Falimentul Statului român

Un articol de Bogdan DUCA

Ce minunat este sa traiesti într-o societate normala! Sa te scoli dimineata si sa înfrunti înca o zi de criza economica cu… zâmbetul pe buze. Da, e un pic mai greu, fiscalitatea e mai mare, preturile sunt în usoara crestere, dar practic întreaga societate în care traiesti te protejeaza de riscul de a deveni cu adevarat sarac. Pâna si vânzatoarele de la supermarket parca sunt prinse în aceasta conspiratie pentru bunastare: îti zâmbesc, se simt ofensate daca le lasi bacsis sau îti multumesc pentru 5 centi, de parca le-ai fi daruit o avere. Dar nu ele fac totusi diferenta: diferenta o face o economie care permite oricarui om care munceste un salariu suficient pentru un trai decent.
Statul inexistent
Din sânul unei societati normale, vizionarea tragediei românesti nu poate sa fie decât deprimanta pentru cei ce stiu ca, fie si temporar, trebuie sa se întoarca în România.
Personal sunt oripilat de ceea ce vad si aud despre ce se întâmpla în România. Cinismul politicienilor si resemnarea cetatenilor sunt cele doua simptome ale esecului proiectului început în decembrie 1989.  Statul Român a esuat în a se construi într-un stat al cetatenilor sai si a mai esuat si în a oferi acestora bunastarea materiala. De asemenea, natiunea româna, iesita din comunism cu handicapuri reale, a esuat în a se constitui într-o natiune de cetateni responsabili, în a îsi identifica miturile necesare evolutiei sale si în a îsi afirma propria identitate.
Cred cu toata taria ca acest esec se datoreaza mai ales unei crize identitare. Nestiind cine suntem si încotro mergem, era inevitabil sa ajungem victimele propriei noastre incoerente,  dar si victimele unei clase politice deloc straine de comunism. Criza economica este consecinta inevitabila a… inexistentei de facto a Statului Român si a unor cetateni români.
Priviti spectacolul tragic al ultimilor 20 de ani. Urmariti biografiile politicienilor si afaceristilor români de succes, priviti rezultatele alegerilor din aceasta lunga perioada. Veti remarca cum, practic, la nivel institutional si de cadre, Statul Român postrevolutionar si partidele politice sunt, în linii mari si cu evolutii nu foarte greu de explicat, al caror curs poate fi fara mari eforturi urmarit, continuatoarele statului comunist.
Practic Revolutia din decembrie 1989 nu a dus la nasterea unui stat nou, ci la perpetuarea fantomatica a celui vechi, în forme, periodic „europenizate“, al caror contur este întetosat. Nu stii unde se termina statul si unde începe economia „privata“, asa cum nu stii care sunt hotarele dintre economia „reala“ si cea subterana. Procentele ce privesc economia subterana sunt înfricosatoare pentru o tara care, de 20 de ani, pretinde ca se normalizeaza.
Dar mai dramatica nu este aceasta imagine a falimentului institutional al statului, ci este lipsa aproape totala a cetateanului din aceasta republica absenta.
Poporul fantoma
Apatic, amorf, poporul român pare incapabil de orice reactie. Probabil profitând de pe urma unei economii subterane de subzistenta, mizând pe principiul de altfel corect (atâta timp cât se verifica si în cazuri mai serioase de criza economica) ca o tara nu poate da faliment, poporul român a capitulat în fata statului. Alegerile nu mai atrag decât electoratul captiv al partidelor politice, reactiile civice în fata situatiei neclare a României practic nu exista. Ceea ce începuse prin a fi o „societate civila“ în 1990, energica, jubilanta si evident stupida, a sfârsit acum prin a fi „rezerva de cadre“ pentru un partid sau altul.
Bisericile nu au reusit nici ele sa îsi asume un rol civic. Daca Biserica Ortodoxa a continuat sa joace rolul de institutie a Statului Român, solidara cu acesta în succese si în faliment, catolicii si neoprotestantii au opus o incredibila rezistenta fata de tot ceea ce venea dinspre Occident. Daca discutati cu misionari occidentali, catolici si neoprotestanti, veti vedea aproximativ acelasi raspuns: cultele din România sunt prea atasate de statu-quo pentru a dori sa îsi asume participarea, de pe pozitii crestine, la constructia unei societati si a unui stat.
De 20 de ani Statul nu a avut în raspundere binele cetateanului român. Cresterea nivelului de trai al românilor, atât cât a fost, o legislatie care sa garanteze cât de cât libertatile cetatenesti au fost produsul aproape exclusiv al directivelor impuse noua de catre structuri si organisme internationale.
Cresterea economica de care ne-am bucurat câtiva ani a fost una în ciuda Statului Român si nu datorita facilitatilor create de acesta.
De aceea, în orice societate normala, daca statul ar fi pretins cresterile de fiscalitate pe care le pretinde în România, reactia ar fi fost una cât se poate de… rationala. În Coreea de Sud, un exemplu invocat de cei ce sustin demersurile actualului guvern, cetatenii au sprijinit cu rezervele proprii de aur si valuta economia tarii. Priviti însa ce ofera Statul Coreean cetatenilor sai: autostrazi, drumuri de calitate, securitate, învatamânt de calitate,  curatenie. E firesc si lucid sa sustii ca cetatean Statul care a fost în serviciul tau.
Statul Român nu a oferit nimic cetatenilor sai. Nici macar banii trimisi în sprijin de UE nu au putut sa ajunga în tara din pricina unui stat ce straluceste prin ineficienta. Privatizarile facute de stat au fost dezastruoase: gânditi-va numai cum Petrom, o companie mult mai mare decât Rompetrol, a fost vânduta la un pret de 10 ori mai mic decât aceasta din urma.
Politicile sociale pe care Statul român se lauda ca le-ar fi oferit cu prea mare generozitate în ultimii ani sunt de cele mai multe ori masuri jignitoare pentru demnitatea cetatenilor ce au nevoie de ele.
Sperietoarea
agenturilor straine

O bursa sociala de 300 de lei, o alocatie de stat pentru copii de 50 de lei, ajutoarele sociale si de somaj pe care statul le oferea pâna sa le doreasca acum supraimpozitarea sunt niste glume proaste, neputând asigura nici supravietuirea unui câine.
Asigurarile medicale de sanatate din România ar fi o gluma proasta daca nu ar taxa cu sume imense contribuabilul pentru a întretine bunastarea sobolanilor si a streptococilor din asa-numitele spitale românesti.
Toate aceste motive ar fi trebuit sa provoace cetatenilor români un râs nervos si sanatos atunci când statul le pretinde sacrificii suplimentare pentru… supravietuirea sa. Iar dupa acel râs ar fi trebuit sa înceapa miscarile de strada care sa rastoarne acest sistem ce si-a dovedit ineficienta.
Dar, cum spuneam, cetateanul român nu exista. Cei ce au carti de identitate românesti sunt în mare masura oameni cu mentalitate de iobagi: supusi autoritatii (pe care îsi permit sa o înjure doar la cârciuma sau acasa), constienti ca oricum vor supravietui si acestei crize fie si macar pentru ca… se descurca.
De altfel, statul a trecut la amenintari. Traian Basescu, seful acestui stat falimentar, nu s-a sfiit sa ameninte ca va lua masuri împotriva violentelor provocate de… agenti infiltrati de altii. Sesizati similitudinea discursului lui Basescu cu cea a lui Ceausescu, din faimosul balcon, nu? Si el denunta agenturile straine care provoaca poporul la revolta. Iar românul este sensibil la genul acesta de amenintari. Sa nu uitam ca s-a revoltat împotriva lui Ceausescu doar când, amenintator, petardele agenturilor straine au început sa pocneasca în piata.
Oricum ar fi, daca nu va fi o interventie straina puternica în favoarea Statului Român, acesta, cu amenintari sau fara, va trebui sa îsi dea obstescul sfârsit. Întrebarea este: oare ce va aseza poporul acesta în loc?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper