Din nou despre criza si clientelism

Un articol de Aurelian GIUGAL

De fiecare data când românii cu drept de vot au fost invitati ceremonios sa o rupa cu trecutul comunist si sa voteze schimbarea, adica reformarea institutiilor statului, ei au fost tot de atâtea ori înselati. S-a întâmplat prima data în 1996. Dupa mai bine de 60 de ani, în România se petrecea un fenomen esential în democratiile consolidate: alternanta la putere. Entuziasmul a fost atunci de nedescris, Piata Universitatii contabiliza euforia unor generatii obosite de asteptare.
Vesnica promisiune a reformei
Discursul politicienilor vremii (multi dintre ei acum ilustri anonimi) îngloba toata puterea de asteptare a românilor: seriozitate în actul guvernarii, transparenta institutiilor statului, sacrificarea conducatorilor pe altarul patriei (de la Emil Constantinescu citire), reformarea si consolidarea justitiei, stoparea hemoragiei banului public si alte asemenea frumoase idealuri. S-a întâmplat tocmai pe dos, presedintele de acum Traian Basescu jucându-si rolul si în acel teatru politic. Atât de mare a fost dezamagirea cumulata pe durata unui mandat extrem de debil, încât în anul 2000 PSD-ul si PRM-ul îsi adjudecau fara emotii primele pozitii în competitia electorala. Anumiti politicieni, din categoria unor Radu Vasile, Ioan Muresan, Mircea Ciumara sau Gavril Dejeu, au sapat adânc la temelia unui partid istoric, PNT-CD-ul, trimitându-l la lada de gunoi a istoriei.
Dupa opt ani, românii au fost îndemnati sa desavârseasca în Piata Universitatii revolutia portocalie. Si au spus DA înca o data. Probabil ca majoritatea celor ce au ales sa voteze o alianta conjuncturala au facut-o în contrapondere cu extrema barbarie politica a felului cum îsi imagina politica premierului de atunci Adrian Nastase (o aroganta la limita insuportabilului, un mod cinic si profund dispretuitor de a se purta ce nu va fi strain de plasarea în prim-planul politicii dâmbovitene a unui fost vaporean ce parea destinat unui viitor politic minor).
Circul cel de toate zilele
În loc de reforme si tepe în Piata Victoriei, cetatenii au primit la schimb un spectacol politic jalnic, goana celor doua partide autointitulate de dreapta pentru a-si consolida pozitia pe acest culoar de centru-dreapta, un fel de concurs de cine este mai liberal si merita locul I. În acest Turn Babel politic nu s-a mai tinut cont de nimic. PNL-ul s-a angajat într-un proiect extrem de alunecos, dovedit între timp si perdant. În scopul de a-si crea o solida structura politica în stare sa mentina partidul pe linia de plutire (în conditiile discutiilor despre schimbarea legii electorale partidul risca sa aiba soarta PNT-CD-ului), s-au facut angajari în sectorul public la o asemenea scara încât sectorul bugetar din vremea PSD-ului pare acum un câmp plin cu flori.
De la 900 000 de mii în anul 2004 s-a ajuns la aiuritoarea estimare de 1.400.000 de angajati în sectorul bugetar (cele mai multe asezari rurale de dimensiuni mici se pot mândri cu urmatoarea structura sociala: copiii, pensionarii, cei din sectorul public si cele trei sau patru birturi comunale în rol de categorie a micilor investitori). De partea cealalta, PDL-ul înlaturat de la dansul macabru pe bani publici si-a centrat discursul pe tema devenita laitmotiv în politica româneasca postdecembrista: reforma, fie ea a clasei politice, a justitiei, a sistemului electoral.
Timpurile s-au împlinit si în 2008 PDL-ul a devenit principala forta politica de la noi. Mai ramânea de facut un simplu pas, realegerea lui Traian Basescu. Pentru realizarea unui asemenea deziderat au curs râuri de dejectii verbale: s-a plâns pe umarul profesorilor si s-au facut promisiuni de repozitionare a prioritatilor în societatea româneasca, asezând învatamântul în pozitia centrala. Taranilor, istoric ignorati, li s-a cântat prosperitatea ce va rasari din tolba programului electoral democrat perfect centrat pe cetatean si nu pe clientela politica (România va produce hrana cât pentru 80.000. 000 de cetateni). Parlamentul recalibrat, cu o singura camera, va reduce cheltuielile unei administratii centrale extrem de rapace. Sistemul de pensii va fi revolutionat (cei cu pensiile uriase aveau de ce sa se teama daca priveau la lupul de hârtie imaginat în laboratoarele PDL), investitiile vor fi prioritatea etc. etc.
Totul, totul se va schimba, clamau atunci cei din PDL sub amenintarea tot mai mare a înca patru ani de opozitie. Cu ajutorul unei flacari mov ce l-a orbit iremediabil pe Mircea Geoana, Traian Basescu devenea pentru a doua oara presedintele României.
Înfierarea cu mânie
proletara a bugetarilor

Dupa câteva luni de guvernare fara nici o noima s-a trecut la pasul urmator. Un fel de nivel mai dificil în jocul de-a guvernarea si poporul. S-a aratat cu degetul catre dusmanii patriei greu împovarate. Cine sunt acestia? Cumva cei 500 000 care fac parte din clientela politica si plasati strategic în aparatul administrativ (este binecunoscut faptul ca dupa decembrie 2009 în administratie s-a produs o rotatie a cadrelor, functiile importante si aducatoare de profit fiind recucerite razboinic de cei de la PDL)? Cumva cei cu pensiile amenajate împarateste nu pe contributii, ci în functie de categoriile speciale de cetateni? Cumva acei asa-zisi oameni de afaceri ce traiesc pe seama statului (hemoragia banului public în afaceri cât se poate de perdante pentru stat a fost aproximata de economistul Ilie Serbanescu la 10 miliarde de euro pe an; daca înmultim cu 10 vedem limpede ce suma rasare)? Cumva acei evazionisti ce nu se sfiesc sa sfideze statul prin neplata impozitelor?
Nu, nicidecum. Aceste categorii de cetateni se simt bine în continuare. Problema este cu acei saraci pe care bogatii nostri nu îi mai pot tine în spate (cinismul unui Sebastian Vladescu, personaj onomatopeic ce prefera, am aflat de la consilierii domniei sale, doar ceasuri din aur cu o valoare de peste 50 000 de euro, pare ca nu mai are margini).
Si aici calculul meschin al unui partid funest pentru România pare de nezdruncinat. În conditiile unei crize economice reale, ce necesita masuri radicale, alternativele pentru PDL nu erau multe. Sa mareasca taxele (s-ar fi deteriorat iremediabil nivelul de trai inclusiv în sectorul bugetar) nu este rentabil pentru partid. Riscul ar fi prea mare. Sa încerce o reforma administrativa iarasi este de neconceput. În administratiile centrale si judetene sunt plasati cei din clientela politica, cei care i-au ajutat sa câstige alegerile de doua ori într-un singur an. Un asemenea gest este de neimaginat în conditiile în care peste doi ani la noile alegeri este nevoie iarasi de ajutor din partea unor competenti în jocul de-a alegerile. Asa ca s-a preferat varianta numarul trei, cea mai putin costisitoare politic: sacrificarea celor din clasa de jos, de la periferia societatii, daca este sa ne referim la conditia strict materiala (acei saraci despre care acru vorbea Sebastian Vladescu). În acest fel se încearca fidelizarea celor din sectorul privat prin înfierarea bugetarilor (ceea ce s-a si reusit, explozia de furie de pe bloguri si din presa scrisa la adresa bugetarilor ineficienti nu mai lasa loc de interpretare), pastrarea în functii a clientilor politici (iarasi voturi la alegerile viitoare). În plus, mentinerea impozitului unic produce plusvaloare în conturile unor afaceristi ce roiesc în preajma partidului (ne-a spus Marx ca în capitalism vorbim despre socializarea pierderilor si capitalizarea câstigurilor). Un calcul cinic, meschin al unui partid rapace, care continua sa ne spuna cu încapatânare ca actualul guvern îndeplineste un rol istoric: acela de a salva România de la faliment. Sunt destui dispusi sa creada o asemenea enormitate, unii din interes, altii din naivitate.
Un stat profund corupt
România postdecembrista are toate caracteristicile unui stat clientelar, al unui stat profund corupt. Nu este o chestiune culturala, cu sudul Europei si zona fostei posesiuni otomane din sud-estul european pe post de epicentru al ceea ce se cheama clientelismul în politica. Este o practica universala (fenomene de asemenea tip manifestându-se si în Japonia, America de Sud, Marea Britanie, SUA în anumite perioade istorice) ce tine mai degraba de premodernitate, de subdezvoltare. Spre exemplu în Marea Britanie în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea clientelismul politic a fost o practica la ordinea zilei în modul de amenajare politica a vremii.
Reformarea statului s-a produs în mijlocul unor tensiuni sociale, anumite evenimente istorice (cum a fost, spre exemplu, momentul important pentru statul britanic al independentei SUA) grabind procesul de modernizare. Sa fie acum pentru România momentul unui asemenea proces de primenire a statului, în conditiile unui crescute tensiuni în ceea ce priveste relatiile statului cu o parte importanta a propriilor cetateni? Vom vedea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper