Cannes 2010 (1): Nu a fost pace sub palmieri

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Cannes-ul acestui an a inceput cu inima cât un purice. Chiar si pentru cel mai mare festival de film din lume, uneori un necaz nu vine nicidata singur. Dupa ce ca selectia abia a fost incropita, cu chiu, cu vai (un ultim film, al lui Ken Loach, a fost adaugat la trei zile de la inceperea competitiei, intâmplare unica in istoria manifestarii), asadar, dupa ce ca nasterea a dat mari batai de cap, natura s-a razvratit si ea ca niciodata, sfidând celebritatea, sclipiciurile, dichiseala, afacerile si tot ce tine de o Croazeta in frumoasa luna mai. Mai intâi a fost furtuna de la inceputul saptamânii, când coasta a fost rascolita ca de bombe, iar plajele aferente marilor hoteluri (Martinez, Carlton, Majestic etc) cu instalatiile lor cu tot, devenisera un pamânt otova. Mult invidiatul Studio Canal+, un fel de punte ce inainteaza mult in mare, plutea ca o jalnica epava. Municipalitatea a fagaduit sa repare chipul ravasit al Cannes-ului si avea sa se tina de cuvânt, cu considerabile eforturi si, colac peste pupaza, in tensiunea iscata de norul vulcanic. Presa, prapastioasa cu program, cum o stim (peste tot, doliul ii prieste) a anuntat câteva zile la rând: „Festivalul de la Cannes amenintat“, „Va fi sau nu editia cu numarul 63?.“ „Starurile de peste ocean sunt speriate.“ Si cine isi poate imagina Cannes-ul fara crema vedetelor? Ca pâna la urma ele nu aveau sa vina din alte pricini, este altceva.
Evident, acum imi da mâna sa fac putin haz de necaz, dar alaturi de alti colegi români am urmarit si eu soarta zborurilor spre Nisa si am rasuflat usurata când am constatat ca ne-am strecurat printre printre capriciile lui Eyjafjoll (francezii i-au prescurtat numele, pentru a fi, cât de cât, pronuntabil). Cu plajele restaurate, cu norul potolit, se parea ca festivalul poate sa inceapa cu fruntea cât de cât mai putin ridata de ingrijorare. Daca nu ar fi fost scandalurile care l-au precedat, unele atipite pe parcurs, altele având trompetele gata pregatite sa rasune oricând. Ceea ce s-a si intâmplat din momentul in care a fost anuntat filmul „Hors la loi“ al lui Rachid Bouchareb, cineast francez de origine algeriana. Cu numai trei ani in urma, „Indigenii“, al aceluiasi autor, adusese tuturor actorilor Premiul pentru interpretare. De data aceasta, aceeasi echipa s-a vazut nevoita sa se apere, acuzata fiind de a fi participat la reconstituire ce pune in circulatie „o viziune hemiplegica a istoriei“, o viziune partiala a evenimentelor din 8 si 9 mai 1945 de la Setif, când autoritatile franceze au reprimat populatia alegeriana, cifra victimelor fiind de mult un subiect al unor mai vechi polemici. Cel mai indârjit pe frontul indignarii a fost deputatul UMP Lionnel Luca, despre care aveam sa aflu ca este fiul unui român. Adevarul este ca filmul lui Bouchareb – care a reprezentat Algeria, nu Franta, cum s-a intâmplat cu „Indigenii“ – a deschis rani niciodata cicatrizate. Istoricii vorbesc despre „une guerre des memoires“ caruia nu-i trebuie prea mult pentru a se reaprinde. Cannes-ul a fost un prilej ideal, de unde putem deduce si importanta uriasei vitrine reprezentate de festival nu numai pentru lumea si industria cinematografica. Ca un facut, chiar in ziua deschiderii, pe 12 mai, a aparut volumul „Ruptures postcoloniales“, semnat de un colectiv de specialisti, pentru care „Istoria acelor evenimente inca mai este perceputa ca una indepartata, ca si cum aventura coloniala nu ar fi fost dect o paranteza reinchisa prin actul decolonizarii: este semnul evident al unui blocaj. Sau, mai rau, al unei negari“. In discutiile de moment, s-a aruncat argumentele forte ale unor celebri analisti contemporani, cum ar fi Jean-Jouis Servan Schreiber cel care in eseul „Trop vite“ a atras atentia asupra „nelinistitoarei ingustari a orizontului nostru de reflexivitate“.
In sfârsit, s-au scris si spus multe. Pentru viata festivaliera a insemnat o imagine greu de anticipat chiar si intr-o vreme ca a noastra, atât de agitata. Sa te intâmpine, la iesirea din sala, câteva rânduri de politisti cu scuturi, gata sa faca fata unei iesiri mai violente, nu este chiar de colo. In cei 16 ani de Cannes, pe Sharon Stone am vazut-o de mai multe ori. Pe barbatii in albastru – niciodata. Nu au fost zile prea fericite pentru Rachid Bouchareb, insotit la conferinta de presa insotit de delegatul general Thierry Fremaux, onoare ce nu revine oricui. Calm, sau, poate, doar indelung pregatit sa faca fata atacurilor, cineastul a tinut sa-si expuna punctul de vedere de la bun inceput: „Stiu bine ca trecutul colonial al Frantei si al Algeriei este, inca, tensionat, dar filmul nu este un câmp de bataie. M-au intristat discutiile violente incepute inca inainte ca cineva sa fi vazut filmul. Nu vad nicio ratiune in numele careia generatiile de acum sa perceapa istoria ca pe un abces netratat. Unii mi-au spus ca as fi curajos. Nu despre curaj este vorba, ci despre a face cinema. Eu am scris o poveste“.
Si Nikita Mihalkov a adus cu el scandalul. Mai mic si fara anvergura istorica, poate doar una ironica, in masura in care cineastul numarul 1 la Rusiei are apucaturi de tar, din a caror stirpe chiar pretinde, uneori, a se trage. Intr-un protest al colegilor sai, se cerea demisia presedintelui Uniunii cineastilor rusi, functie detinuta de multi ani de autorul „Soarelui orbitor“, acuzat de autoritarism dus la extrem, de partizanat fara limite si dirijarea fondurilor statale catre cei apropiati lui. Scrisoarea purta, printre altele, si semnatura unor artisti mult indragiti de catre stafful festivalului de la Cannes, Alexei Gherman si Sokurov, prezenti in competitie mai intotdeuna când au un film gata de start. La conferinta de presa a filmului sau „Soare orbitor 2. Exodul“, Mihalkov i-a demolat: „Daca vreti neaparat, pot sa intru in detalii. Când sunt acuzat de totalitarism, ma apar. Raspunsul meu este: dati-mi fapte! Autoritarismul cuiva trebuie sa aiba niste consecinte, nu? L-am impiedicat eu pe Gherman sa faca film? Eu unul cred ca insasi disponibilitatea de a explica un punct de vedere tine de democratie. Cât despre semnatarii petitiei, dati-mi voie sa va spun cine sunt ei: 30 nu au fost niciodata membri ai Uniunii cineastilor, alti 30 nu si-au platit cotizatia, prin urmare au fost exclusi, doi (unul fiind Joseliani) nu locuiesc in Rusia. Au mai ramas vreo patru. Iata maretul scandal international!“ Il recunoastem pe Nikita Mihalkov, dar nu pentru asta il iubim.

Cannes-ul a convocat pe Croazeta nu numai personaje bune sa iste gâlceava inainte ca festivalul sa fi inceput, ci si unele suave, chemate sa aduca pace, armonie, reverie, zâmbete. Inca din februarie, de când am aflat ca Tim Burton va fi presedintele juriului, ne-am dedat visarii, stimulati si de filmul sau „Alice in Tara minunilor“, a carui premiera mondiala a avut loc cam in acelasi timp. Ce sa mai zic despre Gilles Jacob, neintrecut in gasirea celor mai insolite formule de magulire a celor care au acceptat misiunea deloc usoara de a fi in fruntea juratilor. Presedintele festivalului, a carui diplomatie, trebuie sa recunoastem, are un farmec aparte, ne promitea, nici mai mult, nici mai putin: „Va fi «Craciun si va fi Halloween pe Croazeta». Au fost proteste, contestari, injuraturi, dar asta este altceva. De altfel, ce putea sa faca Tim Burton, „cineastul cu inima de aur si mâini de argint“, cum atât de inaripat il numea domnul Jacob? Cu doua luni in urma primise, la Paris, distinctia „Chevalier des Arts et Lettres“, prilej cu care omagiase Franta: „Am simtit intotdeauna ca francezii cauta poezia, intelesul, in filmele mele, ca sunt atenti la ceea ce incerc eu sa fac. Asa ceva nu prea se intâmpla in America. Mai mult decât oriunde, aici ma simt la mine acasa“. Nu stim cum s-a simtit la Cannes, Tim Burton nu a fost prea vorbaret la conferintele de presa. De fiecare data a spus ca va urmari filmele si le va judeca in deplina libertate a spiritului. De vazut, putini au avut norocul sa-l zareasca. Pacat. E de ajuns sa-i vezi parul zburlit, luând-o mereu spre dreapta, pentru a fi bine dispus. Am impresia ca nicaieri nu s-a simtit mai in largul sau ca in apartamentul de la etajul patru al hotelului Carlton, ce poarta numele lui David Lynch, si unde s-a lasat fotografiat (de fotoreporterul de la „Libération“), cu o umbrela data peste cap de vânt, mimând o mirare usor inspaimântata. Am dedus, din putinele sale marturisiri, ca ceea ce ii stârneste râsul sunt „situatiile destinate a fi serioase, cele in care trebuie sa faci o buna figura, cum ar fi nuntile, inmormântarile“. Ceea ce oamenii, in marea lor majoritate, socotesc a fi oribil, mai degraba il inspira si il distreaza. O tine asa inca din copilarie. In schimb, „filmele incântatoare pot sa-l arunce intr-o mare neliniste“. Daca aplicam aceasta „regula a jocului“, atunci, trecând in revista filmele acestei editii, a 63-a, am fi tentati sa zicem ca presedintele juriului s-a distrat de minune, cu atât mai mult cu cât primejdia de a se trezi angoasat nu prea si-a aratat coltii. Vom vedea intr-un numar viitor cum se traduce codul lui Tim Burton, tinând seama de realitatea uneia dintre cele mai modeste editii ale ultimilor ani.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper