa si merge înainte cu precizia senilei de tanc din Piata Tien-An-Men în mai 1989. Misiunea ei nu e recunoasterea, ci impunerea cui trebuie. Or, «trebuie» asta nu e totdeauna coincident cu «valoare».“ Regulatorul pietii e si în arta, din pacate, zeul consumism, cu forta publicitatii, marketingului si „tam-tam“-ului pe care o stim. Alte exemple de ingratitudine vicioasa si uitare perversa vin din „piata“ literara unde „un autor de talia lui Adrian Marino este brusc interesant doar pentru rautatile, drepte sau nedrepte, despre unii contemporani ai lui si ai nostri, iar nu pentru opera sa, greu digerabila de o lume în goana dupa satisfactii rapide si frivole. Unde un poet ca Ion Mircea, producator de poezie îndelung gândita si lucrata, nu este aproape deloc luat în seama, în timp ce tineri care-si fac reclama si cu sexul si cu altele de deasupra ocupa scena, la propriu si la figurat. Sigur, sistemul lucreaza pentru emergenti, nu pentru cei care se pregatesc pentru iesire. Dar sistemul asta saraceste lumea prin ignorarea productiei celor care nu-si fac propaganda mizând pe valoarea operei lor. E o veselie cu noii prozatori, unii dintre ei ironici si glumeti, dar nimeni nu-si mai aduce aminte de un Ion Iovan si de a sa «Comisie speciala»… Defectul sau: romanul i-a aparut înainte de 1989, iar autorul, un om retras în propriile preocupari, nu se înghesuie la niciun club si la nicio mondenitate care impune literati de consum imediat pe banda, pentru unica întrebuintare.“ Am reprodus dinadins aproape întregul articol al lui Nicolae Prelipceanu (sper sa nu ma dea în judecata…): o memorabila interventie în care, dincolo de tristetea iremediabila emanata de tratamentul ingrat acordat „oamenilor începutului de drum“, e semnalata noua „întoarcere la primitivism“, similara aceleia din celebrul „Noi si neobarbarii“… Viziunea „emergentilor“ despre mersul culturii este una a desertificarii fara remuscari sau, cu expresia lui Nicolae Prelipceanu, a „sculpturilor în nisip“ japoneze de acum câteva decenii: „lucrarea de arta e stearsa ca sa faca lor altui artist si altuia si altuia, ca-ntr-o pilda asupra vietii noastre trecatoare“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper