Clopotul fara limba din tara surzilor

Un articol de C. STANESCU

Ce mai inseamna (reprezinta) azi omul de cultura român? Un portret optimist in haine pesimiste ii face acestui om mic si prizarit bunul poet Adrian Alui Gheorghe in noua revista, „Conta“, de la Piatra Neamt. „Prost imbracat, cu haine la kil, el insusi om second hand – scrie poetul nemtean in primul numar al noii reviste –, omul de cultura român se simte ca un clopot fara limba intr-o tara de surzi“. Portretul e totusi optimist fiindca sub hainele de cersetor ale insului „second hand“ se ascunde si riposteaza un print revoltat; si nu e o revolta muta ori in genunchi ci una din care se naste, iata, inca o revista unde „clopotul fara limba“ poate in fine sa se faca auzit. Cât va tine indignarea, atât va trai si revista. O buna forma de re volta a „omului second hand“ e chiar ancheta care deschide revista: „Literatura româna: provincie si provincialism“, cu intrebari provocatoare in plasa carora cad Sorin Antohi din Bucuresti, Constantin Arcu din Suceava, Attila F. Balázs din Slovacia, Dumitru Chiuariu din Sibiu, Nicolae Dabija din Chisinau, Dumitru Augustin Doman din Pitesti, Igor Mocanu din Chisinau, Andrei Moldovan din Bistrita-Nasaud, Adrian Popescu din Cluj Napoca, Ioan S Pop din Bucuresti, Mircea Stâncel din Alba Iulia, Liviu Ioan Stoiciu din Bucuresti, Nicolae Turtureanu din Iasi, Radu Ulmeanu din Satu Mare, Lucian Vasiliu din Iasi, Ion Zubascu din Bucuresti. Cum raspund acesti „provinciali“ cât o tara unita sau reunita provocarii revistei? Ordinea participantilor fiind alfabetica suntem nevoiti sa incepem cu primul, Sorin Antohi. La intrebarea hamletiana: cum putem dezlipi de pe trupul literaturii române eticheta pusa de Macedonski (si de alti „frustrati“) potrivit careia avem „literatura mica, orgolii mari“?, profesorul bucurestean si european raspunde intr-o maniera napoleonian-cioraniana: „Nu se poate face nimic. Formula evoca un izomorfism cu autoimagine de ansamblu a românilor: impreuna, ne consideram mici pâna la ura-de-sine, pâna la stigmatul etnic, pâna la neant; luati in parte, cei mai multi dintre noi sunt orgoliosi pâna la megalomanie si autism. Combinatia pare stabila: experienta insignifiantei prelungite are cu siguranta efecte durabile. Numai fuga din România, exilul pare sa promita unele exceptii, cum ar fi in ultimul deceniu Norman Manea, Herta Müller, Mircea Cartarescu…“ Trecând peste faptul ca n-am auzit ca Mircea Cartarescu sa fi „fugit“ din România alegând exilul, constat ca, modest ca toti românii orgoliosi, Sorin Antohi se nedreptateste pe sine insusi, el fiind cunoscut ca un globalist inveterat. In ochii acestui stimabil globetrotter cultural toba de carte „literatura noastra va fi probabil mereu mica“, iar „orgoliile au inceput sa creasca exponential dupa ce unii autori români au intrat, adesea marginal, pe piata internationala.“ Descalecând de pe… „culmile disperarii“ din opinia de mai sus, poetii sunt cei ce par sa raspunda si sa reziste mult mai bine provocarii lansate de ancheta revistei. Astfel, Attila F. Balázs vine cu o judecata de bun-simt care mai scade din adâncimea prapastiei in care ne impinge profesorul Antohi: „Nu sunt literaturi mari si mici, numai scriitori mari si mici. Márquez e un scriitor mare, literatura tarii sale se poate numi mare? Milan Kundera si Bohumil Hrabal sunt scriitori cunoscuti si iubiti de cititori, dar literatura ceha este o literatura mare? Nu stiu cum sa numesc literatura româna: mare sau mica, insa avem scriitori si poeti de talie mondiala. Si din pacate cu orgolii prea mici. Fara constiinta, fara ambitii mari, in oceanul fara sfârsit al literaturii mondiale se pierde fara urme literatura româna.“ Un raspuns remarcabil, plin de umor cu tâlc la intrebarea hamletiana la care raspunse cum raspunse dl profesor Sorin Antohi, da poetul Liviu Ioan Stoiciu: „Ce tot aveti, domnule, cu literatura româna? Ce e cu eticheta asta pusa de frustrati, precum Macedonski? Cum adica literatura româna e mica: vreti sa spuneti ca are scriitori de maximum 1 metru si 50 de centimetri inaltime? ( … ) Ce daca suntem literatura mica si orgoliile scriitorilor sunt mari? Sau avem scriitori mici si suntem o literatura orgolioasa? Pe mine, unul, nu ma deranjeaza. Cred ca intr-o literatura mai mare decât aceasta a noastra nu m-as mai vedea nici pâna la glezne. Eu sunt onorat ca fac parte din aceasta literatura mica (a orgoliilor mari) si chiar „ma mândresc cu ea“„! Poetul acesta serios si când glumeste spune ca „avem cititori plini de prejudecati, care nu cred in steaua literaturii române. Azi nu mai citeste nimeni decât fortat de scoala literatura scrisa inainte de 1989 (deoarece apartine „trecutului expirat“, comunist, nu?). Indeosebi dupa Revolutie s-a trecut la stergerea memoriei cititorului de carte originala româneasca. Observati numai revistele conduse de „douamiisti“, care prefera sa recenzeze cartea straina si exclud cu incapatânare promovarea cartii scrise in limba româna.“ In privinta obsesiei (vechi) a scriitorului român de a deveni numaidecât „universal“, poetul manifesta aceeasi nepasare ca al lui Marin Preda in raport cu un asemenea subiect obsedant: „Ati auzit ca Uniunea Europeana, ai carei membri suntem si noi, cei ce scriem in limba româna, e interesata de «universalizarea» literaturii noastre? Personal, nu-mi bat capul cu «universalizarea» – ma face sa râd, eu nu sunt capabil sa atrag atentia cititorului nici pe plan national.“ Parca aud si „râsul“ lui Marin Preda, prea putin preocupat de „universalitate“ si mult mai mult de promovarea scrisului sau printre români si, de se poate, printre cititorii straini. Daca nu – nu! Insa cu problema cititorilor ridicata de Liviu Ioan Stoiciu nu-i de glumit. Educatia lecturii este deficitara, iar punctul vulnerabil de unde incepe curba descendenta a vointei si gustului de a citi se gaseste exact in mediul universitar al profesorului Sorin Antohi, primul „raspunzator“ la ancheta revistei de la Piatra Neamt. Profesorul Andrei Moldovan din Bistrita-Nasaud vine, in schimb, cu raspunsul cuvenit: „Cea mai mare responsabilitate – e o evidenta – o au mediile universitare, care formeaza profesori de literatura pentru invatamântul preuniversitar, cu menirea de formatori la rândul lor. Nu e lipsit de importanta sa stim ca de putina vreme, in 2007, Tzvetan Todorov publica la Flammarion un eseu incendiar: «La littérature en péril», volum in care, pe lânga faptul ca isi revizuieste conceptiile anterioare, ridica si problema responsabilitatii pe care o are critica universitara in asa-numita criza a lecturii, cu efecte negative asupra existentei insesi a literaturii. El condamna egotismul, de natura sa ofere iluzia unei autosuficiente, structuralismul exagerat si practica analizelor ce indeparteaza cititorul de esenta comunicarii prin text precum si practica adoptarii prin lectura a ideilor altora, marca a «educatiei negative» (Rousseau). Criticul responsabilizeaza mediile universitare si propune o acceptie a lecturii prin care nu trebuie sa cauti cu orice pret adevarul, cunoasterea, ci mai degraba comunicarea cu semenii tai, «iubirea ca forma suprema a raporturilor umane»“ Andrei Moldovan adauga observatiilor esteticianului francez viciile sistemului nostru de educatie, „diluarea la care a ajuns invatamântul nostru universitar“, precum si „incoerenta politicilor educationale“ care, cu toate, traduc acea „educatie negativa“ de care vorbea Rousseau si scad pâna la zero gradul de comunicare directa dintre cititori si text, comunicare inlocuita de perdeaua opaca a intermediarilor infideli transformând textul in pretext si favorizând, in ultima instanta, asa-numita criza a lecturii. Sa nu se inteleaga, totusi, ca universitarii si criticii prea „creatori“ sunt cauza numitei crize. Cauza e alta, una globala: „Cultura – scrie pe drept cuvânt Adrian Alui Gheorghe – nu e numai in carti si in sala de expozitii sau spectacole, efectele ei se regasesc in societate. Adica: produsul cel mai vizibil al culturii este educatia. Cum arata strada româneasca?“ Ne intoarcem asadar la „misiunea educativa“ a culturii? N-ar fi rau daca am curata aceasta „misiune“ de sarcinile de partid ce i-au fost date si de investirea scriitorilor ca „ingineri ai sufletului omenesc“. Excelenta, oportuna ancheta din revista de la Piatra Neamt merita citita si conspectata cu atentie.
Dintr-un dialog substantial, plin de idei al criticului si istoricului literar Mircea A. Diaconu („probabil cel mai serios istoric literar aparut in România dupa 1990“, conform unei opinii a lui Mircea Iorgulescu) cu Adrian Alui Gheorghe, n-as fi de acord cu un singur lucru: desi creativitatea criticului nu poate fi pusa la indoiala ori interzisa, nu cred ca ea poate merge pâna acolo incât sa aiba pretentia orgolioasa ca prin simplul act al interpretarii sa investeasca textul literar cu un sens altminteri inexistent. Literatura se naste ea insasi cu un sens pe care critica urmeaza a-l descoperi si imbogati: sensul preexista oricarei interpretari. Din aceasta perspectiva, criticul nu joaca rolul unui Ioan Botezatorul: departe de a o inventa, el este in serviciul literaturii careia i se subordoneaza fara teama de a se umili. Critica creatoare despre care atâta s-a vorbit e creatoare de sens pe urmele literaturii cu sens.
Mai semnalez, in fuga, din bogatul sumar al revistei un eseu recuperator al lui Petru Ursache: „Mana sau zaristea copilariei la Paul Goma“. Intr-adevar, capodopera absoluta a prolificului Paul Goma ramâne „Din calidor“, situata de eseist la egalitate de valoare si semnificatie cu clasicile „Amintiri…“ ale lui Creanga si „Medelenii“ lui Ionel Teodoreanu. Revista „provinciala“ in sens national, din excelenta publicatie de la Piatra Neamt nu-mi place un singur lucru: titlul. Autorul „teoriei ondulatiunii universale“ putea fi omagiat in fel si chip, cu o prezenta vizibila si permanenta intr-o revista nascuta in acelasi tinut cu marele filozof, dar nu devenind, neinspirat, chiar titlul revistei. E o parere. Pe când o revista „Liiceanu“ si alta „Manolescu“?!

4 comentarii pentru “Clopotul fara limba din tara surzilor”

  1. iunie 11, 2010 la 8:11 am

    Sint un nemtean care traieste la Bucuresti. Sint mindru ca la Neamt apare o revista de cultura serioasa, care ia in raspar miticismul dimbovitean. Adrian Alui Gheorghe face cultura serioasa din tot ce atinge. Il felicit!

  2. iunie 12, 2010 la 6:01 am

    Felicitari pentru revista. Ar merita pusa in circulatie prin reteaua Humanitas ca sa ajunga in tara. Aprciez echilibrul si seriozitatea.

  3. iunie 13, 2010 la 8:51 pm

    As vrea sa gasesc revista pe un site. Ma bucur ca apar si reviste serioase de cultura in Romania. Citesc revista Cultura de multi ani, citesc Dilema, acum sint interesat de CONTA. Cum as putea sa ma abonez? Sotia mea este din Piatra Neamt si vreau sa-i ofer surpriza unui abonament la o revista de cultura din Neamt. Daca dl Alui Gheorghe vede acest mesaj, il rog sa ia legatura cu noi la adresa de mail thpop2007@yahoo.de pentru un contact direct. Va multumesc, dle C Stanescu pt cuvintele despre revista Conta.

  4. octombrie 29, 2010 la 9:13 pm

    De ce ati ramas doar la numarul unu cu comentariile? Pe diverse siteuri aflu ca revista acesata e la numarul 4 Va rog sa ne oferiti sansa sa citim toate numerele revistei. Domnul Adrian Alui Gheorghe a fost profesorul meu de romana, pe la nivelul anilor 1985 / 1986 si recunosc ca am cultura acum datorita faptului ca m/a pus la treaba. Acum locuiesc in Canada si transmit celor care au ramas in Romanai sa aiba rabdare, ca va fi bine si acolo de la 2100 incolo ….! E o gluma, fireste! Domnulwe profesor Adrian, va multumesc ca m/ati obligat sa citesc Dostoievski, Kafka, Tolstoi…! M-au facut sa cred ca nu sint … prost! Asta e! E important ca sa te simti sigur pe cultura ta.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper