Ioana Revnic. Dialog cu Alex. Stefanescu

– Care este prima amintire a ta in care apari tu, copil fiind, si parintii tai?
– Eram in bratele tatalui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timis, iar alaturi se afla mama, intr-o rochie de vara, cu o basma usoara, de matase alba, pe cap. Tata ma apleca peste balustrada, ca sa vad crapii mari care tâsneau din când in când din valuri, atrasi de bucatile de pâine aruncate de unii privitori. Mama il certa pe tata (probabil i se parea periculoasa experienta pe care o facea cu mine) si, la un moment dat, m-a luat hotarâta din bratele lui si m-a strâns la piept, cu aerul ca nu ma mai da nimanui.
Scurta disputa dintre ei doi m-a facut, probabil, sa simt ca sunt important. Cred ca atunci am luat cunostinta de faptul ca exist.
Era, presupun, in 1949. Locuiam la Lugoj, adusi acolo de miscarea imprevizibila a istoriei. Tata era originar din Herta (aceea aflata azi sub administratie ucraineana), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Falticeni si Târgu-Neamt, Boroaia (dupa numele unei vaduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Stefan cel Mare). Se cunoscusera la Cernauti, unde lucrau amândoi in administratia financiara, iar in 1944 se refugiasera, impreuna cu alti colegi, conform unui plan de evacuare a tinuturilor ocupate de sovietici, la Lugoj.
Ma nascusem la 6 noiembrie 1947 si aveam sa mai stau, cu parintii mei, la Lugoj pâna in 1953, an in care ei s-au intors (cu trei copii mici nascuti, toti, în acel oras) in nordul Moldovei, stabilindu-se la Suceava (asa se explica de ce, ca sa nu fiu considerat banatean, pentru ca nu sunt, declar uneori ca m-am nascut la Suceava). Tata si mama, care se casatorisera in 1943, in plin razboi, intr-o permisie a lui tata, marinar pe o nava militara de pe Dunare, au asteptat patru ani sa li se nasca primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani dorisera cu ardoare sa vin pe lume si, exact in momentul când isi pierdusera aproape orice speranta, am aparut.
Ce bine mi-am regizat aparitia! Am beneficiat de regimul acelui personaj asteptat din unele piese de teatru despre care se vorbeste in actele unu si doi si care se arata abia in actul trei. Am fost primit cu  maxim interes. Asupra mea s-a revarsat toata dragostea parintilor (cum nu se va mai intâmpla cu fratii mei, cu toate ca si ei au fost, bineinteles, iubiti). Mama, in special, a simtit pentru mine un fel de adoratie mistica. Mi-a transmis-o fizic – s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate – in orele lungi in care ma tinea strâns la pieptul ei, ca sa ma alapteze sau doar ca sa se bucure de atingerea mea. Asa a inceput educatia mea sentimentala. Asa se explica, probabil, de ce si eu am inclinatia sa traiesc dragostea ca pe o adoratie mistica.
Intensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebunesti. Ingrozita la gândul ca s-ar putea din cine stie ce motiv sa ma piarda, mama m-a sculptat, in marime naturala, intr-o bucata de lemn de tei (urmând exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la moda atunci). Sculptura, din pacate, s-a pierdut, atunci când ne-am mutat la Suceava.
– Ce ai simtit când s-au nascut mai intâi sora (care, probabil, atunci, ti s-a parut o ciudatenie, mai ales ca era fata), apoi fratele tau? Cum iti explicai venirea lor pe lume?
– Nu-mi aduc aminte ce am simtit când s-a nascut sora mea, botezata Alexandrina (dupa numele tatalui meu, Alexandru). Se povestea insa adeseori in familie ca pe la doi ani, când sora mea avea doar câteva luni (s-a nascut la 27 iunie 1949), am fost surprins in preajma caruciorului ei, cu un ciocan in mâna, pregatit s-o omor! Noroc ca ciocanul era mare si greu, astfel incât n-am reusit sa-l ridic deasupra capului ca sa-i dau lovitura de gratie. Nu tin minte episodul. Eventuala gelozie fata de sora mea s-a dizolvat repede in duiosie si recunostinta, pentru ca ea m-a ocrotit cu devotament si spirit de sacrificiu incepând din momentul in care s-a facut ceva mai marisoara si pâna in ziua de azi. Asa cum a facut-o si cu ceilalti membri ai familiei.
Ea a inceput sa vorbeasca inaintea mea. Si azi vorbeste mai bine decât mine, având o proprietate a termenilor pe care eu n-o am. Gaseste de fiecare data cuvântul potrivit si nu are nevoie, ca mine, sa recurga la imagini, ca sa exprime o idee. (Si la limbi straine este mai talentata.) Tin minte ca, la doi ani, ma corecta, când spuneam „zazi“ in loc „de zahar“: Nu se spune „zazi“, se spune „zahal“.
Si o spunea… inciudata, ca o profesoara agasata de perseverenta in greseala a unui elev.
La nasterea fratelui meu, Florin (petrecuta in 27 iunie 1951), am fost prezent ca martor ocular! Mama a nascut acasa, asistata de o moasa. Eu si cu tata fuseseram izgoniti intr-o camera vecina, fiind considerati inoportuni din cauza calitatii noastre de barbati. Intr-un moment de neatentie a tatei, auzind-o pe mama tipând, am deschis rapid usa si… l-am vazut pe fratele meu iesind dintre picioarele ei. Avea, in mod curios, parul negru si ud, tinea ochii strâns-inchisi si isi strâmba, cu un fel de dezgust, gura. Privelistea a durat o secunda. Tata m-a tras imediat inapoi si a inchis la loc usa.
Eu nu intelesesem ca e vorba de fratele meu si i-am cerut lui tata explicatii. Tata mi-a raspuns, nu stiu din ce cauza, fantezist: Mama n-a fost cuminte, a inghitit „marinarul“ (marinarul era o papusa a mea, de cauciuc, reprezentând un marinar) si acum doctorita i-l scoate.
M-am uitat nedumerit la tata. „Marinarul“ era chiar lânga noi, pe un scaun.
– Pâna la urma, de unde ai aflat adevarul despre cum se fac copiii?
– Mi l-a spus copilul unui tâmplar, care locuia in apropiere de noi. Dar… nu l-am crezut. Mergeam frecvent la acel tâmplar pentru ca in jurul bancului lui de lucru si al strungului (la care facea fuse si picioare de scaune, bete de batut toba si mânere pentru sertare) se adunau, in afara de talas, bucati de lemn de diferite forme (prisme, semisfere, cilindri etc.) pe care eu le numeam generic „cuburi“ si le colectionam cu pasiune. Ce frumos mirosea lemnul proaspat taiat cu ferastraul sau netezit cu raspelul! Ce carnatie alba si suava avea! Stateam cu fundul in stratul de talas din acea imparatie a lemnului si discutam cu prietenul meu, pe un ton serios, problema fabricarii copiilor. Dar imi aduc bine aminte ca doar simulam interesul fata de subiect. Tot ce spunea el trecea pe lânga mine. Eram prea fericit ca sa mai am vreo curiozitate.
Dupa nasterea fratelui meu am incercat sa inteleg de unul singur cum se zamislesc copiii. De unde anume apar, vazusem. De acolo, dintre picioarele desfãcute ale unei femei. Dar de ce apar, cum anume sunt confectionati si din ce, am aflat mult mai târziu, la orele de anatomie de la scoala.
(Merita sa deschid aici o paranteza ca sa-ti spun ca, multa vreme, am avut o reprezentare nebuloasa a sexului femeii. In zadar asistasem la o nastere. Copilul iesit pe jumatate din corpul femeii ascundea privirii mele, in clipa aceea, locul prin care iesea. Eram elev de liceu si inca imi inchipuiam ca fetele au acolo un fel de crin regal, pentru care simteam, aprioric, o atractie misterioasa. Sau ca sexul lor seamana cu o stea de mare – idee pe care aveam sa o regasesc intr-o povestire fantastica a lui A. E. Baconsky, Farul.)
– …Si când ai constientizat, pentru prima oara, ca toti oamenii mor, inclusiv tu?
– Mi-ai pus o intrebare la care de obicei evit sa raspund, fiindca raspunsul pare neverosimil: inca dinainte de a merge la scoala, de pe vremea când nici nu stiam sa citesc. Iti dai seama ca nu pot sa spun exact ziua si ora (nu sunt Marin Mincu!). Sunt sigur insa ca locuiam inca la Burdujeni, o suburbie a Sucevei, ceea ce inseamna ca era in 1954 (in anul urmator ne-am mutat in Suceava, intr-o casa cu o curte mica, pe strada Dimitrie Dan nr. 1, foarte aproape de biserica Sf. Dumitru). Si-mi mai aduc aminte ca era vara si ca dupa-amiezele parintii ne obligau, pe mine si pe fratii mei, sa dormim macar o ora, iar noi le puneam conditia sa ne primeasca la ei in pat. Au trecut de atunci cincizeci si cinci de ani, dar, daca inchid ochii, retraiesc momentul. Patul, mare si solid, cu tablii negre, ne cuprindea pe toti. Florin si Sanda se cuibareau intre mama si tata. iar eu ma intindeam de-a curmezisul, la picioarele tuturor. In geamurile inalte, batute de soare, era pusa hârtie albastra (din aceea cu care ani la rând noi, copiii, aveam sa ne invelim caietele si manualele scolare). De ce albastra si nu alba, n-am sa inteleg niciodata, dar aproape toata lumea o prefera, poate pentru ca proteja mai bine camerele de lumina devastatoare a verii. (Am citit undeva ca si la ferestrele casei din Bucuresti a lui E. Lovinescu putea fi vazuta vara, când el pleca la Falticeni, hârtie albastra.). In vasta incapere era un intuneric straveziu misterios, iar de afara razbateau estompate zgomotele verii: ciripitul unor pasari, vocile unor copii care se scaldau undeva, departe, in apa Sucevei. Eu nu dormeam nici macar o clipa. Tineam ochii inchisi, dar nu dormeam. Ascultam respiratiile alor mei. Eram sigur ca adormisera toti, intrucât respirau calm si uniform.
Simteam atunci o fericire fara margini. Impreuna cu ai mei, din care nu lipsea nici unul (ceea ce nu se intâmpla in restul zilei), mi se parea ca totul este cum trebuie sa fie, ca mi-am gasit rostul in lume, ca sunt mai ocrotit decât oriunde in alta parte. Imi erau toti nespus de dragi, iubirea mea pentru ei avea ceva metafizic, parca as fi facut parte din Sfânta Familie.
Dar exact atunci când traiam aceasta beatitudine, stiam ca fiecare clipa care trece inseamna o cheltuire din rezerva de clipe pe care o avem la dipozitie, stiam ca va veni la un moment dat, cu o punctualitate nedezmintita, sfârsitul. Respiratia fiecaruia dintre ei marca pentru mine, ca un metronom terifiant, trecerea ireversibila a timpului. Stiam, nu doar intuiam, stiam cu clarviziune, cu o cutremuratoare certitudine, ca ne apropiem, ne apropiem, ne apropiem de moarte.
Mi se sfâsia sufletul de regret, imi doream cu o intensitate iesita din comun, frizând nebunia, sa-i salvez pe ai mei si pe mine insumi. Imi trageam cearsaful peste cap si imi imaginam ca ne aflam cu totii intr-o nava cosmica imensa cu care fugim de moarte. Este uimitor (pentru mine, cel de acum, nu neaparat pentru cine va citi eventual aceasta confesiune) ca aveam notiunea de nava cosmica, intr-un moment in care nici macar nu se lansase un satelit in jurul Pamântului (aceasta se va intâmpla abia in 1957). Da, imi imaginam, la nici sapte ani, o nava cosmica, dotata cu un pupitru de comanda, cu mobila (inclusiv patul nostru cu tablii negre), cu o gradina de zarzavat, de genul celei care exista in fata casei noastre din Burdujeni. Locuiam fericiti in acea nava, care peregrina la nesfârsit prin cosmos, ducându-ne tot mai departe de Pamântul pe care il consideram un fel de sediu al mortii. Traiam frumos, jucam sah, tata imi citea cu glas tare din câte o carte, mama culegea zarzavat din gradina si gatea, iar apoi ne chema la masa.
– Te-ai impacat, peste ani, cu moartea parintilor tai? Cum ati reusit – tu si fratii tai – sa va invingeti neputinta cumplita, vecina cu deznadejdea, pe care orice om o simte atunci când pierde definitiv pe cineva drag?
– Am lucrat zece ani la cartea mea, Istoria literaturii române contemporane; ma mândresc cu ea, este cartea vietii mele. Dar as fi oricând de acord sa dispara din biografia mea, ca si cum n-ar fi existat vreodata, numai sa-l mai vad o data si sa-l strâng in brate pe tatal meu. Am acum, la batrânete, o gradina la care am visat inca din anii adolescentei; cu peste o suta de pomi fructiferi, cu doua mii cinci sute de molizi intretesuti, ca gard viu, cu  vita de vie, cu zmeura, cu capsuni, totul sadit si ingrijit de mâna mea. As fi fericit sa renunt la aceasta gradina daca in schimb mi s-ar da voie sa-l mai intâlnesc o data pe tatal meu.
Câteodata mi se pare ca-l vad pe strada si simt o emotie puternica, ma avânt sa-l ajung din urma, dar in urmatoarea secunda imi aduc aminte ca a murit si imi vine sa plâng. Incerc, totusi, sa-l vad mai de aproape pe barbatul care ii seamana, nu-i seamana deloc, imi spun, sa ma ia naiba, cum am putut sa-l confund pe un necunoscut cu tatal meu!
Lucrurile ramase ca amintire de la mama sunt toate facute de mâna ei (era cel mai indemânatic om din câti am cunoscut). Dar nu asta ma emotioneaza neaparat, ci faptul ca fiecare dintre ele este gândit astfel incât sa ma ocroteasca. Un pulovar impletit de ea, cu andrelele, dintr-un fir de lâna verde, asociat cu o ata tare, care ii mareste rezistenta, este compact ca un sacou confectionat dintr-o stofa groasa (este prevazut, de altfel, cu nasturi in fata, ca un sacou). Imi amintesc ca mi l-a daruit acum vreo douazeci de ani, de ziua mea, intr-un noiembrie friguros si ca, atunci când l-am probat, a vrut sa vada cum se incheie la gât, ca sa fie sigura ca o sa-mi tina cald pâna sub barbie. Si plapuma facuta de ea este mare si grea, nu aluneca noaptea, in somn, de pe mine. In schimb pernele, umplute cu puf de gâsca, sunt usoare, ca sa ma simt mângâiat atunci când imi lipesc obrazul de ele.
Dureros este faptul ca nu pot sa povestesc nimanui, cu lacrimi pe obraji, desi simt uneori nevoia s-o fac, cum ma ocroteste mama si post-mortem. As provoca zâmbete ironice. Nimeni nu se induioseaza daca un om in vârsta ca mine marturiseste câta nevoie are de dragostea materna. Cui ii pasa de trupul meu mare si ruinat? Era o vreme când mama imi inspecta cu infinita grija si duiosie acest trup, când il ferea de orice zgârietura. Iar acum, devastat de trecerea timpului, e lasat in paragina, fara ca asta sa mai impresioneze pe cineva.
– Hai sa vorbim despre lucruri frumoase – cine te adormea seara? Cum: cântându-ti, leganându-te, spunându-ti povesti?
– Tata nu ma legana, dar se aseza pe marginea patului si imi citea povesti din carti mari, cu ilustratii frumos colorate, pe care mi le si arata din când in când, intrerupându-se din citit. Imi raspundea serios la eventualele intrebari, niciodata nu se maimutarea, cum fac unii maturi când vorbesc cu copiii.
Si mai târziu mi-a citit. Pe vremea când eram student la Bucuresti si ma duceam in vacante la Suceava, imi citea cu glas tare, ca sa-mi menajeze ochii, unele dintre cartile care figurau in bibliografia mea de student.
De altfel, dupa cum stii, chiar si in ultimii lui ani de viata, a citit pentru mine (de data aceasta in gând) si a rezumat in scris nici mai mult nici mai putin decât o mie de romane românesti. Stia ca nu pot prelua de la el evaluari sau interpretari, dar se gândea ca imi vor fi de folos (si chiar mi-au fost) informatiile in sine: numele personajelor, vârstele si profesiile lor, numele localitatilor, anii in care aveau loc anumite evenimente etc.
Dar sa ma intorc la indepartata copilarie. O data, când aveam patru sau cinci ani, aflându-ma impreuna cu tata pe un deal de lânga Deta, o mica localitate din apropiere de Lugoj (nu stiu ce cautam acolo, cred ca tata, ca inspector financiar, facea munca de teren, si ma luase cu el), am adormit in iarba, iar lui i-a fost mila sa ma trezeasca. M-a aparat de soare cu propriul lui trup, a alungat insectele care incercau sa ma intepe si… oile care incercau sa ma pasca, m-a vegheat cu dragoste timp de mai multe ore.
Mama, da, ma legana, fie in bratele ei, fie intr-un leagan propriu-zis, fie (când ne aflam la tara, la Boroaia) intr-un scrânciob amenajat in curte intre doi meri. Nu-mi citea povesti, ci le improviza, cu o inventivitate inepuizabila. Niciodata nu puteam ghici ce se va intâmpla, ma lua mereu prin surprindere, dar nu aluneca in fantezii suprarealiste. Povestea ramânea mereu coerenta si emotionanta, ma impresiona pâna la lacrimi, iar când se termina cu bine ma facea sa oftez eliberat de griji si sa adorm impacat cu lumea.
Tot mama imi cânta, ca sa ma adoarma, cântece chiar de leagan, sau altele, asemanatoare cu cântecele de leagan, de exemplu Somnoroase pasarele.
Cunoscutii mei se mira când le spun ca imi place sa merg cu vagonul de dormit si ca in vagonul de dormit dorm mai bine decât in patul meu de acasa. Dar acesta e adevarul. Leganat de tren, ma simt probabil din nou copil, fara griji. Iar povestile mi le spun singur, in gând.

(Din volumul cu acelasi titlu,
aflat in lucru)

8 comentarii pentru “Ioana Revnic. Dialog cu Alex. Stefanescu”

  1. iunie 27, 2010 la 12:24 pm

    Tot respectul pentru doamna profesoara Revnic Ioana. Un mare caracter si totodata o profesionista desavarsita. Pe aceasta cale as dori sa va felicit pentru intreaga activitate si sa va multumesc ca o data am fost eleva dumneavoastra, ceea ce ma ajuta sa am acum, dupa ani, rezultate. Cu mult respect si deosebita consideratie Florina Gug. promotia 2002-2006

  2. iunie 29, 2010 la 9:34 am

    Felicitari Ioana! Cand am citit dialogul, m-am gandit la extraordinara capacitate a ta de „ascultare activa” cum ii spunea Dl. Cosma…care ne indemna tot timpul sa ascultam, nu doar sa auzim…si sa privim, nu doar sa vedem! Succes mai departe! Cu drag, a ta colega de banca, Alina!

  3. iunie 29, 2010 la 10:27 pm

    E putin a zice doar felicitarile mele pentru ceea ce am citit in acest interviu; e de a dreptul emotionat, sunt cu lacrimile pe obraz…nu stiu de ce simt ca ma regasesc in unele din aceste randuri.Am avut ocazia si eu sa iau interviuri si sa incerc sa le traspun in realitate asa cum mi au fost relatate, dar citind acest dialog sunt mandra ca exista persoane ca Dumeavostra si ca am terminat Sociologia.Toata admiratia mea, cu respect Andreea A promotia 2002-2006

  4. iulie 11, 2010 la 11:21 pm

    Felicitari, draga mea.Multa sanatate si putere de munca pt ca doar de acestea ai nevoie.Ma emotioneaza fiecare material al tau.Ganduri alese,Ioana

  5. septembrie 23, 2010 la 3:43 pm

    Este foarte frumos, felicitari.

  6. mai 5, 2011 la 4:30 pm

    Ce e frumos?
    Ce zice Alex., da.
    Ce întreaba d-ra (”a ta”, ”tu”, ”tai”) e de felicitat?
    Materialele nu-s ale ”felicitatei”. Sunt ale unor mari personalitati care se lasa ”iscodite” de dresoarea vicleana, pe care leii o vor păpa candva. Un biet balonash de sapun…

  7. ianuarie 13, 2012 la 1:35 am

    Stimata Florina, din ceea ce citim aici, reiese cumva ”un mare caracter” pe care l-ar avea domnisoara profesoara? Dar ”profesionalismul desavarsit”?

  8. mai 14, 2012 la 11:41 pm

    Mai conteza profesionalismul, stimata Maria? Despre caracter, ce sa mai vorbim. Fata asta știe să …dreseze.Ba se mai simte și, cică, responsabilă față de cei dresați. E singurul ei ”merit”. Daca i-ar da cineva o dictare, nu cred ca ar lua nota 5. Cat despre caracterul ei…mai bine ar tăcea…E o doar o florina cu iz de surduc… Vai de ea…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper