Cazul Alexandru Paleologu (II)

Articol aparut pe 17:06:2010, in sectiunea Cultura literară Un comentariu

Autor: Alex. Stefanescu

Addenda la Istoria literaturii rom#ne contemporane

 

In cartea consacrata de Tudorel Urian lui Alexandru Paleologu exista si un roman al formarii, foarte bine scris. Din punctul de vedere al autorului, constituirea unui mod de a g#ndi, in cazul unei mari personalitati, merita mai multa atentie dec#t aparitia pe cer a aurorei boreale sau eruptia unui vulcan. Este momentul sa depl#ngem faptul ca ofiterii de Securitate care s-au ocupat de supravegherea unor intelectuali de elita ca Alexandru Paleologu n-au avut capacitatea intelectuala necesara pentru a se bucura de o aventura a spiritului pasionanta, de care ar fi putut lua cunostinta citind cu atentie un jalnic dosar de „urmarire informativa“. Curiozitatea lor prozaica nu putea sa-i conduca la adevaratul secret al existentei lui Alexandru Paleologu, care era tocmai construirea bucuriei sale senine de a trai (inclusiv in timpul furtunilor devastatoare traversate la maturitate). Nici nu stiu acei ofiteri ce-au pierdut!
Tudorel Urian este sensibil tocmai la aceasta aventura a spiritului (ar putea scrie, daca ar avea vreodata elanul necesar, un bildungsroman). El reconstituie, cu simt epic, printre altele episodul  primei int#lniri a lui Alexandru Paleologu, la v#rsta de 8 ani, c#nd desenele sale extaziau familia, cu faimosul pictor Theodor Pallady:
„In anul 1927, bunica lui Alexandru Paleologu, in complicitate cu o prietena al carei sot era unul dintre apropiatii lui Pallady, se hotaraste sa-l prezinte pictorului pe foarte t#narul sau rival (la vremea respectiva, Alexandru Paleologu avea… 8 ani) si c#teva dintre acuarelele sale. Autoportretul pe care si-l face peste ani eseistul st#rneste r#sul, el aduc#nd in liniile sale generale cu un soi de domnul Goe pictor: «Asadar, intr-o dupa-amiaza de februarie sau martie am fost imbracat in haine de catifea cu guler si mansete de dantela, incaltat cu ciorapi albi trei-sferturi si pantofi de lac cu bucla si, ascunz#ndu-mi-se sub un paltonas cu carouri frumosul costum pe care Pallady nu avea sa-l vada niciodata, pun#ndu-mi-se pe cap o bereta cu panglici si sub brat mapa cu capodoperele mele, am pornit, intre cele doua venerabile cucoane, la Cartea Rom#neasca.»“
Pallady nu este entuziasmat de creatia copilului si prevede ca nu va ajunge un pictor. „Frustrarea acestui verdict – comenteaza Tudorel Urian cu umor – a fost generala, Pallady a devenit nomina odiosa in conversatiile dintre cele doua batr#ne, iar aspra sentinta a fost pusa pe seama incapat#narii copilului de a nu i se fi adresat pictorului cu formula magica illustre maitre, asa cum fusese instruit acasa. Peste ani, Alexandru Paleologu avea sa afle ca acest apelativ ii producea oroare lui Pallady.“
Printr-o rasturnare de situatii, de genul celor din romanele lui Dumas, dupa aproape 20 de ani, in 1946, Alexandru Paleologu tine o conferinta despre Pallady la „Caminul artei“ si il cucereste, in sf#rsit, pe artist. Ecourile provocate in constiinta t#narului de aceasta evolutie a relatiei sale cu un artist important il initiaza in lumea artelor plastice, il formeaza ca pe un iubitor de pictura competent.
Tatal sau, avocatul Mihail Paleologu (caruia Tudorel Urian ii atribuie, pe buna dreptate, un rol important in tot acest proces de edificare a unei personalitati), este frecventat si de muzicieni, inclusiv de George Enescu insusi, care trece insa meteoric prin copilaria lui Alexandru Paleologu. In schimb, compozitorul Mihail Jora ajunge aproape sa faca parte din familia t#narului. In stilul sau simplu si succint, Tudorel Urian schiteaza destinul acestui muzician:
„Descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, compozitorul era casatorit cu Elena Gafencu, sora lui Grigore Gafencu, fost ministru de externe al Rom#niei in anul 1939 si, ulterior, ambasador la Moscova. Stabilit in Occident din anul 1942, Grigore Gafencu a fost condamnat in contumacie de justitia comunista. Aceasta inrudire avea sa-i aduca multe necazuri lui Mihail Jora. Sotia a fost arestata in anul 1952 si condamnata la patru ani de inchisoare pentru singura vina de a fi fost sora lui Grigore Gafencu. Jora insusi a fost in permanenta tinta interesului Securitatii, mai ales ca a doua zi dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai a avut «fantezia» ca, in timpul depunerii juram#ntului de loialitate pe care corpul profesoral de la Conservator trebuia sa-l faca fata de nou proclamata republica populara, sa ceara pastrarea unui minut de reculegere in amintirea fostului suveran. Cunosc#nd toate aceste lucruri, Alexandru Paleologu nu cade, precum altii, in greseala de a-l judeca pe marele muzician – ajuns, ulterior, academician – pentru presupusul colaborationism cu autoritatile comuniste.“
Este important pentru un t#nar sa cunoasca muzica de la sursa, st#nd de vorba cu un compozitor consacrat, merg#nd la concerte, particip#nd la discutii in familie despre diverse moduri de interpretare etc. Cultura muzicala devine pentru el parte componenta a unui stil de viata, nu ram#ne un element decorativ in existenta lui. Tudorel Urian ar fi in masura sa realizeze c#ndva o panorama a dinastiilor de intelectuali care au influentat in bine istoria culturii noastre. Descendentii unor astfel de dinastii, fara sa detina monopolul creatiei culturale, sunt totusi personalitati armonioase, lipsite de complexe, cum nu sunt geniile plebee.
De mult n-am mai citit o biografie at#t de captivanta ca aceasta, dedicata de Tudorel Urian lui Alexandru Paleologu. Captivanta at#t prin noutatea informatiilor, c#t si prin farmecul literar al istorisirii. Autorul rezuma intr-o pagina antologica „vietile“ carturarului liberal:
„In 86 de ani de viata, scriitorul a dat m#na cu mai toti oamenii pe care i-a admirat (fireste, cei care i-au fost contemporani in diversele etape ale lungii sale vieti), a avut acces la cartile pe care si le-a dorit, a frecventat saloanele mondene din perioada interbelica, dar si marile muzee pariziene, salile de opera si de concert; a fost ofiter de cavalerie si t#nara speranta a diplomatiei rom#nesti; a parcurs experiente spirituale inedite (in anul 1946 s-a initiat in masonerie si, aproape simultan, a trecut la catolicism); nu s-a sfiit nici sa pozeze nud pentru studentii de la arte plastice; a trait ca fugar sub o identitate falsa; a petrecut 5 ani in inchisorile comuniste si a semnat pactul cu diavolul, asum#ndu-si rolul de informator al Securitatii; a fost unul dintre cei mai respectati eseisti din perioada postbelica; si-a recunoscut public vechea colaborare cu Securitatea, atunci c#nd nimeni nu ii cerea sa faca acest lucru; la 71 de ani, si-a vazut implinit visul din tinerete de a deveni ambasador al Rom#niei la Paris; dupa caderea comunismului, a fost ales, in trei legislaturi, senator in Parlamentul Rom#niei; in martie 2000 a fost laureat al Premiului pentru Excelenta in Cultura Rom#na, pentru ca in toamna aceluiasi an sa fie pus la st#lpul infamiei pentru demult marturisita colaborare cu Securitatea. A avut sansa sa int#lneasca trei regi ai Rom#niei (Ferdinand, Carol al II-lea si Mihai), dar si ocazia (pe care, spre sf#rsitul vietii, nu o regreta deloc) de a incasa niste batai memorabile in penitenciarele din anii de maxima teroare si ai reeducarii. A stiut sa profite din plin de fiecare dintre aceste experiente. A devenit mai intelept, a inteles mai bine natura umana si a savurat fiecare clipa a vietii.“
*
In eseistica sa, Alexandru Paleologu urmareste restaurarea si reacreditarea unor adevaruri elementare, impotriva oricarei forme de dogmatism. El dar#ma cu nonsalanta, ca din greseala, false monumente, obturatoare ale orizontului, care s-au cladit in timp prin preluari necritice ale unor idei, prin  stratificari si pietrificari periodice.
De o remarcabila eficacitate in acest proces de reconsiderare se dovedeste folosirea culturii impotriva unor stereotipii carora cultura insasi le-a conferit prestigiu. Nu este vorba, deci, de o atitudine a sau anticulturala, de razvratirea unui… barbar impotriva culturii, ci de o aparare a culturii de ceea ce o falsifica.
Placerea de a concepe sofisme si de a „esua“ in paradoxuri nu este doar o placere, ci si un mod de a ajunge la adevar. Alexandru Paleologu este un umanist in acceptia originara a termenului, distant#ndu-se de acei autori care, cu un cinism subtire, construiesc sisteme filosofice stiind de la inceput ca nu vor descoperi nimic, ca nu vor face dec#t o demonstratie de abilitate speculativa.
Mai trebuie spus ca rationamentele sale urmaresc fara exceptie revelarea esentialului, chiar daca faptele de la care pleaca aceste rationamente sunt sau par periferice. Insolita „democratie“ a fenomenelor supuse observatiei, capacitatea de a sesiza pretutindeni, chiar si in nimicuri, principii universale atesta o vocatie de poet (sau de filosof – ipostaze pe care Alexandru Paleologu le considera, de altfel, similare).
Prezinta interes, in textele eseistului, in mod special, tehnica de utilizare a paradoxului. Paradoxul se enunta adeseori chiar in prima fraza. Pauza care urmeaza (nemarcata grafic, dar impusa de ritmul g#ndirii) reprezinta momentul de stupoare, de suspense, creat de autor pentru a capta atentia cititorului. Urmeaza, de obicei, sustinerea tezei, realizata cu o logica elastica, activa, persuasiva si bazata pe exemple din domenii care sunt (sau devin imediat) familiare. Nu lipsesc nici spectaculoasele dezvaluiri etimologice. In sf#rsit, pentru ca prejudecata atacata sa nu se poata reconstitui, este persiflata nemilos, urmarita cu ironii taioase p#na in p#nzele albe, minimalizata p#na la anulare.
Iata un exemplu:
„Distractia e o manifestare a setei de cunoastere. Distratul, absorbit de g#nduri launtrice sau fascinat de spectacolul lumii externe, din care surprinde detalii revelatoare, urmarindu-le cu o curiozitate plina de mirare, e nedisponibil, absent la solicitarile imediate, fiind total solicitat de cunoastere. Ceilalti, desteptii, istetii, considera realitatea gata facuta, cunoscuta, clasata; o preiau in bloc, in fond schematic si abstract; trec prin viata fara sa banuiasca esentele, percep cu promptitudine tot ce e perceptibil in cifre sau practice combinatii, dar nu stiu nimic sau prea putin despre viata. Numai distratii percep realul, numai ei stiu sa descopere.“
Interesant este faptul ca afirmatia initiala si cea finala, desi perfect tautologice, se deosebesc fundamental. Prima are doar rolul sa socheze, sa trezeasca atentia; a doua, substantial imbogatita, e o idee cu un trecut, verificata si legitimata. Practic, nu prima formulare a paradoxului conteaza; cine ram#ne cu impresia ca Alexandru Paleologu face aforisme ca sa epateze – de genul: scepticismul genereaza dogmatism, imitatiile au valoare, don Juan e un ratat in dragoste – a inteles cartea in litera, nu in spiritul ei. Abia ultima formulare, sinteza a unei demonstratii, trebuie retinuta.
Ce trebuie sa-l socotim pe Alexandru Paleologu? Critic literar? Istoric literar? Eseist? Filosof al culturii? Moralist? Memorialist? Orice clasificare devine in cazul lui meschina si inoperanta. Nu ne putem imagina, dec#t cu o senzatie de jena, o carte de vizita pe care ar scrie, sa zicem: „Alexandru Paleologu – eseist“ (de altfel, nici titlul mult mai impunator de „ambasador al Rom#niei in Franta“ nu s-a dovedit a fi pe masura personajului, care l-a schimbat cu acela derizoriu-princiar de „ambasador al golanilor“). Daca ar trebui neaparat sa optam, am putea sa-l consideram pe Alexandru Paleologu critic literar, cu mentiunea: in varianta in care s-a configurat aceasta indeletnicire, ca o forma de supravietuire spirituala, in timpul lui Ceausescu.
Ar merita sa se scrie, c#ndva, un studiu despre ce ajunsese sa insemne critica literara in aceasta ultima (sau penultima?) etapa a comunismului din Rom#nia. Sintagma „critica literara“, cu aparentul ei caracter inofensiv, avea menirea sa adoarma vigilenta functionarilor de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste care supervizau planurile de aparitii editoriale. Sub aceasta eticheta se aflau, de fapt, texte de o mare indrazneala, unele de-a dreptul subversive (judec#nd din perspectiva oficialitatii). Ele tineau mai  cur#nd de filosofie, sociologie, antropologie si politologie si constituiau un mesaj al elitei intelectuale din Rom#nia catre acea parte a populatiei care avea pregatirea necesara ca sa-l descifreze (si eventual sa-l transmita si altora). Mai mult  dec#t poezia si proza (care recurgeau la un stil aluziv), „critica literara“ (elevata si greu accesibila, dar explicita) a constituit in anii dictaturii ceausiste o forma de rezistenta spirituala.
Un asemenea „critic literar“ a fost in acea perioada Alexandru Paleologu. Ca si Nicolae Balota sau Lucian Raicu, ca si Nicolae Manolescu sau Alexandru George, el a facut mai mult dec#t critica literara si anume opera de educatie intelectuala.
Ce s-a putut invata la scoala lui Alexandru Paleologu? Inainte de toate, o tehnica a eliberarii de prejudecati. In plina „revolutie culturala“, scriitorul a relansat – cum am vazut – paradoxul, fac#nd la vremea respectiva senzatie si instituind o moda. Alexandru Paleologu a tratat paradoxul intr-un mod paradoxal, transform#ndu-l dintr-un artificiu, dintr-o forma de teribilism, dintr-un joc minor al inteligentei intr-un mijloc de cunoastere.
P#na la el, chiar si in viziunea unor profesionisti ai g#ndirii, neinfluentati de propaganda comunista, adevarurile esentiale ale lumii in care traim erau cele de ordinul evidentei, cele susceptibile sa obtina mai mult de jumatate din voturi la un eventual scrutin, in timp ce paradoxurile reprezentau doar un (simpatic) scandal al inteligentei, declansat de o minoritate si necesar pentru mentinerea in stare activa a fondului principal de idei.
Alexandru Paleologu a rasturnat aceasta ierarhie, si nu doar teoretic, ci fac#nd numeroase demonstratii practice, intrutotul convingatoare. Cu remarcabila lui putere de persuasiune, a inoculat multora microbul unei neincrederi sistematice in ceea ce pare sigur, garantat de altii, consacrat. Trecusera multi ani de la instaurarea comunismului si exista, in special pentrtu tinerele generatii, riscul ca adevarurile oficiale, repetate de mii de ori, la asurzitoarele megafoane ale propagandei comuniste, sa fie confundate cu bunul-simt. Treziti-va ! a clamat, si nu in desert, „criticul literar“. Ceea ce incepe sa vi se para firesc este fals. Adevaratul bun-simt se recunoaste prin caracterul lui paradoxal, prin contrazicerea evidentei.
De la Alexandru Paleologu s-a mai putut invata ceva important, ceva numai aparent in contradictie cu optiunea pentru paradox, si anume arta de a admira. Cultura oficiala, afirmativa intr-un mod tiranic, ajunsese sa provoace un fel de alergie la valorile traditionale si, p#na la urma, la valori in general. Era greu sa-l mai citesti cu placere pe Vasile Alecsandri, dupa ce numele lui fusese pronuntat de gura str#mba a dictatorului de la tribuna unui congres al PCR. Era greu sa te mai infiori la auzul cuv#ntului „patrie“ dupa ce acelasi cuv#nt aparuse in scrierile  caraghios-declamative ale lui C. V. Tudor. Si asa mai departe. In special scriitorii mari, prin insusi faptul de-a fi mari, evocau intr-un mod dezagreabil ideea de monumentalitate promovata – sumbru – de regim. In aceste conditii, exista primejdia ca independenta de g#ndire a multor intelectuali sa se manifeste prin contestarea valorilor consacrate. Alexandru Paleologu s-a opus inteligent acestei tendinte care reprezenta, in fond, o cedare de teren in favoarea oficialitatii, o abandonare a celor mai de pret bunuri in m#inile adversarului. Si a facut-o tot deghizat in critic literar, prin publicarea unor pledoarii pentru arta de a admira.
*
Cu vocatia sa de admirator lucid, Tudorel Urian este un succesor al lui Alexandru Paleologu.



Un comentariu pentru “Cazul Alexandru Paleologu (II)”

  1. Anca Arghir Says:

    De trei ori admirabil, exemplar dar greu imitabil: aplauze pentru Paleologu asezat in lumina adevaratului sau profil, pentru perspicacitatea de interpret a lui Urian, pentru probitatea lui Alex Stefanescu in promovarea tandemului valoric al primilor doi. Si not least – pentru tripla eleganta a scriiturii critice.
    Anca Arghir, Neuss
    !2 August 2011

Adaugati un comentariu