Grade etilirice

Un articol de GEORGE NEAGOE

Radu Vancu, „Monstrul fericit“, Chisinau, Editura Cartier, colectia „Rotonda“, 76 p.

„Monstrul fericit“ nu constituie cea mai buna carte semnata de Radu Vancu. Insa are o importanta sporita, spre deosebire de „Biographia litteraria“, intrucât confirma valoarea unui scriitor care, pe lânga faptul ca se arata unul dintre liderii poetilor aparuti la inceputul mileniului, a si facut saltul in alta categorie. De acum, autorul sibian inceteaza sa concureze exclusiv cu „douamiistii“, dat fiind ca s-a desprins de tutela lui Mircea Ivanescu. Si, lucru si mai insemnat, nu pastreaza niciun element din retorica neagra si revoltata a lui Caraion si Bogza, atât de lipicioasa in scrisul colegilor de generatie. Totusi, nu trebuie sa credem ca Radu Vancu e un unicat. Are dreptate Cosmin Ciotlos („România literara“, nr. 20, 2009) sa remarce afinitatea cu Radu Andriescu (acela din „Puntile Stanlinskaya“). Exista si detalii de istorie literara ce atesta aceasta simetrie poetica. De exemplu, in „Padurea metalurgica“ (2008), poetul iesean a inclus textul „Poezie academica“, având ca motto versurile de inceput ale unui poem de Radu Vancu – „Fetita cu chibrituri“: „A naibii chestie, sa stau prins in sedinta/ de catedra, tot tresarind, tot ascultându-le merdivodajul“ (p. 8). Situatia seamana cu o avanpremiera editoriala, dar probabil ca membrul „Clubului 8“ a cunoscut poezia din presa sau de la o lectura publica.
Un „Poem“
Nu ma surprinde ca volumul e subintitulat „Poem“. Recitit riguros, observam ca poezia initiala – „Kapital“ – functioneaza ca impuls generator pentru celelalte. Sa nu confundam cu variatiunea pe tema! Radu Vancu nu schimba pozitia pieselor, recompunând acelasi puzzle. Poemul creste in concentratie, se distileaza, capata nuante si arome. Gasim in „Kapital“ destule dintre trasaturile care definesc „Monstrul fericit“. Autoironia se combina cu mimarea livrescului, rezultând o distantare atât de viata vazuta prin lentilele aburite ale fictiunii, cât si de poetii etilozofi precum Verlaine. Poezia lui Radu Vancu din „Monstrul fericit“ pare leacul celor lucizi, a celor bolnavi de prea multa lume, a celor care nu se refugiaza in bautura, ca sa scape de „realitate“, ci pentru ca vad totul altminteri. Versurile nu duhnesc, iar presupusa interpretare socialista se dovedeste o antifraza menita sa ia in raspar cliseele culturale: „Paispe beri e rau, paispe beri plus o jumatate de vodca e bine./ E limpede, Marx a avut dreptate:/ 500 de ml sunt demonstratia ideala/ ca, de la un punct incolo,/ cantitatea se transforma in calitate./ Cei ce beau il au pe Marx in suflet,/ fie ca stiu, fie ca nu. De aia discutiile din crâsmele din România/ seamana cu discutiile din „Posedatii“ lui Dosto“ („Kapital“, p. 7). De fapt, nimic nu „e limpede“. Ca si literatura, viata nu reprezinta decât o facatura.
Incânta la Radu Vancu seriozitatea prefacuta. Sobrietatea nu-si are rostul intr-o existenta intretinuta de iluzii. Anonimi sau nu, alcoolicii formeaza o secta, venerând un profet care, desi sustinea ca religia este „opiul popoarelor“, a propagat, la rândul sau, un drog: „orice ateu socialist care bea cu nadejde/ se transforma, dupa o anumita cantitate, intr-un anarhist mistic“ (ibidem). Degringolada e starea care caracterizeaza poemele din volum, dar ea nu contine nimic tragic. Fiecare moment se incadreaza in „normalitate“. Panica, degradarea, betia fac parte din viata oricarui individ, iar o halba in plus produce revelatii la fel de rizibile ca si cele apocaliptice: „totul e perfect in cea mai buna dintre lumile posibile./ Da, pe lume sunt ziare, evenimente,/ fiara a coborât,// semnele vremurilor inseamna insa mai mult spuma/ sleindu-se in halba decât inima sleindu-se in piept,/ de asta se cade ca paharul sa fie intotdeauna plin“ („Domnia cantitatii si semnele vremurilor“, p. 15).
Deficitare sunt poeziile care se citesc incrucisat. Deranjeaza ca autorul a lasat la vedere mecanismele de generare a sensului. Descoperind indiciile textuale care ghideaza lectura, sesizam ca autorul cade in capcana ideii univoce. In debutul din „Reply (la un mail al lui Stefan Manasia)“, poetul foloseste din nou discursul sarcastic. Tocmai banalitatea rostita sec, lipsita de emfaza, dezvaluie brutalitatea cotidianului si dezumanizarea: „Imi scrii s-o las mai moale cu pileala,/ iar tonul intelept al mailului tau/ dovedeste ca sentimentul moral chiar poate exista./ Nimic altceva n-am de obiectat/ decât ca de pileala nu te lasi tu/ ci, dimpotriva, când se satura ea/ te lasa ca pe o pilitura de axoni si dendrite/ pe care niciun câmp magnetic n-o poate ordona// s…t Cândva pileala se va lasa de mine“ (p. 40). Poemul isi pierde din consistenta când previziunea se implineste in „Drosophila mistica“, in care doar vicioasa musculita de otet, prin natura sa, mai are iluminari: „Ce ratata afacere si sticla asta cu gin,/ (…) Betia adevarata n-a venit. / Alcoolul n-a facut de data asta nimic pentru mine// O musculita de otet sta nemiscata de câteva minute/ lânga pahar, asteptând-o probabil/ pe cea prinsa sub fundul paharului“ (p. 44). Poetul inceteaza sa aiba trairi extatice, de parca Bachus s-a retras intr-un colt al universului si izbucneste in hohote de râs vazând ca adoratorii gradelor etilice se imbata, dar nu ajung neofiti. Zeul ii abandoneaza pe „credinciosii“ care il incurca: „Alcoolul face tot mai putin pentru mine,/ ca un prieten bun la care am apelat/ pâna am ajuns sa-i stau in gât./ Si, Doamne, se bea tare greu fara epifanie“ („Elegie pentru un mare prieten“, p. 46).
Exorcizari esuate
Cele mai substantiale versuri din „Monstrul fericit“ se leaga de trauma sinuciderii parintelui. Prin urmare, biografemul reprezinta unitatea minimala a poemelor respective. Tinând cont ca „Biographia litteraria“ continea o sectiune denumita „amintiri pentru tatal meu“, devine clar ca scriitorul nu a inlaturat din memorie imaginea mortii. Nici nu cred ca si-a propus asta, fiindca astfel temperatura lui lirica ramâne clocotitoare. Scrisul nu exorcizeaza. Din contra. Atrofiaza sensibilitatea.  Inca un amanunt filologic. In placheta de fata, Radu Vancu rescrie poezia „amintiri“ (prima din „Biographia litteraria“), rezultând „Adevaratele amintiri“. Din forma precedenta, poetul pastreaza aproape neschimbata (intervin mici indreptari ortografice) ultima strofa: „Când s-a spânzurat, pâna au venit aia de la SMURD/ i-am facut respiratie artificiala – ultimul aer iesea din plamânul gâfâit/ si viata plutea in jur si moartea plutea in jur si cumva absurd/ am gândit ca mai respira, imi venea sa zburd/ si aerul lui era aerul meu si eu n-am murit inca, si surd/ am auzit paramedicul zicând: e mort. Amintirile te fac fericit“ (p. 10). Asistam la o scena alerta, critica, plina de trepidatie si disperare. In jurul muribundului agonic, se imbulzesc o seama de personaje secundare, incercând sa-l resusciteze. Cititorul simte ca i s-au spart timpanele si nu aude agitatia. Trecutul ca un film mut cu fantome e singurul adapost.
Metaforele isi fac loc in episodul inmormântarii defunctului: „Lumea noua (amintire pentru tatal meu)“. Tristetea a amutit. Memoria pastreaza doar imagini alb-negru. Sicriul intruchipeaza deopotriva un pradator si o mama protectoare: „Lumea ta se sfârsea cu animalul de lemn,/ cu pielea aspra si rece, in burta caruia/ erai inchis. Oameni priceputi/ au asezat cu grija in pamânt/ animalul bej cu puiul in marsupiu/ si au tras pamântul deasupra ca o cortina“ (p. 13). Tronul il scoate de pe scena lumii, ca sa-l aseze pe altul imparatesc, fiindca oricine are un paradis pe care il merita. Exasperarea se preschimba in bucurie ingrozita, ca si cum poetul ar primi revelatia finala: „Si aerul s-a tras atunci ca o cortina/ si am vazut lumea noua: te odihneai in a saptea ta zi,/ cu jumatate de rachiu alb in fata, fericit ca un rege,/ asteptându-ma cu paharul pregatit“ (ibidem).
Un poem cu final deficitar e „Viata de proximitate. Seara“. Intins prea tare, arcul tensiunii cedeaza. Versurile creeaza o atmosfera gotica. Fiul cauta mormântul parintelui, incercat de vina uitarii. Loc de intâlnire si de impacare, cimitirul e, in aceeasi masura, spatiul recuperarii si al groazei. Gestul barbatului de a face lumina cu telefonul mobil o terorizeaza pe insotitoare: „Citesc la lumina de pe displayul Philipsului/ numele de pe cruci, ca s-o gasesc pe a tatalui meu/ (n-am mai fost de aproape zece ani pe aici)/ Cami ma asteapta pe alee, zgribulita toata de frig/ si de groaza de cimitire; s…t“ (p. 25). Incercând sa tempereze intensitatea emotiilor, Radu Vancu intrebuinteaza o analogie cu decesul lui Noica. Atât alegerea, cât si momentul inserarii sunt gresite. Deoarece, pe de o parte, intervine o nepotrivire cu registrul stilistic anterior, iar, pe de alta parte, diminueaza atentia, ducând la perceptia ca sfârsitul textului se scalda intr-o glumita fara miez: „s…t In orice caz,/ cautând printre cruci, cu Cami tremurând alaturi, imi aud mintea/ clantanind si mormaind intruna cu vocea lui tata:/ so-ri-cel-bur-tos-la-sa-bur-ta-n-jos-ca-vi-ne-pi-si-ca-si-ti-/pa-pa-bur-ti-ca!“. Or, incercarea de a revedea inscriptia funerara se numara printre secventele de maxima profunzime ale cartii. Regasirea locului de veci seamana cu imbunarea spectrului patern. Cautatorul pare insa condamnat sa rataceasca intr-un labirint blestemat, in care suiera, ca o ghilotina, glasul nelinistii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper