Cei 13

Un articol de C. STANESCU

Pline de interes sunt „decupajele din trecut“ generos stimulate si gazduite de seria noua a „Caietelor Silvane“, revista de la Zalau. Respectivele „decupaje“ sunt veritabile intâlniri cu trecutul care piere odata cu cei ce mai pot fi chestionati asupra lui. Sau, cu vorbele inspirate ale Ilenei Petrean-Pausan, „Nu ne mai putem permite sa amânam. Trecutul ne calca pe trena.“ Autoarea micului eseu cu acest titlu pune editia din acest an a Dezbaterilor Caietelor Silvane sub semnul ideii lui B. P. Hasdeu potrivit careia „Trecutul este usa viitorului“. Cu alte cuvinte, cine nu-si cultiva trecutul n-are viitor. Nu-i vorba aici despre un paseism ruginit si steril, derivat dintr-o nostalgie de tip bovaric a unui trecut ce nu se mai intoarce niciodata, ci despre o atitudine culturala responsabila si salutara ale carei urmari sunt puse sub semnul urgentei: intr-o epoca a globalizarii galopante – ca o noua forma de „navalire a barbarilor“ – nu ne mai putem permite sa amânam cu indolenta strângerea semnelor din trecut care ne legitimeaza si a unor vestigii ce nu-s destinate sa moara muzeal. Aceste forme si valori ale trecutului ce salasluiesc in limba, obiceiuri, evenimente constituie, in fond, buletinul de identitate al existentei noastre istorice si totodata „pasaportul“ calatoriei spre viitor. Intr-un viitor care, altminteri, va fi din ce in ce mai decolorat din punct de vedere national. Strângerea „documentelor“ este deci urgenta pentru ca, scrie Ileana Petran, „mâine, poimâine n-o sa mai avem pe cine intreba“. Editurile salajene au publicat si publica spre lauda lor numeroase „decupaje din trecut“: carti de etnografie, monografii dedicate unor datini si obiceiuri traditionale pe cale de disparitie, culegeri de texte, schite monografice ale unor localitati si scoli, precum si „amintiri despre participarea si trairea unor evenimente istorice.“
Un „decupaj“ de maxim interes este cel publicat in revista din Zalau sub titlul „Sa privim cu mai multa atentie graiul local“ de Maria si Grigorie Croitoru, doi cercetatori care s-au dedicat circa 45 de ani din viata studierii sub aspect etnografic si folcloric a unei singure localitati: Alunis. Au publicat pâna acum sase carti, altele doua isi asteapta publicarea. Ultima carte aparuta la sfârsitul anului trecut sub semnatura lor este un „Glosar de cuvinte regionale apartinând graiului vorbit in satul Alunis„. Acest glosar salveaza de la moarte un numar de 2 128 de cuvinte regionale. „Suntem convinsi – spun autorii – ca aceste cuvinte nu peste multa vreme vor iesi din uz, deja populatia tânara nu le mai foloseste ori le foloseste din ce in ce mai rar. De ce sa le salvam? Pentru ca ele constituie o particica din comoara cea mai de pret a poporului român, limba, pentru ca vin din strafundurile istoriei noastre si nu trebuie sa piara.“ Aici vorbele mari sunt la locul lor. De unde am luat noi cuvintele care vin din „strafundurile“ istoriei? Tezaurul lingvistic de la Alunis depozitate de cei doi autori in Glosarul lor atesta o existenta istorica de aproape un mileniu (274-1164) despre care istoricii nu vorbesc nimic, decât un cronicar bizantin, Niceta Coniatul, care face prima mentiune cunoscuta despre prezenta românilor in Dacia Traiana. In aceasta perioada, amintesc cei doi autori, au trecut pe aici: gotii, slavii, hunii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumani, mongolii, tatarii, turcii: „In glosarul intocmit de noi pe baza materialului de limba cules din satul Alunis, cuvintele au urmatoarele origini: latina, slava, maghiara, bulgara, franceza, germana, neogreaca, poloneza, sârba, croata, dialectul sasesc, ucraineana, tiganeasca“. Acestea sunt, carevasazica, „rezervoarele“ care au alimentat limba in care inca mai vorbim, o limba cu radacinile, fireste, in latina cuceritorilor dar si in multe altele in proportii care, statistic, ne fac sa vorbim despre „multilingvism“ si alte notiuni mai recente. Lectura acestui remarcabil decupaj din trecut al Mariei si al lui Grigorie Croitoru este nu doar pasionanta, dar profund instructiva si calmanta pentru multe minti mai infierbântate. Una din surprize este constatarea ca, desi locuitorii Alunisului au multi vecini de etnie roma, „numarul cuvintelor de origine tiganeasca este doar de patru: ciuci, canci, ha, matol“! Autorii mai constata ca „limba româna are o derivare foarte productiva. In total 765 de cuvinte, peste o treime (din cele 2.128 de cuvinte salvate in Glosar – n.n.) sunt derivate, majoritatea zdrobitoare cu sufixe.“ Intre altele, aceasta „derivare foarte productiva“ vorbeste de la sine despre vitalitatea, ingeniozitatea si flexibilitatea fiintei limbii române, respectiv, a graiului din Alunis. Grai ce abia se mai aude in gura noilor generatii. Spectaculos este si „decupajul“ lui Ioan Maria Olos intitulat „Despre afurisenie sau protectia cartii vechi prin blestem“. Cartile vechi sunt „lasate“ (daruite) cu limba de moarte de donatorii lor iar furtul sau schimbarea destinatiei lor sunt puse sub semnul blestemului: „Prezenta impresionanta a formulelor de blestem pe cartea româneasca veche, congruent cu traditia imprecatiei in mentalitatea româneasca – scrie autorul – a intrat amplu in raza cercetarii istoriei noastre culturale, soldându-se, deocamdata, cu o cercetare monografica comparativistica intitulata, dupa modele ilustre, «O istorie a blestemului», datorata reputatului istoric al literaturii vechi Dan Horia Mazilu.“ „Smintirea pomenii“, adica schimbarea destinatiei stabilite a cartii atrage dupa sine un sir de afurisenii si blesteme din care lingvistul, dar si cititorul de rând poate culege perle ce-si merita supravietuirea in sanctuarul limbii literare („expresivitate involuntara“, cum spunea odata Eugen Negrici). Iata un asemenea blestem si o afurisenie pe masura scrisa pe un Miscelaneu copiat de popa Toader de la Ban: „Ca de s-a intâmpla sa o mistuiasca in orice forma cineva, pamântul trupu-i nu-l primeasca, peatra mucezeasca, afurisit sa fie acel om. Amin. Eu Toader de la Banu. Ano 1806.“ Mai erudit, diacul Ioan Rus din Chechisul Almasului scrie pe un Octoih (Blaj, 1729) daruit fiului sau: „cine l-ar fura sa fie afurisit de ceata ingereasca si de 300 sfinti parinti si de toti ingerii …, sa-l loveasca cutremurul lui Cain, neputinta lui Antioh, moartea lui Irodu“, pentru ca acelasi erudit diac sa-si protejeze simbolic un manuscris cu „versuri cântece de stea“ printr-un ex libris cu blestem: „Aceasta carte este a lui Rus Ioan din Chechis. 1839. Cine o ar fura, sa fie afurisit de parintii ce s-au adunat la Nichie (Niceea – n.n.) si sa i se versa matele ca lui Arie si sa aiba parte cu Iuda si cu Irod si cu faraon si cu cei ce vor crede in Antihrist si cu bogatul nemilostiv.“ Altul care ar „sminti“ destinatia pomenii manuscrise instrainând-o si vânzând-o „pe bani“ e „afurisit si procletit blastamat ca Arie si ca Iuda de tri sute si 18 de parinti sfinti de la Nichie sa nu aiba cina cu odihna, nici prânz fara plâns. Amin.“ Mare respect al cartii, nesfârsita grija ca ea sa nu „rataceasca“ drumul menit ajungând in mâna cui nu merita: insa toate astea erau pe când, vorba poetului national, „credinta zugraveste icoanele-n biserici …“.
Un serial impresionant din care n-am citit, din pacate, decât acest ultim episod, al doisprezecelea, tiparit in „Caiete Silvane“, nr. 63, e dedicat Revolutiei de la 1848-1849 din Transilvania. Acest ultim episod se ocupa de represalii si executii dupa inabusirea revolutiei. „Eroul“ si executorul acestor represalii este baronul Julius von Haynau, supranumit „calaul din Brescia“, cel care a dispus executarea comandantilor armatei revolutionare maghiare, cunoscuti sub termenul de „generalii de la Arad“: „Cei 13 de la Arad – scrie László László – autorul serialului – este denumirea generica sub care sunt cunoscuti cei 13 (fosti) ofiteri ai armatei imperiale austriece, ofiteri care au fost executati 1949 la Arad, pentru motivul ca s-au alaturat miscarii revolutionare a lui Lajos Kossuth, sustinând pretentiile maghiare de independenta fata de Austria, incalcându-si astfel juramântul de fidelitate fata de casa de Habsburg. Monumentul Statuia libertatii din Arad evoca memoria celor 13 comandanti.“ Intre cei 13 sunt austrieci, sârbi, armeni, croati, slovaci, germani si, fireste, maghiari, cu totii luati prizonieri de rusi, predati apoi austriecilor si executati la 6 octombrie 1849: „De mentionat ca majoritatea ofiterilor executati la Arad – scrie László László – nu au fost de nationalitate maghiara, dar ei s-au alaturat revolutiei din dorinta de a lupta impotriva absolutismului habsburgic. Ei in viata lor nu prea au calcat pe teritoriul Transilvaniei, si deci nu au avut posibilitatea sa distruga satele românesti. (Fapte cu care sunt acuzati de unii din contemporanii nostri mai dezorientati.) In opinia si traditia maghiara ei sunt foarte respectati tocmai pentru faptul ca, nefiind maghiari, totusi s-au alaturat luptei pentru libertate dusa de maghiari impotriva a doua mari puteri reactionare: Austria si Rusia. Tot traditia populara spune ca in seara zilei de 6 octombrie ofiterii imperiali care au participat la executie au chefuit si au ciocnit cu halbe de bere la Arad. Din aceasta cauza maghiarii au promis ca timp de 150 de ani sa nu mai ciocneasca un pahar de bere …“ Au trecut 161 de ani. In acelasi episod al serialului respectiv se publica (se republica!) sentinta de condamnare la moarte a revolutionarului banatean Eftimie Murgu, cel care a incercat sa medieze intre Kossuth siAvram Iancu. In incheierea serialului sau László László mentioneaza: „In cele 12 episoade am incercat sa prezint evenimentul revolutiei de la 1848-1849 tocmai pentru faptul ca acele evenimente sunt dintre cele mai controversate din istoria comuna a românilor si maghiarilor. De ele se leaga multe prejudecati si jumatati de adevaruri. Am incercat sa le evit. Am folosit cât mai multe izvoare contemporane cu evenimentele precum si lucrari si tratate de istorie românesti cât si maghiare. Nu sunt in posesia adevarului absolut. Insa pot sa afirm cu buna stiinta ca faptele, evenimentele istorice sunt mult mai complexe“. Initiativa excelenta, curajoasa si oportuna. „Decupajele din trecut“ din buna revista „Caiete Silvane“ din Zalau merita sa fie oferite in continuare cititorului, mai ales a celui ce se chinuie azi sa intre pe „usa viitorului“ de care vorbea Hasdeu: intra pe ea, dar nu cu patimile trecutului, ci, fara ura si partinire, numai cu faptele si evenimentele lui. Asa cum au fost. Dar stim cu adevarat cum au fost?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper