Domnului Cornel Dinu, cu dragoste…

Un articol de Gelu Negrea

Chiar daca freneticul nostru postmodernism existential a eliminat, în mare masura, dintre reflexele sociale curente cuviinciosul elogiu al înaintasilor, înlocuindu-l cu pandonomia feroce si contraproductiva a dezastruoasei mosteniri, eu, unul, îmi asum azi, de buna voie si nesilit de nimeni, riscul alunecarii în ceremoniosul desuet, dedicând, în chip de binemeritata laudatio, primul articol al acestei rubrici predecesorului meu la pagina de sport a revistei „Cultura“, domnul Cornel Dinu.
A fost un mare fotbalist – printre cei mai impunatori si mai valorosi din întreaga istorie româneasca a sportului cu balonul rotund, comparabil, în anii ’70, cu vedetele de calibru major ale soccer-ului european si mondial. În volumul „Fotbal de la A la Z“ (1984) Mihai Ionescu si Mircea Tudoran sintetizeaza auster, dar sugestiv remarcabila sa cariera de performer: „Evoluând ca fundas central sau ca mijlocas si-a adus o importanta contributie la succesele formatiei Dinamo cu care a câstigat campionatul national în editiile 1970-71, 1972-73, 1974-75, 1976-77, 1981-82, 1982-83 si Cupa României în editiile 1967-68, 1981-82. De 75 de ori international A, a participat cu echipa nationala la C.M. din Mexic – 1970 si în Campionatul European, competitie în care reprezentativa noastra a ajuns în sferturile de finala (1972). (…) Cel mai bun fotbalist al tarii în 1970, 1972 si 1974. Detine recordul în ceea ce priveste numarul de prezente în Divizia A: 454. Maestru emerit al sportului“.
Dincolo de acest compendiu sec al unui destin de exceptie, memoria mea afectiva retine, în fulgurari nostalnice de fan-Dinu înrait, numeroase date, evenimente si episoade, mai mult sau mai putin fotbalistice, care l-au avut ca protagonist. Nu bag mâna-n foc pentru riguroasa exactitate a tuturor: pe masura ce trece timpul, istoria se preschimba în legenda, iar amintirile îsi estompeaza conturul real, glisând în reprezentari inefabile, peste care pluteste aburul subiectiv al lui se non e vero, e ben trovato. Asadar…
În 16 ani de activitate competitionala la vârf (dintre care 13 au fost distribuiti generos între campionatul intern si echipa reprezentativa a României), Cornel Dinu a asezat, virile si inexpugnabile, inteligenta tehnico-tactica, dar si pieptu-i de arama în calea navalitorilor spre poarta proprie, indiferent ca ei se numeau, de exemplu, Pelé (Perla neagra, decarul considerat si acum cel mai valoros fotbalist al tuturor timpurilor, triplu campion mondial cu nationala Braziliei), Eusebio (Perla din Mozambic, rivalul, în varianta europeana, al mitologicului jucator cariocas), Bobby Charlton (strategul absolut), Adamec, Bene, Hurst sau bravi purtatori de ghete cu crampoane de-ai nostri, din popor, precum indimenticabilii Iordanescu, Oblemenco, Lacatus, Dumitriu II (cel din perioada rapidista, of course), Dembrovschi, Domide sau Tataru II. Si nici unuia dintre ei nu i-a fost usor sa se dueleze cu Dinu; dimpotriva…
Barbatia si credinta nestramutata în victorie i-au fost deviza perpetua – s-au convins de asta întotdeauna cei care l-au avut ca adversar pe mirabilul dreptunghi verde. Îmi aduc aminte de un meci de la Helsinki contând pentru niscaiva preliminarii de Campionat Mondial si desfasurat pe acelasi stadion unde, cu doar un an în urma, le administraseram finlandezilor o corectie severa, plina de continut si de goluri: 4 – 0. Întâlnirea începuse bine pentru ai nostri, diferenta de valoare dintre cele doua formatii era evidenta si jocul curgea lin si consensual spre izbânda scontata a tricolorilor. Toate bune si frumoase pâna când unul dintre aparatorii nostri (sa fi fost Sandu Boc?, sa fi fost altcineva?) are, ca românul impartial, un moment subit de inspiratie inversa, trimitând o minge aeriana, perfect inofensiva, pe névé, înapoi cu capul, pe spate, propriului portar – întelegeti dumneavoastra, asa, la marea smecherie dâmboviteana. Ghinion de nesansa, însa: un atacant finlandez pripasit prin zona nu se stie cu ce treaburi gospodaresti, intercepteaza obiectul muncii si-l transforma fara jena în gol. În loc sa ne multumeasca recunoscatori pentru cadou, în ingratii nordici se trezeste, din senin, din iarba verde, fotbalul si apetitul pentru surprize, iar ciumetii de pâna atunci înviaza intempestiv din morti si prind sa se pravaleasca în valuri catre buturile noastre în entuziasmul încurajator al tribunelor. Cum se mai întâmplase, în împrejurari similare, si-altadata, si-altadata când a fost s-o facem lata, tricolorii intra aiuriti în traditionala degringolada de nu se mai vedea om cu persoana posesoare de jambiere si tricou în cromatica ros-galbena-albastra, ultima dintre culori fiind identica la fel, vorba lui Caragiale, cu situatia în care se afunda iremediabil, minut cu minut, echipa României. Atunci a iesit la rampa Cornel Dinu: s-a postat crâncen la câtiva metri în fata careului nostru de saispe metri si, unit în cuget si-n simtire cu sine-si, a început sa vamuiasca, prin mijloace specifice, nu doar toate mingile, ci si toate tibiile, peroneele si carotidele care-i ieseau în cale, animat, fara mila si îndurare, de-un singur gând si-o singura vointa extrase din arsenalul eroic al stramosilor: pe-aici nu se trece! Si nu s-a mai trecut, desi batalia era vadit inegala – un singur om împotriva unei echipe dezlantuite si a unui stadion huiduindu-l copios. Singur, dar ce om! Treptat, ai nostri au început sa se dezmeticeasca si sa-si revina în fire, izbutind, pâna la urma, un 1-1 colestiv care, la un moment dat, ameninta sa se transforme însa într-o catastrofa. Siderati si ofticosi cât cuprinde, spectatorii din Helsinki i-au pastrat lui Dinu o amintire de nesters – dovada, vocalizele deloc amicale cu care, peste multi ani, i-au întâmpinat revenirea pe arena buclucasa.
Nu, pe teren, Cornel Dinu nu era nici pe departe un îngeras cu aripioare stravezii. În joc, n-avea mama, n-avea tata, decât patrie-adorata, însa abnegatia, vehementa si daruirea lui veneau de-acolo, din iarba, din spiritul orgolios, dar demn si curat al întrecerii sportive oneste si tocmai de aceea ele n-au facut vreodata victime – nici directe, nici colaterale. Oricât de ferm si de combativ, numarul 6 de la Dinamo si de la Nationala cultiva, în acelasi timp, cu convingere si preseverenta floarea rara a celui mai desavârsit fair play. A ramas celebru gestul sau exemplar din acea finala a Cupei României disputata cu Steaua în care, la 0 – 0, Dinu a plasat o minge aeriana venita din corner în poarta marilor rivali, s-a aratat centrul terenului, dar el s-a opus validarii golului marturisindu-i dezinvolt arbitrului ca marcase cu mâna. Steaua a câstigat întâlnirea cu 2 – 1…
Într-o perioada când echipele românesti se bazau, tactic, pe reduplicarea insistenta a paselor scurte, menite sa asigure o cât mai îndelunga posesie a balonului (reflex al fricii de adversar), din postura de jucator, Cornel Dinu a inovat fundamental si radical exprimarea fotbalistica autohtona, impunând pasa englezeasca lunga de 40 de metri care elimina timpii morti consumati cu mioriticul „na-ti-o tie, da-mi-o mie“ si conferea jocului verticalitate, penetranta, dinamism si eficienta. Faptul ca Dinu practica la standarde superlative, dar si gândea fotbalul în termeni moderni, consonanti cu Europa si în sincronie cu ea este probat convingator de cele doua carti scrise împreuna cu Jackie Ionescu (fost antrenor al Politehnicii Timisoara si actual inamic înversunat al lui Dinamo!): „Fotbal – tactica, azi“ si „Fotbal. Conceptia de joc“.
Ar fi putut fi si un mare antrenor – avea tot ce-i trebuia pentru asta si înca ceva pe deasupra. I-a lipsit un lucru (diabolic?, divin?) fara de care, în sport, nu poti atinge excelenta: un dram de noroc. Sa ne aducem aminte meciul acela halucinant si misterios pierdut la Kosice, în 1993, de Nationala României cu Dinu selectioner, în care slovacii au marcat cinci goluri din trei suturi la poarta lui Lung si sa admitem ca, uneori, hazardul si nesansa sunt alte nume ale destinului. Sa ne amintim însa si fabuloasa prima repriza din partida cu ?ara Galilor (4 – 0 la pauza, 5 – 1 în min. 90), precum si de faptul ca, în 1984, când Dinamo disputa nedrept încheiata semifinala a Cupei Campionilor Europeni în compania Liverpool-ului lui Jan Rush de pe banca tehnica a alb-rosiilor din Stefan cel Mare nu lipsea Cornel Dinu.
Pe când era înca jucator activ, dar si absolvent pe bune al Facultatii de Drept, aveam o dilema ineluctabila: oare, Procurorul va ajunge antrenor la Nationala sau Ministrul Sportului din România? A fost si selectioner, a fost si (aproape) ministru – mai exact, secretar de stat la M.T.S. imediat dupa Revolutie. S-a dovedit, de asemenea, un manager de club performant, un multilateral comentator sportiv atât în presa scrisa (colectia revistei „Cultura“ sta marturie), cât si în aceea audio-vizuala; este avizat în politica si competent în istorie; s-a aflat în primele rânduri ale celor care, în decembrie 1989, au patruns în cladirea Comitetului Central al P.C.R. unde a ramas zile si nopti înfrigurate de adierea libertatii; este un anticomunist convins si un nationalist reflexiv; are un adevarat cult pentru prietenie, pentru Iugoslavia Mare (sângele apa nu se face: mama sa e de origine muntenegreana!) si, în chip aparte, pentru Serbia si pentru stralucitele virtuti militare si civile ale sârbilor; în fine, dar nu în ultimul rând, este un scriitor în întelesul profund si deplin al cuvâmtului. „Zâmbind în iarba“, cartea publicata la Editura Minerva în 2007, cu o Prefata a nasului sau de cununie, Fanus Neagu, se subintituleaza „roman autobiografic“ si este, într-adevar, ceea ce se doreste a fi. Parcimonios, paradoxal, tocmai cu detaliile autobiografiei fotbalistice a autorului, volumul se revanseaza însa prodigios pe dimensiunea sa romanesca: gasim aici excelente pagini de atmosfera familiala, dar si remarcabile evocari ale copilariei si adolescentei protagonistului, portrete memorabile ale unora dintre rudele sale apropiate si pagini fastuoase, prin expresivitate si pitoresc, consacrate Bucurestilor veacului trecut, cu boema lor artistica si sportiva destrabalându-se în protocoluri bahice rafinate, dar si în dense colocvii spirituale – mai grave ori mai ludice, dupa caz. Autorul are stil si farmec narativ, are spirit analitic, luciditate si profunzime în contextualizarea si evaluarea evenimentelor pe care le comenteaza cu aplombul erudit al cunoscatorului autentic si dispune de o înclinatie naturala spre subtila retorica a eseului care potenteaza sensibil calitatile de netagaduit ale scriiturii.
Pentru mine, privilegiul de a-i succeda lui Cornel Dinu în „Cultura“ reprezinta, în egala masura, o sansa, o bucurie si o onoare.

2 comentarii pentru “Domnului Cornel Dinu, cu dragoste…”

  1. iunie 17, 2010 la 4:23 pm

    Superb articol!Respect MISTER,esti simbolul lui Dinamo .Fara doar si poate unul dintre cainii de pe emblema este Cornel Dinu.

  2. septembrie 3, 2010 la 1:34 pm

    Un laudatio asa cum rar se pot gasi in presa romaneasca, pornita parca sa raspunda doar nevoilor acelora avizi de barfe.
    A prezenta intr-un laudatio insa doar dimensiunea glorioasa a carierei marelui sportiv, parca ar vaduvi putin unitatea.
    Memoriile lui Cornel Dinu au continuat cu un al doilea volum, aparut in 2008, la aceeasi editura, sub titlul „Jucand cu destinul”. Relatare mai plina de tristete, dar si mai profund umana. C.D. nu a avut doar mari impliniri sportive, ci si neagunsuri. Spiritul rebel trebuia infrant de sistem. Sansa a fost:’89, cu rasturnarea de situatie pe care a adus-o, chiar si asa schioapa si ne dusa pana la capat. As vrea sa cred ca autorul se va intoarce la masa de scris si isi va aduce la zi romanul autobiografic.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper