Biserica angajata social: preotii muncitori, astazi

Un articol de ANA PETRACHE

In martie 2010, cu ocazia unui stagiu la Paris, sustinut de Institutul Cultural Român, am realizat un interviu colectiv cu Echipa Nationala de Preoti Munictori din Montreuil, un cartier marginas muncitoresc al Parisului, alcatuita din Claude Jourdan, Georges Desandres, Claude Depoil, Antoine Brethomê. In acest interviu am abordat probleme legate de statutul lor social, politic si sacerdotal actual, de parerile lor despre istoria P.O. si de politica actuala a Bisericii Catolice. In plus, i-am rugat sa imi povesteasca cum au ajuns P.O. si care ar fi experientele marcante ale acestui tip de misiune. Informatiile din acest articol provin din cele trei ore de inregistrari realizate cu ei. Avem de-a face cu patru P.O. iesiti la pensie (cei tineri nu ar fi avut timp de interviuri, imi spun ei, caci au un program foarte incarcat) cu vârsta intre 60 si 80 de ani. Toti sunt lideri de sindicat si aceasta este o marca distinctiva a angajamentului lor social.
Doi dintre ei, Claude Jourdan si Claude Depoil, sunt membri in Partidul Comunist Francez. La intrebarea mea daca au voie sa se implice direct in politica, unul dintre ei imi raspunde „acest drept ni-l luam singuri“, dupa ce imi explicase cu mândrie ca la Vatican se stie despre apartenenta sa la PCF. Au ajuns in PCF la invitatiile colegilor de munca deja membri, prin urmare in momentul intrarii in partid se stia si ca sunt preoti si ce au realizat prin activitatea lor sindicala pentru muncitori. Nu au activitate propriu-zis misionara nici in intreprindere si nici in partidele politice din care fac parte; in afara de PCF, mai sunt si P.O. membri ai Partidului Verzilor. Fac o distinctie foarte clara intre munca lor si munca unui capelan, cel ce asigura serviciul liturgic in uzine, armata, scoli. Se intâmpla insa situatii in care calitatea lor de preoti si camarazi de partid sa se potriveasca. Claude Jourdan povesteste ca in momentul când a murit unul dintre membrii PCF cu care era coleg, familia acestuia a dorit o imormântare cu preot. Nefiind practicanti, nu cunosteau alt preot decât pe colegul P.O., care a celebrat slujba de inmormântare intr-o biserica din apropiere, in care preotul paroh l-a lasat sa slujeasca pe Claude Jourdan, care il cunostea pe cel decedat.
In rest, cei patru declara ca nu tin in mod special sa converteasca pe cei din jur, vor doar sa fie alaturi de ei si sa impartaseasca acelasi tip de viata cu ei, sa fie solidari si sa ii ajute in problemele lor. Isi fac aproape un titlu de mândrie din faptul ca nu sunt genul misionarului totdeauna cu Biblia in mâna ce te ameninta cu Iadul daca nu te convertesti. Despre spovedanie spun ca este un act de „comuniune in adevar“, fara insa a-i da intelesul sacramental obisnuit. Nici macar in privat, cu prietenii, nu vor sa faca prozelitism. Georges Desandres declara foarte mândru ca are prieteni atei, pe care ii respecta pentru ceea ce sunt. De alfel, trimiterile directe la valorile crestine sau la autoritatea divina sunt foarte rare. Pe parcursul a sase ore de stat impreuna nici unul nu a vorbit direct despre Dumnezeu. Isus este mentionat de mai multe ori, dar in contextul citarii unor Evanghelii, in forma „Isus a spus…“.
Fiecare PO este incadrat intr-o echipa, formata din patru sau cinci membri, ce impartasesc aceeasi misiune, se intâlnesc sa dezbata problemele ce tin de specificul vietii lor sau ca sa celebreze liturghia. Uneori PO dintr-o echipa locuiesc impreuna.
O parte dintre ei au lucrat inainte de a deveni preoti. Claude Depoil povesteste ca a lucrat in domeniul agricol de la 14 ani si ca a ajuns apoi sa faca Facultatea de Teologie, dorindu-si sa ramâna sa impartaseasca viata muncitorilor. Georges Desandres, cel mai in vârsta dintre ei, din contra, a renuntat la viata de preot paroh dupa douazeci de ani, pentru a deveni P.O. Claude Jourdan a fost hirotonist P.O. direct, caz destul de rar si pentru care a trebuit sa astepte o perioada lunga, pentru ca episcopii sunt reticenti in a lua aceasta decizie direct si definitiv. Antoine Brethomê, inainte de a deveni P.O., a trecut prin experienta JOC, fiind cancelar al unui grupari a Jeunesse Ouvrière Chrétienne. Cunoscând acolo problemele muncitorilor, s-a decis sa impartaseasca acelasi stil de viata. Angajamentul de P.O. este unul definitiv, facut pentru intreaga viata, „ nu mergem in vacante la munca“, sustin ei.
Pentru ca nu sunt angajati pe post de P.O., nu isi declina apartenenta la preotie si nici studiile superioare facute, in momentul angajarii: „nu ne punem eticheta de P.O. inainte. Cu timpul, colegii de munca afla acest lucru, ne dezvaluim identitatea prin gesturile facute“, spune unul dintre ei. „Am incercat sa ne apropriem de cultura clasei muncitoare franceze“, declara Claude Depoil. Acest lucru inseamna, intr-o anumita masura, indepartarea de Biserica, inteleasa in sensul ei traditional. Imaginea pe care vor sa o propuna celorlalti despre ei nu este a notabilului, a personalitatii parohului de tara („mic personaj cu caracter sacru stropit cu un pic de apa sfintita pe cap“), ci, din contra, a unui om asemanator cu ceilalti, ce incearca sa isi conduca viata dupa principiile Evangheliei, sa si-o anime prin Evanghelie, la fel cum fac protestantii. Se opun imaginii religiei ca structura sacra a societatii, ce poate sa adoarma spiritul poporului, fiind, cum spunea Marx, „opiumul poporului“. Religia poate sa ia partea celor puternici dintr-o societate sau poate sa puna sub semnul intrebarii structura ei. P.O. considera actiunea lor una ce rastoarna situatia Bisericii in Franta in favoarea oprimatilor, fiind o miscare din „aceasta lume, pentru eliberarea ei“.
O parte dintre PO resimt o oarecare asemanare de familie cu miscarea din America Latina a teologiei eliberarii, insa recunosc ca este vorba de un fenomen diferit, din cauza situatiei sociale diferite din cele doua tari: Franta este obligata sa joace cartea laicitatii, in timp ce in America Latina pot exista cazuri de preoti ministri (situatie de altfel criticata ferm de Vatican). O distinctie interesanta pe care o face Claude Depoil este aceea ca teologia eliberarii este o miscare ce se adreseaza in mod special crestinilor, in timp ce PO nu se adreseaza doar crestinilor.
O trasatura esentiala prin care se identifica P.O. este angajamentul sindical, majoritatea fac parte din Confédération Générale du Travail (CGT), considerat sindicatul cel mai contestatar din Franta. Prin aceasta apartenenta incearca sa rezolve problemele muncitorilor legate de salarii, de orele de munca suplimentare, de somaj. Experientele  sindicale le creeaza un renume mai repede decât statul de P.O., iar angajatorii sunt mefienti mai curând in calitatea lor de lideri de sindicat, decât de calitatea de preot. Un preot dintr-o parohie saraca poate opta pentru cautarea unui loc de munca, astfel incât intretinerea lui sa nu cada in responsabilitatea credinciosilor. Daca insa el nu defineste acest gest ca inscriere intr-o „miscare de eliberare si emancipare“ si daca nu are angajamente sindicale, el va fi doar preot la munca si nu P.O. Miscarea P.O. este recunoscuta ca un element al miscarii muncitoresti din Franta, un P.O. din Toulouse  devenind chiar secretar general al CGT.
I-am intrebat daca nu se considera discriminati ca P.O. in biserica. Intr-un fel, putem sa vorbim de aceasta discriminare, intrucât Biserica ii lasa sa isi manifeste activitatea, dar nu ii scoate in evidenta: „ar prefera sa nu vorbeasca despre noi“, spune Claude Jourdan. In plus, nu exista episcopi dintre P.O. Cei intervievati ezita insa in a folosi termenul de discriminare, din cauza incarcaturii sale corecte politic. Evident, dupa 1954, miscarea nu mai este condamnata, dar atitudinea episcopilor oscileaza intre recunoastere, toleranta si ignoranta.
Problema reala ce mi se pare ca se redica in acest caz este cea sacerdotala, practica liturgica pe care o sustine un preot muncitor este mult mai putin intensa decât cea a unui preot de parohie. Având acelasi drepturi ca orice alt preot, celebrarea euharistiei, iertarea pacatelor, dreptul de a oficia botezuri, nunti, imormântari, ei nu au aceleasi obligatii ca si restul. Cum nu apartin de o parohie anume, nu exista obligativitatea, iar uneori corect ar fi sa spunem posibilitatea, de a celebra liturghia in cadrul bisericii. Cel mai adesea echipele de P.O. se intâlnesc pentru a face liturghia acasa la unul dintre ei, deci in afara comunitatii bisericesti obisnuite. Este adevarat ca ei sunt inclusi in cadrul ierarhiei bisericesti prin ascultarea pe care o datoreaza episcopului locului sau superiorului ordinului, in cazul celor ce sunt membrii unor congregatii religioase. Prin accentul pe care il pun pe Evanghelie si prin detasarea fata de structurile ierarhice P.O. se aseamana cu miscarile de tip neo-protestant. Spre deosebire de neo-protestanti, le lipseste accentul misionar.
Pastrându-si drepturile de preoti sunt dezlegati de participarea la o comunitate crestina. Locul acesteia a fost luat de comunitatea de muncitori in jurul carora traiesc. Daca la inceput scopul lor a fost integrarea pentru a face misiune in acest mediu, in prezent, in virtutea unei ideologii a respectarii diferentei, P.O. s-au dezobisnuit de incercarile de a face convertiri. S-au obisnuit sa trateze cu respect ateismul celor din jur si sa incerce sa invete din el. Justificarea pe care o prezinta este ca scopul lor nu este sa ii converteasca, ci sa le ofere solidaritatea si exemplul lor.
Daca scopul P.O. era de a face din propria tara un tarâm al misiunii, al convertirii celor ce traiesc departe de biserica, asa cum afirma cartea abatelui Godin, miscarea P.O. este o oportunitate ratata. Oricât de nobile ar fi intentiile lor de a trai in solidaritate cu muncitorii, scopul trimiterii P.O. in lumea muncitoreasca era misiunea, efectul este laicizarea P.O., secularizarea lor si mefienta Bisericii, ce a renuntat sa ii tina sub stricta observatie sau sa ii pregateasca inainte de a intra pe terenul misiunii, special pentru acest lucru. Nu exista astazi o pregatire speciala acordata P.O. inainte sa fie incadrati in aceasta misiune nici de catre Biserica si nici de catre echipa de P.O. ce ii primeste. Pe lânga folosirea lor in misiunile de evanghelizare, P.O. ar fi putut fi utilizati si in problemele legate de ecumenism, intrucât experienta lor ii determina sa fie mai apropiati de protestanti ca mod de viata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper