Despre cronica unui patriotism fara perdea

Un articol de REMUS IOAN STEFUREAC

Ultimul volum de eseuri de sociologie critica al lui Vasile Dâncu lanseaza o provocare aspra pentru toti cei care cauta reperele unui proiect pentru România. „Patrie de unica folosinta“ este cronica unui patriotism fara perdea, un exercitiu critic si stilistic de sociologie contemporana, incarcat de fraze tari si senzatii puternice, fara niciun compromis care ar putea deturna realitatea in care traim astazi. Vasile Dâncu spune, cu subiect si predicat, adevaruri crude despre România, presarate pe alocuri cu metafore si epitete grele, atât cât sa intareasca esentele. In aceleasi pagini gasim un prozator, un sociolog, un poet, un profesor, un om politic sau un filozof care, prin critica virulenta a defectelor societatii românesti, pledeaza in fapt pentru dezvrajirea cetatii, aflate in tranzitie, de religia prostiei, a inculturii, a hotiei, imoralitatii si neincrederii.
Paradoxal, cartea lui Vasile Dâncu nu mi se pare una pesimista, asa cum s-ar putea crede dupa lectura primelor pagini. Capacitatea de a apasa cu degetul pe ranile sociale ale ultimilor douazeci de ani si de a vorbi in detaliu despre fiecare dintre neputintele noastre nu este fatalism, ci pasul cel mai important inspre salubrizarea noastra morala. Ca sa te cureti de pacate, mai intâi trebuie sa le vezi hidosenia, iar pentru o asemenea sarcina iti trebuie credinta serioasa intr-un alt fel de viitor. Dupa terapia de soc pe care ne-o propune Vasile Dâncu, vom putea construi o Românie mai buna. Din acest punct de vedere, intelesul profund al eseurilor sale este unul cât se poate de clar: ca societate, am ajuns intr-un punct zero asemanator, in unele privinte, schimbarii de regim din urma cu doua decenii. Un punct zero din care nu putem decola decât pe propriile noastre aripi si doar daca spunem taios adevarurile dureroase despre noi insine.
Vasile Dâncu nu este partizanul utopiilor social-politice, chiar daca exercitiile sale de filosofie politica inspirat camuflate intr-un discurs viu si alert ar putea sugera contrariul. Desi isi leaga adesea visul schimbarii la fata a României de aparitia liderului providential care daca „va avea sentimentul predestinarii sale va putea schimba aceasta tara trista“, sociologul pragmatic nu uita ca marile schimbari sunt un produs sistemic, iar ele nu pot fi aduse decât de cei care se implica, de cei care „ies din tacere si refuza a mai fi parte a nepasarii generale“.
Vasile Dâncu este critic pâna in maduva oaselor fata de carentele din societatea româneasca, fiecare pagina scrisa de el sugerând revolta fata de intârzierea transformarii noastre ca tara. Protestul sau nu este insa unul de fatada pentru ca este constient de faptul ca in epoca postmoderna, patriotismul nu se masoara nici in parade zgomotoase, nici in lozinci zbierate la tribune colorate. Competitia pragmatica si dura a societatii globale reclama un alt tip de iubire fata de tara. Una a performantei economistului care, cu forta tacuta a mintii, reuseste sa tina in echilibru finantele tarii, una a cinstei functionarului care serveste demn interesul public, una a suveranitatii legale si morale a  judecatorului care aplica legea fara exceptii si, bineinteles, una a politicianului care slujeste statul si cetatenii, nu se foloseste de ei pentru satisfacerea intereselor private.
Eseurile lui Vasile Dâncu merita a fi citite atât pentru calitatea lor de manifest care te trezeste din adormire, cât si pentru polemicile pe care le-ar putea provoca abundenta de abordari si interpretari ale vietii sociale, politice si culturale a României de astazi. Iata numai una din posibilele polemici care se pot dezvolta in jurul tezei sustinute de autor, potrivit careia noi, românii,  ne-am omorât statul. Nu sunt de acord cu absolutismul acestui punct de vedere, dar nu pot sa nu remarc faptul ca pledoaria dura a lui Vasile Dâncu atrage atentia asupra pericolului. Statul român este atacat, subminat de cei care clameaza fals libertatea pentru a-si ascunde faradelegile, insa taria  agresiunilor si constanta lor demostreaza ca statul nu a fost infrânt. Statul român este departe de a fi perfect. Are dreptate autorul când vorbeste despre incompetenta administratiei publice, despre neincredere, despre lipsa de viziune si proiect, dar rezistenta statului in fata asaltului, precum si nucleele de initiativa privata sanatoasa care au crescut in acesti douazeci de ani  demonstreaza ca mai avem resurse pentru regenerare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper