Fotbalul ca manipulare si evaziune

Un articol de GELU NEGREA

– Ce faceti, magistre?
– Ce fac in acest anotimp canicular circa doua miliarde de oameni de pe toate meridianele si paralele: ma uit la fotbal sase ore pe zi, iar in celelalte optsprezece incerc sa-mi debarasez urechile si creierul de zgomotul innebunitor al vuvuzelelor.

– Ma surprindeti, nu va stiam pasionat de jocul cu balonul rotund…
– Nici nu sunt, asa cum nu sunt fan al sportului de performanta, in general, pentru ca el deturneaza in concurenta, elitism si artificial nevoia generala de miscare, de fortificare a organismului, de sanatate. Ceea ce, insa, nu ma impiedica sa urmaresc cu interes (uneori, chiar cu placere) Jocurile Olimpice, de exemplu, sau alte evenimente similare de dimensiuni planetare. De ce o fac? Intrebat odata de ce trebuie escaladat Everestul, un alpinist celebru a raspuns: pentru ca el exista! Si eu privesc meciurile turneului final al Mondialului sud-african in primul rând, dar si in urmatoarele, pentru ca ele exista, iar faptul ca hazardul ne-a facut contemporani imi impune, ipso facto, obligatia intelectuala de a nu face abstractie de realitatea lor fenomenala (in sensul originar, de phainomen). Pari cam nedumerit. Sa ma explic.
Speranta medie de viata pe mapamond se situeaza in prezent undeva, la limita a 60-65 de ani – intre noi fie vorba, un progres semnificativ daca avem in vedere ca, la inceputul secolului XX, acest indicator fundamental pentru umanitate oscila in jurul a 40-45 de ani. Aritmetica elementara ne spune, asadar, ca – dat fiind intervalul de patru ani dintre doua editii succesive -, incepând de la vârsta adolescentina, un om are, in medie, ocazia sa asiste, direct ori mediat, prin radio sau televiziune, la nu mai mult de douasprezece-treisprezece turnee finale de campionat mondial fotbalistic. In atare conditii, a nu le rata devine o chestiune practica de gnoseologie individuala. Suntem datori sa stim cât mai multe despre absolut tot ce ne inconjoara – de la mersul pe bicicleta si zborul fluturilor pâna la mecanica cuantica si filozofia lui Platon –, pentru ca daca nu o vom face in timpul vietii noastre, iar nu in timpul vietii altora, cum spunea Nichita Stanescu, nu vom mai avea alta ocazie sa aflam vreodata ceva despre ele.
– Cam complicat, dar… ma rog, e un punct de vedere. De fapt, ce este fotbalul, magistre?
– Un englez, pare-mi-se, a lansat cândva urmatoarea butada: nu-i adevarat ca fotbalul e o problema de viata si de moarte; este cu mult mai mult decât atât!
– Vreti sa spuneti, cumva, ca avea dreptate?
– Si da, si nu. Da, daca il privim prin prisma efectelor bulversante pe care le produce; nu, daca il judecam ca pe o activitate umana in sine.
– Puteti fi mai explicit?
– In afara placerii ludice pe care o ofera – si adesea, independent de ea -, fotbalul are ceva din irationalul sentimentelor fundamentale ale omului: iubire, ura, frica, insingurare etc. Nimeni n-a elucidat pâna acum misterul nasterii si conservarii, in inima unui microbist, a dragostei pentru culorile echipei favorite si, cu atât mai mult, nimeni nu a putut descifra mecanismele inefabile, obscure, labirintice in virtutea carora o astfel de pasiune inocenta gliseaza, nu o data, in fanatism. Cert este ca fotbalul aprinde pasiuni unice (tifosii nu-si schimba niciodata echipa de suflet), mai durabile decât iubirea (intr-o viata, un barbat se poate indragosti la fel de intens de mai multe femei, dar nu de mai multe echipe), presupune un devotament mai adânc decât cel intâlnit in marile prietenii, genereaza o veritabila cultura a solidaritatii si coeziunii in interiorul grupurilor de suporteri ai aceluiasi club si, complementar, o mistica a ostilitatii fata de indivizii si comunitatile adverse si nu cunoaste limite in a imbraca aiuritoare forme de atasament dus pâna la granita cu isteria si dincolo de ea. Iti amintesc ca in istoria recenta, acest joc a declansat un conflict inter-tari – ma refer la ceea ce a fost numit „razboiul fotbalului“ dintre Honduras si Ecuador. Toate acestea si multe altele inca ar justifica, intr-o oarecare masura, paradoxala asertiune a englezului apoftegmatic.
Privit din perspectiva antropologica, sportul-rege se situeaza in contradictie flagranta cu reflexele curente ale omului, forjate intr-o experienta istorica de mii de ani. Etimologic, englezescul foot-ball semnifica o legatura bizara intre picior si o sfera umpluta cu aer sub presiune. Jocul de fotbal este una dintre putinele activitati in care membrele inferioare devanseaza in pondere si  importanta mâinile – instrumentul decisiv in devenirea omului si in edificarea intregii civilizatii terestre. As risca sa spun ca relatia picior-minge statuata prin aceasta disciplina sportiva este nu numai gratuita, ci si nenaturala, neconsubstantiala evolutiei speciei umane.
Din acelasi unghi, insa, fotbalul poate fi inteles si ca o tentativa intârziata a lui homo sapiens de a-si depasi servitutile primordiale prin adaugarea unui plus de complexitate functionala acelei parti a anatomiei sale predestinate stereotip si exclusiv deplasarii spatiale.
– Nu exagerati cumva cu metafizica unui banal joc sportiv inventat de britanici pentru a se distra si imprumutat altor popoare intru delectare internationala?
– Nu e chiar asa. Englezii au nascocit si institutionalizat, intr-adevar, fotbalul, dar – nota bene! – au facut-o numai pentru uz intern, fara nici o intentie de a-l exporta. Celelalte neamuri nu l-au primit in dar sau contra cost; mai degraba, l-au furat de la fiii Albionului care, multa vreme, n-au acceptat nici legitimitatea raptului, nici dreptul altora de a practica noul sport. Adu-ti aminte ca la primele trei campionate mondiale englezii chiar au refuzat dispretuitori sa participe. Dar Dumnezeu e mare si El pedepseste aspru caderea in pacatul trufiei: când, in fine, in 1950 si-au calcat pe orgoliu si s-au inscris in competitie cu convingerea ca vor câstiga lejer titlul mondial, fotbalistii britanici au mâncat bataie de la ciumetii (sau, in limbaj academic, outsiderii) din Statele Unite ale Americii ca intr-o confirmare ironica a adevarului ca nimeni nu-i profet (nici macar) in tara (fotbalu)lui.
– Si totusi, ce este sau, mai exact, ce a devenit in zilele noastre fotbalul? Un fenomen? O industrie? Un bussines superprofitabil?
– Câte ceva din fiecare, dar, in primul rând si mai presus de toate, un gigantic arsenal de manipulare politica la nivel global.
– M-ati facut praf, nu inteleg ce vreti sa sugerati.
– Nu sugerez nimic, afirm limpede. Traim intr-o lume a macro-dezechilibrelor de tot felul, a inegalitatilor si discrepantelor violente, a polarizarii ireductibile a averilor planetei in mâinile unei minoritati avantajate de sansa si de vânturile-valurile istoriei, dar si intr-o lume a saraciei endemice, a malnutritiei si subdezvoltarii, a analfabetismului si mortalitatii infantile galopante.
Un campionat mondial de fotbal ofera iluzia perversa a intrecerii democratice si a identitatii de sanse bazate pe egalitatea funciara a natiunilor si pe dreptul tuturor la performanta si triumf, ceea ce, din punct de vedere propagandistic, este o miscare excelenta, dând foarte bine la imagine. Subliminal, se induce, totodata, ideea ca fotbalul, ca reuniune globala de nazuinte competitionale izomorfe, le da celor mici si saraci posibilitatea revansei in plan simbolic si, odata cu ea, (pseudo-)satisfactia periodica a ipostazierii virtuale intr-un David capabil sa-l prabuseasca in pulberea nevolniciei pe Goliatul monstruos si imbuibat. Simpla iluzie: din zecile de tari participante la toate editiile de pâna acum ale C.M. – optspezece la numar – doar sapte au fost incununate cu laurii victoriei finale (in ordine alfabetica: Anglia – un titlu, Argentina – doua, Brazilia – 5, Franta – 1, Germania – 3, Italia – 4 si Uruguay – doua). Dupa cum lesne se poate observa cu ochiul liber de prejudecati egalitariste, nici una dintre ele nu s-a ratacit la paranghelia festiva descinzând din geografia pitoreasca a lumii a treia.
Si mai e ceva: alaturi de obeza industrie mondiala a entertainment-ului, industria mondiala a fotbalului, in special, dar si a sportului de performanta, in ansamblu, reprezinta un drog eficient, raspândit in toata lumea cu o remarcabila stiinta a crearii evazionismului de masa, o mixtura diversionista de strategii investitionale si de tehnici publicitare cu efect halucinogen asupra numerosilor dezmosteniti ai soartei de pretutindeni care trebuie sa uite, macar temporar, ca traiesc impresurati dinspre toate azimuturile politice de foamete, inapoiere, constrângeri, boli, mizerie materiala si spirituala etc.
– Magistre, dar daca asa stau lucrurile, de ce va mai uitati la fotbal?
– Tocmai de-aia! Hai, ca nu mai am timp de conversatie: incepe repriza a doua…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper