Cum stam cu speranta

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

In corespondenta de acum doua saptamâni, cineva a gasit de cuviinta sa atenueze, destul de neindemânatec de altfel, nota de pesimism de care m-as fi facut vinovat in privinta viitorului tarii. Cum n-am fost avertizat si nu mi s-a dat nicio explicatie pentru acesta inamicala si surprinzatoare interventie dupa mai bine de doi ani si jumatate de loiala, punctuala si benevola colaborare, s-ar putea sa fie vorba de un simplu accident intr-un context economic, social si politic particular de exasperare si incredulitate generale. Inutil, de asemenea, sa-mi fac gânduri in ce masura modestul meu text de peste mari si tari publicat exact cum a fost scris ar fi riscat sa tulbure spiritele si sa intârzie redresarea grabnica si necesara a patriei ajunse in fundatura de azi dintr-o multime de motive prea bine cunoscute pentru a mai le reaminti. Daca pun insa la socoteala doza apreciabila de optimism si de incredere nauca intr-un capitalism salbatec de ale carui miracole ar fi urmat sa profite si cel din urma neispravit, pastrarea sau pierderea sperantelor intr-o alta lume româneasca merita pe deplin discutata.
Nu este pentru prima oara când românii ajung sau sunt târâti prea târziu in istorie si se aleg mai cu nimic, a devenit intr-un fel a doua lor natura, ca si balansul voios si tragic intre fatalitate si deziluzii. Ca si enorma disponibilitate a sperantei din orice si in oricine, cu precadere a celor de la putere. Memoria selectiva si transferarea dezamagirilor inevitabile pe seama altora ar intregi oarecum tabloul unui tip uman pe cât de adaptabil pe atât de versatil si ranchiunos. Chestiune de cultura, de traditii, de geografie si de istorie deseori tragica, nu trebuie sa ne pierdem cu firea si sa cerem imposibilul, in zece, douazeci, cincizeci de ani vom fi aceiasi, poate ceva mai „civilizati”, poate cu mai mult discernamânt democratic, poate mai putin creduli in cai verzi pe pereti, dar fundamental aceiasi. Daca mai e ceva de facut, si trebuia de mult facut, daca mai exista o speranta pentru salvarea tarii de aici trebuie pornit, de la aceasta evidenta covârsitoare a unei realitati umane românesti.
Pentru cine isi mai aminteste, n-au fost putini cei care dupa razboi i-au asteptat ani in sir pe americani ca sa salveze tara de sovietici si de comunism, cum n-au fost putini nici cei care sperau, credeau ca o lume româneasca a justitiei sociale este posibila. A fost o vreme când pâna si in Ceausescu s-au pus mari sperante. Revolutia sau ce-a fost consumata, americanii in sfârsit debarcati la inceput in imaginar si apoi efectiv, cu soldatoi, baze militare, sfaturi, exigente si moravuri suspecte, si brutalitatea capitalismului au facut ca marea majoritate a populatiei sa-si agate de Ion Iliescu sperantele intr-un viitor prosper si fara mari convulsii. Cum era de asteptat, a dezamagit si multi si-au luat lumea-n cap din cauza lui. Propulsat de cei care-si descoperisera in sfârsit un trecut dizident si intelegeau sa profite – ceea ce s-a si intâmplat, Emil Constantinescu a intruchipat si el multe sperante. Dezamagirea a fost si mai mare, iar exodul a continuat. Detestati de unii, iertati sau ignorati de altii, Iliescu si Constantinescu au intrat astfel in istoria confuza a ultimilor douazeci de ani ca figuri emblematice ale sperantelor pierdute si vor ramâne de bine de rau pâna ce trepadusii de serviciu vor termina s-o rescrie. Ultimului ales si reales in conditii dubioase i-a fost dat sa anunte si sa supervizeze sfârsitul abrupt, dar previzibil, al iluziilor si al sperantelor. Modul cum a facut-o, explicatiile pe care le-a dat si cum le-a dat sunt o alta poveste, inventat din nimic, adorat, curtizat, temut, personajul are cel putin calitatea de a reprezenta perfect cinismul si violenta vremurilor.
Asadar, din câte citesc, din câte aud, din câte mi se intâmpla sa descopar singur de la un an la altul, se sta prost cu speranta in România. Se sta prost, catastrofal cam in tot ceea ce priveste viata, mai prost ca niciodata in ultimii douazeci de ani si spectrul falimentului a renascut cu aceeasi vigoare ca pe vremuri psihoza abandonarii tarii. Din nou prea târziu ajunsi, târâti mai curând in istorie, românii platesc si vor plati pentru a intretine in viata un sistem social aberant caruia i-au descoperit in sfârsit mizeriile. Lamentarile, indemnurile, regretele nu servesc la nimic. Un mod de viata, o civilizatie agonizeaza, nimic n-o mai poate salva, dar prea putini si fara voce sunt cei care mai indraznesc sa-si imagineze viitorul fara a regasi fascinatia utopiilor.

(2 iunie 2010)

Un comentariu pentru “Cum stam cu speranta”

  1. iunie 10, 2010 la 11:50 am

    Impotriva tuturor evidentelor -catastrofale,bien sur !- trebuie sa speram,n-avem ce face,doar se stie ca „Speranta moare ultima”.Se intampla astfel,prin forta lucrurilor.Pana si un condamnat la moarte sau pe viata -si noi,oamenii de rand ai Mamoniei,nu sintem departe de acestia!- pana si acestia spera intr-o minune.Noi de ce n-am spera,cand totul,absolut totul,in afara de evenimentele cosmice ce ne depasesc,sta in puterea noastra.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper