Alte file dintr-un jurnal antinostalgic

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Aveam vreo unsprezece ani când am auzit prima data, in casa parinteasca dintr-un sat vrâncean, vocile de neuitat in ceea ce ma priveste ale crainicilor Radioului. Mai ascultasem emisiunile acestuia, dar pe la vecini sau la rude. De unde veneau vocile acelea grave, de o maiestuoasa caldura!? De unde si cum venea muzica? Cine si cum erau acei oameni care vorbeau, cântau, râdeau, plângeau!? Multa vreme uriasul laborator nevazut de evenimente culturale, spirituale, artistice a ramas pentru mine un univers misterios. Fapt e ca Radioul m-a inarmat cu primele – si cele mai durabile – cunostinte de muzica: de la cea populara la cea simfonica, de la cea instrumentala la opera si opereta. Tot el mi-a deschis gustul pentru teatru. Ce dramatizari si adaptari ale marilor opere clasice românesti si universale, in interpretarea si regia unor monstri sacri ai teatrului românesc, am ascultat de-a lungul multor ani! Cu câta nerabdare asteptam sa sune gongul Teatrului radiofonic (Teatru la microfon), care, imi dau seama acum mai mult ca oricând, cel putin prin aria de cuprindere, ca sa nu spun rating, era adevaratul Teatru National al României. Vorbim adeseori de vicisitudinile, de dramele si inchiderile de orizont, mai ales cele ale „obsedantului deceniu“, cum l-a definit pentru totdeauna Marin Preda. Si pe buna dreptate. Dar uitam in mod vinovat ca cea dintâi institutie a tarii care ne-a mai salvat sufletele, intr-o vreme de ideologizare brutala, sterilizanta, a fost Radiodifuziunea Româna. Viata la tara curgea grea, austera, paupera. Darile la stat, cotele, cum li se mai spunea, erau impovaratoare, ucigatoare. Ca si in epoca postdecembrista, ca sa-l citez pe un primar actual dintr-o comuna vasluiana, clopotele bisericilor se inrosisera de atâta moarte… Mama vindea struguri si fasole pentru a strânge câtiva lei cu care sa-mi cumpere caiete si cerneala. Acum nu le-ar mai putea cumpara. As ramâne semianalfabet precum majoritatea copiilor de astazi din satele unei Românii nu ca atunci practic ocupata, vlaguita de uriase datorii de razboi ori de secete pârjolitoare, ci una, nu-i asa?, libera si democratica, dar care abia acum, ca membru al Uniunii Europene (al Eurosovietelor, scria recent un stralucit eseist) isi da masura intreaga a ceea ce zicea Cioran (in corespondenta sa, recent descoperita de germanistul George Gutu, cu scriitorul si editorul austriac – Wolfgang Kraus) ca ar fi singura ei vocatie: esecul.
Radioul m-a conectat atât cât se putea la lume, la viata culturala, literara, artistica. Unde esti tu, „obsedant deceniu“? Prefer sa citesc din nou carti ca, de pilda, „Tânara garda“ – care, daca stau si ma gândesc bine, nu era o carte proasta, ci doar tezista –, dar sa nu mai aud manele si sa nu mai asist neputincios si oarecum resemnat la stâlcirea, terfelirea limbii române, inclusiv pe toate undele radiofonice. O limba riguros agramata si cacofonica.
Atunci, dar si in anii care au urmat, pâna aproape de absolvirea facultatii, nu aveam cum sa stiu sau macar sa banuiesc ca eu insumi voi lucra, timp de aproape 17 ani, pâna in iarna lui 1985, când cuplul prezidential a desfiintat abuziv o institutie ce-si câstigase un binemeritat prestigiu, in laboratorul acela nevazut, plin de taine, de unde se revarsau in eter si de acolo in inimile milioanelor de ascultatori, atâtea frumuseti literare, teatrale, muzicale… Vrâncenii, intre care familia mea, ascultau cu regularitate Radio Iasi, cel mai important post românesc dupa Radio Bucuresti, care, fireste nu intâmplator, dispunea si de un emitator de mare putere ce ne facea auziti pâna departe in Orient. Eu insumi am „prins“ Radio Iasi, in vara lui 1984, tocmai in inima Siberiei… Imi aduc aminte, iata, de un moment mai mult decât emotionant. Câtiva tehnicieni brasoveni care, in cadrul unei colaborari economice, lucrasera o perioada de vreo sase luni la Vladivostok, deci la vreo zece-unsprezece fuse orare de România, la intoarcerea in tara au tinut sa vina la Iasi pentru a ne cunoaste si direct si pentru a ne multumi ca le-am fost o punte de legatura cu tara. E de prisos a mai spune ca in acea vreme, când nu existau satelitii si Internetul ce aveau sa transforme planeta intr-un sat fara câini prin care, cum ar zice Creanga, miseii umbla fara bat, era o adevarata performanta privind tehnologia comunicatiilor.
Nu puteam percepe atunci pe deplin ecoul emisiunilor noastre de limba, literatura, istorie, folclor, teatru etc. in constiinta românilor din afara granitelor. Desi primeam o bogata corespondenta. Intâlnindu-ma in anii de dupa 1990 cu scriitori, cu artisti si ziaristi, cu politicieni si oameni simpli de peste Prut si de peste alte râuri românesti, am putut afla ce a insemnat pentru ei postul nostru de radio, care i-a tinut in legatura cu tara, cu arta, cultura, traditiile si spiritualitatea nationala. Dar, mai inainte de toate, cu limba româna. Or, postula Julien Green – si subscriu cu sfiala – „Limba este singura noastra patrie“.
*
O poveste de dragoste petrecuta in comunitatea tiganeasca din Roman si relatata intr-un ziar local, mi-a amintit de romanul „Satra“ al lui Zaharia Stancu, scriere cu accente de Simfonie a Destinului.
Ce usor ne uitam scriitorii, ce neglijenti suntem cu noi insine ignorând cartile care ne-au umplut existenta cu farmecul si poezia lor.
Intr-un moment fast al sfârsitului deceniului sapte, pe Champs Elysees, alaturi de o reclama privind premiera unui film antologic cu Jean Paul Belmondo, un banner anunta lansarea, la Paris, a romanului „Satra“ („La Tribu“) de Zaharia Stancu. E drept, evenimentul literar coincidea – era poate chiar in legatura directa – cu unul politic fara precedent in relatiile franco-române de pâna la 1968, ceea ce, la urma urmei, ii sporea importanta si impactul. Foarte tânar fiind atunci, m-am simtit european. Fara emfaza, fara trufie, dar si fara complexe. Gratie lui Zaharia Stancu, tiganii nostri calatoreau la Paris, in Occident, si altfel, nu doar pentru a cersi si a ciordi. Un prozator român surprindea intr-o tulburatoare alegorie destinul tragic al unui neam stravechi. Dupa 1989, locul unei asemenea tulburatoare povesti cu profunde sensuri istorice si existentiale avea sa fie luat de penibile anecdote, intre care cea cu lebedele vieneze, repetata in toate fituicile si pe toate canalele (cele mai multe mereu pline de dejectii), repetata obsesiv, din pacate inclusiv de catre asa zisi lideri de opinie, elitisti intratabili, gazetari apartinând, declarat sau nu, recunoscut sau nu, fabuloasei etnii… Indeosebi in conditiile actuale – nationale, europene, globale – lectura, relectura romanului „Satra“ devin si mai convocante, indeosebi din perspectiva mult trâmbitatei si ridicolei „corectitudini politice“. Romanul lui Zaharia Stancu are, din acest punct de vedere, valoarea unui autentic si revelator document istoric, artistic si psihologic.
De vreo douazeci de ani incoace, niste functionari marginiti care freaca scaunele prin diferite sedii europene pe banii nostri, ai contribuabililor, ne dau lectii de toleranta. Si adeseori se erijeaza in dascali si monitori tocmai intolerantii, xenofobii, antisemitii, unii de o ferocitate si un zel mostenite chiar din familiile lor, de la cei care i-au uimit pâna si pe Hitler sau pe Stalin. Avem destule exemple. Si nu numai in diverse comisii prezidentiale cu titluri pompoase si prolixe. Dar, vorba unui mare scriitor american: „Asa merg lucrurile..“. Dupa razboaie, dupa revolutii si… dupa „revolutii“…
Ma gândesc acum la Rabinul Alexandru Safran, pe care l-am ascultat in Sala Senatului Universitatii „Al. I. Cuza“ vorbind in fata unei audiente de inalta tinuta intelectuala si morala, o elita adevarata, despre spiritul de toleranta, bunatatea si nobletea sufleteasca a poporului român, despre marii savanti si umanisti care au fost profesori la cea mai veche universitate a acestei tari. Imi reevoc apoi ceea ce-mi spunea intr-un interviu pe care l-am publicat intr-un volum aparut in 2003 la Editura Polirom romancierul Eginald Schlattner. România, afirma domnia sa, este multiculturala de cu mult inainte de a se inventa termenul si conceptul de multiculturalism.
Dar cine sa-i ia in seama pe inteleptii lumii, pe legendarii lideri spirituali ori pe scriitorii ale caror carti au cu adevarat anvergura europeana?…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper