Cannes 2010

Un articol de Ioan Lazar

Premiul sectiunii Quinzaine des Réalisateurs pentru scurtmetrajul „Cautare“

In 2010 am fost in mare forma, din nou, la „Un Certain Regard“ si parea sa fim mai putin la Quinzaine, unde altadata faceam prima figura. Nu-i insa de ici de colea ca ne aflam iarasi, dupa câtiva ani de absenta,  la aceasta sectiune care lanseaza numele noi ale cinematografiilor mondiale. Mi-este greu sa spun de ce a fost ales „Cautare“, scurtmetrajul semnat de Ionut Piturescu, si nu altul sau si alte titluri. In orice caz se intâmpla dupa multi ani sa se accepte aici un scurtmetraj românesc si consider a nu fi deloc intâmplator. Scoala româneasca a genului scurt, mai putin promovata in deceniile trecute, incepe sa-si arate calitatea. S-a inmultit numarul productiilor de acest fel, chiar daca nu am intrat acum la Cinéfondation, si nici nu a fost selectionat vreun proiect pentru Atelier.
Scurtmetrajul lui Ionut Piturescu ilustreaza o stare de fapt a foarte tânarului cinematograf românesc care a deprins intre timp si arta managementului, a colaborarii internationale. Imaginea este semnata de Adrianna Dunin din Polonia. Sunetul este o creatie de Bogdan Palici, caruia i-a stat alaturi Vlad Voinescu. Actorii sunt neprofesionisti.
Printre cele noua titluri venind din Canada, Zambia, Franta, S.U.A., Italia, Olanda, Suedia, Japonia, „Cautare“ se inscrie intr-o tendinta a selectiei din acest an. „ZedCrew“, filmul turnat in Zambia, de pilda, are tot doua personaje neprofesioniste, iar echipa este foarte restrânsa. Elongatia este ceva mai consistenta. Trei tineri „rappers“ sunt urmariti pâna la succesul lor la New York. O cabrioleta apare si in filmul francez „Petit tailleur“, care se axeaza pe aceeasi formula a road movie-ului. „Umbrele tacerii“ sunt radiografiate intr-o alta productie franceza, preocupata de atitudinile unei persoane deprimate. O dupa amiaza la Roma, pe parcurusul a trei ore, evocate in zece minute, aduce pe ecran un tata condamnat pentru omucidere. Felul cum o batrâna doamna intelege si accepta sa moara devine tema unui scurtmetraj olandez. Pretul tacerii este evocat si in subiectul filmului suedez intrat in programul sectiunii: un copil ranit care nu striga si nu plânge. Si japonezii s-au prezentat cu personaje unite de un destin comun, mama si copil. Trebuie sa subliniem ca filmul cu care scurtmetrajul românesc a impartit premiul sectiunii – „Mary Last Seen“ (S.U.A.) – este de asemenea povestea unei calatorii. Personaje putine si aici: o femeie cu prietenul ei intr-o masina, traversând spatii aparent agreabile, pline insa de capcanele unui neprevazut tot mai straniu.
Titlul românesc a intrat in al doilea din cele doua programe, din sectiune facând parte – in cadrul unui capitol special, „Carosse d’Or“ –, si lungmetrajul „Lions Love… and Lies“ (o ora si cincizeci de minute) de Agnes Varda. Avem aici, de asemenea, povestea a trei singuratati (trei tineri actori) pe drumul gloriei, locuind intr-o casa de pe colinele de la Hollywod, fiind surprinsi de evenimentul tragic al asasinarii lui Robert  Kennedy.
„Cautare“ este un periplu in universul  meseriasilor ambulanti din lumea Apusenilor de astazi. Doi mesteri, ambii in vârsta, umbla cu o caruta cu coviltir, trasa de un cal, prin localitatile uitate de lume, spre a repara ciubere si butoaie. Filmul se deruleaza la granita dintre fictiune si documentar, cu un Ion si un Mircea de-ai locului, neprofesionisti, deci, in exercitiul indeletnicirii lor fara prea mare cautare, totusi. Ceea ce „cauta“ cineastul, de fapt, odata cu cei doi, este o stare de spirit, a personajelor si a acestei lumi, surprinsa in rutina ei cotidiana din care nu lipseste accentul de dramatism. Ramânem impreuna cu aparatul de filmat fixat pe chipul unuia dintre mesterii lemnari si poate este destul sa realizam resemnarea acestuia, impacarea cu propriul destin.
Altminteri, o serie de imagini puncteaza conditia de demult a simbiozei dintre om si natura, dintre individ si lumea sa imediata. Asistam la drumul lor, cu simplitate, fara accente patetice. Poiana, asfaltul, curtile si pivnitele, interiorul pauper al carutei lor cu coviltir, vecinii si cunoscutii, toate compun albumul unui sat românesc ce, neparând rupt de lume, se consoleaza in izolarea lui, cu impresionanta tenacitate a personajelor ce nu-si doresc decât sa duca mai departe truda lor zilnica.
Prezentat vineri, 21 mai 2010, orele 14,  la Théatre Croisette, „Cautare“ a mai avut o proiectie (miercuri, 19 mai a.c., orele 9 ) la sala La Licorne din cartierul La Bocca.
Este – si trebuie sa o spunem -, un alt fel de a privi România de astazi, cu relevarea dimensiunii patriarhale, ca un necesar remember, un avertisment implicit impotriva goanei dupa noutatile progresului tehnic. O forma de a echilibra existenta dupa calendarul muncilor din vechime, iar acest program estetic nu poate decât sa ne bucure, mai ales când vine din partea unui autor tânar, aproape necunoscut.
Am participat de multe ori in istoria sectiunii cu titluri memorabile (de la „Reconstituirea“ la „A fost sau n-a fost?“), dar la scurtmetraje abia acum dam masura valorica a genului. Nu-i de trecut peste faptul ca in chiar anul initierii sectiunii, la primul program de la Quinzaine…, România era reprezentata de asemenea cu un scurtmetraj. Se intitula „Permanente“, avea numai zece minute, si era semnat de Busuioc Ionescu. Pe versurile poetului Vasile Nicolescu se compunea un imn audiovizual cu tenta etnografica si eseistica. Poematizarea era in spatiul ei. Era moda lirismului acaparator. Imaginile erau insa de o frumusete „cautata“, desigur redundanta. Asa erau gusturile pe atunci.
Nimic ostentativ si fortat de asta data. In „Cautare“ nu sunt cautate mai ales fotogeniile,  si nu se mizeaza  pe accentul  stilistic imediat, desi drumul ramâne o parabola definitorie, doar ca lasata la nivelul referential, fara a se apasa pe pedala semnificatiei si nici pe aceea a expresivitatii plastice.
Pedagogia existentei
In „Essais sur la signification au cinéma“ (volumul al doilea), Christian Metz  comenteaza relatia dintre analogie si imagine, mai exact dintre valoarea obiectelor si universul social reprezentat, fata de care acestea pot deveni referentiale, inainte chiar de a se manifesta ca exponentiale. Ne intrebam, de aceea, in ce masura a inventaria domeniul unei profesiuni, ca modalitate concreta a relevarii exercitarii ei  – cazul unei preumblari departe de casa, pe la alte case, in cautarea potentialului front de lucru -, poate face plauzibile derularea si instalarea naratiunii.
Ionut Piturescu ne obliga sa regândim originile cinematografului. Umbla cu masina pe coclauri vreme de opt-noua zile, la inceputul lui septembrie 2009, in urmarirea unor dogari specializati in butoaie si ciubere. Nu ne arata cum isi face filmul, dar criteriul fragmentaritatii pe un traseu anumit ofera doza de plauzibil acestei calatorii cu o elongatie controlata. Unul dintre cei doi declara ca renunta, ca se opreste: „Marti ii sarbatoare. Sfânta Marie Mica“.
Fixarea in peisaj recurge la amanunte geografice de localizare administrativ-teritoriala, dar si temporalitatea isi face jocul: „Cât ii ceasu’?“. La „halta“ provizorie a profesiunii lor,  echivalata cu un respiro ori cu un deadline, niste tineri joaca fotbal pe un teren. La marginea acestuia opreste caruta celor doi cu numarul „Vidra – AB -09“.
Cineastul-explorator ar dori sa prinda crâmpeie din inefabilul existentei celor doi batrâni, dar in egala masura sa si povesteasca ceva semnificativ. Cinematograful ca document etnografic se intâlneste aici cu naratiunea intr-un fel emotionant. Regizorul nu se hotaraste ce fel de expertiza sociala sa realizeze. Nu traseaza o directie anume pe care sa o examineze in cotidianul lipsit de evenimente frapante al acestor oameni. Din nimicul diurn al existentei lor, extrage datele efemeritatii. Le aduna, le monteaza, le lasa sa curga, fara o preocupare expresa. Privirea lui este globala, enuntiativa, sintagmatica, desfasurata, adica, in prezentul imediat. Când acroseaza evenimente trecute, o face prin filtrul amintirii altui personaj. Cei doi sunt intrebati de un anume Gicu din Vidra lor natala, punctul din care au pornit in lume: „Pe Gicu il stiti? Am fost la el la coasa vara asta. Am fost multumit… Si oamenii au fost.“
Se identifica un locus primordialis si se indica pecetea morala a acestuia, asociata cu timbrarea afectiva a spatiului respectiv. Ceva transcende tot acest mecanism doar in aparenta insignifiant.
Niciodata, insa, tensiunea nu se ridica la un punct culminant reperabil ca atare. Efectul dedramatizarii vine si din caligrafia simpla specifica unui reportaj care nu vrea sa fie nici turistic si nici sa epateze prin reliefuri epice accidentate. Si când hranesc calul, si când ii dau sa bea apa din galeata, in mijlocul autostrazii, pe banda despartitoare, si când se odihnesc, si când privesc cerul, oamenii acestia nu au nimic eroic, dar nici straniu.
Simplitatea, ca si ritmul egal cu sine al drumului lor, ii fac intr-un anume fel invulnerabili. Gura coviltirului le este suficienta spre a privi inainte si a-si urma calea. Destinul lor este asa de umilitor, dar tocmai prin aceasta atât de inexpugnabil, incât nimic nu i-ar putea urni din linia sa, ce pare implinita in modestie. La un moment dat, unul propune sa  mai stea locului. Aflam si motivul: „Marti ii sarbatoare. Sfânta Maria Mica. Da un telefon, sa vina Nicu la noi. Stam pe loc. Il asteptam in Dumbraveni“.
Calendarul religios ar fi un reper esential. Nu vor sa fie ocoliti cu totul si cu totul de suparari. Se uita la calul fara frâu, slobod, tavalindu-se in iarba. Loc al supararii, al vietuirii, de fapt, drumul lor, spatiul acesta imediat si atât de concret, este contrapus altuia: „In mormânt… Acolo nu ma mai supara nimeni…“
Frontierele dintre nonnarativ si fictiunea unui imaginar insetat de evenimente nu se vad, iar acest profil ambiguu da unicitate documentarului. Conteaza astfel configuratia arhetipala la intretaierea cu studiul sociologic. Nu se cauta accente menite sa impuna o dominanta in jurul careia semnificatia sa se exprime. De aici si noutatea acestui demers lipsit de perspective semaforizatoare, de insertii teziste. Niste oameni, obiectele lor (caruta, cal, ferastrau, galeata, nicovala, tarus, ciubere, snop de papura necesar la butoaie, cercuri metalice etc.) ni se ofera privirii cu simplitate, ca intr-un poem voit sters. Ar fi de luat in considerare, de asemenea, materia sonora a acestui periplu: cântatul cocosilor in  satul trezit matinal la viata, galopul calului si, peste toate, omniprezent, clinchetul unicului clopotel de la capastrul calului (sunet la care a trebuit sa se mai renunte din când in când spre a nu deveni redundant, dupa chiar marturisirea autorilor).
Sa faci un obiect artistic dintr-un atare  univers pregnant obiectualizat, legitimând mai degraba o cercetare de teren si mai putin o povestire figurata sub semnul emotiei, iata ceea ce ar putea reprezenta o performanta estetica, altminteri apreciata ca atare la Cannes,  in 2010.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper