Fuse si se duse: „Caravana cinematografica“ de Titus Muntean

Un articol de CATALIN OLARU

Daca, înca din primele secvente, „Kino caravan“ ne pare prequel, sequel, remake sau pur si simplu un film la care am mai fost cel putin o data e pentru ca, în linii mari, episodul pe care îl relateaza l-am mai vazut, în ultimul an si ceva, de cel putin trei ori – în segmentele „Legenda activistului de partid“ si „Legenda politrucului zelos“ din „Amintiri din Epoca de Aur“ si în „Nunta muta“ din 2008. Spre deosebire de ele, „Caravana“ e si drama, si comedie (desi reversul afirmatiei e în egala masura valabil, nu e nici una, nici alta). La fel ca ele, beneficiaza de pe urma faptului ca trateaza perioada comunista, dar nu spune nimic despre ea.
Comunismul si mioritismul s-au anulat reciproc, cam asta reiese din filmul lui Muntean. Or fi fost ei activistii ai dracului, dar nici oamenii muncii nu s-au omorât cu firea dându-le ascultare: desi a fost o calamitate, românii au trecut prin comunism ca gâsca prin apa.
Puterea exemplului
E un cliseu alcatuit din tuse groase si din alte clisee. Nici un personaj nu e construit pâna la capat, aflam despre ele doar functia, iar golurile trebuie sa le umplem noi. Tavi (Doru Boguta) si Anton (Alexandru Georgescu) sunt activisti, deci prin forta lucrurilor rai si prosti, o stim de la Malaele, de la Mungiu si de la atâtia altii înaintea lor. Cu putine exceptii (în cazul de fata, directorul scolii si sotia sa), taranii nu au cum sa fie altfel decât rabdatori si isteti: întotdeauna gasesc cai ingenioase sa se fofileze, asta o întelegem cu usurinta, fara sa fie nevoie sa ni se explice pe îndelete, desi nu stiu în ce masura ar pricepe-o un strain.
Din capul locului neîndoielnica, prostia activistilor e facuta si mai evidenta prin elemente de scenografie („Nu n-e sperie guvernele imperialiste ale SUA si Anglia“, aflam dintr-o lozinca din sala de proiectie improvizata), în timp ce neghiobia colaborationistilor e subliniata prin vorba lor butucanoasa. Limbajul, fie el scris sau oral, îi da de gol si pe unii, si pe ceilalti, e o economie de mijloace comparabila cu cea din primele westernuri, când personajul pozitiv purta o palarie alba iar negativii îsi acopereau crestetul cu una neagra.
Problema e ca lenea asta a lui Titus Muntean scenaristul nu e compensata în nici un fel de sârgul lui Titus Muntean regizorul. De la intrarea în comuna Mogos a dubei care transporta filmul propagandistic pâna la vizionarea propriu-zisa a filmului, nimic nu surprinde. Poate doar constatarea ca acest „Kino caravan“ trateaza si este un film propagandistic în acelasi timp.
Patos la vrac
Ceea ce mai multi dintre actorii „Caravanei“ nu par sa accepte e ca joaca într-un film, nu într-o piesa de teatru. Se poate sa le lipseasca experienta cinematografica – asa stiu sa joace, asa joaca, dupa cum e posibil sa nutreasca un respect exagerat fata de teatru. În masura în care respectul asta exagerat e însotit si de dispret fata de cinema, alegerea e cel putin dubioasa. În tot cazul, cu putine exceptii (dintre care cele mai fericite sunt ale lui Mircea Diaconu si Ovidiu Ghinita), nu sunt credibili nici ca tarani, nici ca personaje care îsi duc zilele în România anului 1959.
Aceasta însusire non-cinematografica a jocului lor are drept principala caracteristica amplificarea si se vede mai ales în gesturile largi si în rostirea apasata. E o metoda facila de a provoca mai cu seama umorul care pe unii îi poate convinge. Pentru acestia, toata aceasta emfaza fie îsi îndeplineste mandatul si provoaca râsul, fie si-l depaseste, adica pauzele, exagerarile, grimasele evidente oricui, de la spectatorul din primul rând pâna la cel din strapontina, ajung sa devina sinonime cu teatrul însusi.
Aceasta face ca actorul sa fie vazut ca un saltimbanc si teatralitatea, înteleasa ca mestesug al îngrosarii, sa fie condamnata la o perpetua autoreproducere: asta s-au obisnuit oamenii sa primeasca de pe scena Teatrului National, asta se asteapta sa gaseasca pretutindeni. Exceptie fac teatrele underground, pentru care presiunea casei închise nu reprezinta o constrângere la fel de mare – una e Sala Mare, alta e un bar cu mai putine scaune decât un rând de camin cultural.
Exceptie ar trebui sa faca si filmul, care oricum e (sau ar trebui sa fie) o arta cu totul separata, guvernata de un cu totul alt set de reguli. Ceea ce Titus Muntean ne propune e teatru filmat, iar avantajul acestei alegeri e unul singur: la final, nimeni nu se simte constrâns sa aplaude.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper