Alegeri 2009. O comedie a terorilor

(R)evolutie conservatoare

FLORIN POENARU


„Poporul“, aliatul de baza a lui Basescu atât in 2004 cât si in 2009, a fost construit si adus in rolul de „subiect istoric“ in baza unei scheme populiste tipice, adica cvasi-fasciste: externalizarea „dusmanului“, a elementului perturbator, responsabil pentru tot ceea ce merge prost si a carui inlaturare ar pune negresit lucrurile in fagasul lor normals1t. Poporul a fost deci mobilizat pentru a elimina acest dusman colectiv care parea ca ii ameninta insasi existenta. Galeria figurilor „dusmanului“ este mult prea bine cunoscuta: politicienii (inevitabil corupti), mogulii, comunistii, si la rastimpuri, tiganii. Evident, aceasta codificare pseudo-concreta a luptei sociale, formulata si purtata de sus in jos nu numai ca oblitereaza toate celelalte conflicte sociale naturalizându-le, dar mai mult, toate relatiile structurale si obiective sunt la rândul lor subiectivate prin escamotarea asupra „dusmanului“ atot-responsabil. Astfel: lucrurile merg prost? E din vina politicienilor corupti, nu a aranjamentului politico-institutional. Capitalismul (românesc) produce grave inegalitati si exploatari? E din cauza mogulilor care il viciaza, nu a capitalismului in sine. Statul e nefunctional? E din cauza comunistilor care au fost si sunt inca la putere, nu a „captivitatii“ sale financiare. Românii au o imagine proasta in strainatate? E din vina tiganilor care fura, nu a rasismului de acasa.
Prin urmare, externalizarea „dusmanului“ inseamna de fapt externalizarea contradictiilor sociale inerente sistemului, o deplasare care le lasa efectiv nerezolvate. Miza recursului la popor nu este deloc reconfigurarea sistemului in totalitatea sa, ci doar eliminarea celor care aparent incurca lucrurile. In ultima instanta, ceea ce este cu adevarat obnubilat in populism este, evident, lupta de clasa. Altfel spus, adevaratele clivaje sociale, contradictiile reale (exploatarea, inegalitatea structurala, dominarea etc.) ramân mereu neadresate si mereu ascunse prin apelul la uniunea organica impotriva dusmanului. Astfel, iluzia actiunii directe, chemarea la lupta generala impotriva elementelor perturbatoare are exact efectul de a face imposibila o adevarata si radicala mobilizare populara. Practic, acest tip de populism cheama la o (r)evolutie, asa cum facea Basescu in 2004, care lasa insa lucrurile perfect intacte – probabil singura promisiune respectata a primului mandat.
Tehnocratia ca vointa populara
Referendumul pentru reducerea numarului de parlamentari si transformarea Parlamentului intr-unul unicameral, suprapus peste primul tur al alegerilor prezidentiale din 2009, a fost criticat, pe buna dreptate, drept una dintre manevrele populiste ale presedintelui in exercitiu. Ce a trecut insa neobservat a fost faptul ca alegerile prezidentiale in sine au fost de fapt tot un referendum: pro sau anti Basescu; astfel o reluare (si o prelungire) a referendumului de suspendare din 2007. Practic, la alegerile din 2009, românii au fost chemati la urne nu ca sa-si aleaga un presedinte dintre mai multi candidati cu viziuni si politici diferite, ci ca sa plebisciteze fie presedintele in functie, fie „clasa politica“ (plus moguli) cu care acesta se afla in conflict. Astfel, „poporul“ nu numai ca a fost pus in fata unei „false alegeri“ (intre un candidat sau altul, in esenta similari), ci insasi iluzia alegerii a fost suspendata, oamenii fiind chemati de fapt sa se exprime in ce tabara se afla: cu „ei“ sau cu „noi“, de partea „dusmanului“ sau impotriva sa.
Astfel, asa cum intretine iluzia luptei emancipatoare prin externalizarea „dusmanului“ si salvarea sistemului, la fel populismul intretine iluzia participarii populare directe prin referendum, deci prin externalizarea „alegerii“. Prin referendum nu se aleg politici (sau politicieni), ci, practic, se gireaza politici pre-gatite de experti si tehnocrati. Desi aparent referendumul pare forma suprema de exprimare a vocii populare pe canale democratice, in fapt referendumul este forma totala de de-politizare si de-mobilizare, de suspendare a politicului in numele competentei tehnocrate. Practic, in cadrul referendumului, votantul este pus in fata unei „alegeri fortate“: teoretic poti sa decizi orice, practic trebuie sa faci alegerea corecta – adica cea indicata de experti si tehnocrati. Desigur, guvernarea prin referendum (si deci suspendarea rolului parlamentului) nu este doar visul politic al echipei ideologice din jurul lui Basescu, care practic ar realiza doua deziderate in acelasi timp: mobilizarea permanenta a „poporului“ si anularea functiei reprezentative a „clasei politice“s2t. Sa ne amintim ca atunci când proiectul Constitutiei Europene (o creatie pur tehnocratica si prin urmare perfect ilizibila) a fost supusa consultarii populare in Franta si Olanda, alegatorii au spus un „nu“ raspicat in urma unei mobilizari populare (si perfect populiste) atât la dreapta (Le Pen & co.), cât si la stânga. Astfel, populismul a invins tehnocratismul. Ceea ce s-a intâmplat insa la alegerile din 2009 din România a fost exact anularea acestei distante (si opozitii) dintre populism si tehnocratie, suprapunerea lor pâna la indistinctie: guvernarea tehnocrata care decide si de câti parlamenari e nevoie si de câti lucratori la CFR, este girata si confirmata de votul popular direct, poporul având astfel satisfactia participarii la treburile tarii fara a lua efectiv parte la treburile tarii. Dupa transformarea luptei sociale impotriva dusmanului in reversul ei conservator care lasa sistemul intact, populismul lui Basescu a reusit transformarea tehnocratiei in emanatie a vointei populare. „E vremea expertilor“, cum bine a spus Vladimir Tismaneanu la preluarea puterii IICCMRs3t.
Anti-coruptie,
anti-comunism, anti-semitism
Când intreg imaginarul si discursul politic este construit in jurul figurii „dusmanului“, tema coruptiei este atât inevitabila, cât si omniprezenta. Lupta anti-coruptie a fost câstigatoare atât in 2004, cât si in 2009, atunci când a fost reluata mult mai poetic, si mult mai pseudo-concret sub forma luptei anti-moguli (de regula vreo 3 la numar). Dar trebuie remarcat imediat ca tipul de coruptie infierat de discursul populist nu este neaparat (sau aproape deloc) coruptia economic-financiara care, in ultima instanta, poate fi clar documentata, pedepsita sau macar circumscrisa unei anumite logici de acumulare si expansiune a capitalismului post-comunist. Din contra, coruptia deplânsa este una mai insidioasa si mult mai greu de cuantificat: coruptia morala (in cazul mogulilor) si coruptia moral-istorica (in cazul politicienilor sau comunistilor). Astfel, tipul acesta de coruptie este mai degraba o „poluare simbolica“ (in termenii lui Mary Douglass4t), un pericol la adresa puritatii si integritatii organismului popular. In definitiv ce altceva am auzit in alegeri decât ca victoria lui Geoana (se intelege, candidatul „dusmanilor“) nu va duce la nimic altceva decât la „mogulizarea tarii“ sau, dupa caz, la „bolsevizarea“ ei, efecte care, desi nu par a spune mare lucru, dau cu siguranta impresia ca sunt fatale.
Din aceasta perspectiva, a centralitatii coruptiei morale, trebuie re-analizat si rolul jucat de anti-comunism in discursul populist al lui Basescu. S-a remarcat in repetate rânduri, si nu numai in ceea ce priveste cazul României, ca discursul anti-comunist post-comunist este in esenta unul puternic conservator jucând rolul unui veritabil „anti-oxidant ideologic impotriva radicalilor liberi“s5t. In traducere, asta inseamna ca anti-comunismul, prin delegitimarea completa a oricaror manifestari de stânga, a facut imposibila coagularea unui discurs critic-emancipator care sa adreseze acele probleme structurale, confortabil si deliberat ignorate in discursul populist. In cazul anti-comunismului românesc, aratarea pisicii totalitarismului chiar si celor mai timide forme de critica sociala a fost puternic dublata de o perspectiva morala (si moralizatoare) asupra istoriei si mai ales prezentului. Astfel, asa cum discursul anti-coruptie nu este interesat de detaliile mundane legate de cifre, date si impozite, cu atât mai putin de identificarea vinovatilor, la fel si anti-comunismul românesc n-a fost (si, dupa cum ne arata exemplul recent al loviturii institutionale de la IICCMR, nici nu este) interesat de marunte probleme empirice, epistemologice sau de vinovati concreti, ci se ocupa tot cu identificarea coruptiei si a vinei morale la nivel abstract. Astfel, nu este deloc intâmplator ca o serie de intelectuali, preocupati atât de lupta anti-coruptie (sub numele generic, dar celebru, de „lichele“) cât si de cea anti-comunista, in definitiv intersanjabile, s-au regasit in aceeasi barca justitiara a capitanului Basescu.
Prin urmare, anti-comunismul a oferit un adevarat „punct de sutura“s6t a intregului câmp ideologic si discursiv populist prin introducerea si reproducerea „comunismului“ ca master-signifier. Altfel spus, comunismul este „marele dusman“, raul suprem, coruptia totala care pre-determina toti ceilalti dusmani si care-i uneste efectiv intr-un lant al echivalentelor: politicieni-moguli-securisti (in roluri individuale sau suprapuse, gen Dan Voiculescu care este in acelasi timp si mogul si politician si securist)s7t. Astfel, lupta anti-comunista nu numai ca este legitimata in prezent (la 20 de ani de la caderea regimului, deci in absenta sa) ca indatorire morala imediata si urgenta, dar anti-comunismul se substituie, prin absorbtie, tuturor luptelor din societate: si lupta politica (impotriva politicienilor corupti si fosti comunisti), si lupta economica (impotriva mogulilor care distorsioneaza piata libera) si lupta judiciara (impotriva securistilor), si lupta istorica (impotriva uitarii) si lupta culturala (impotriva stângii) etc. Prin urmare, discursul anti-comunist are rolul de a aduna laolalta, intr-o formula extrem de simpla si de digerabila o serie intreaga de elemente simbolice si materiale eterogene, construind o mega-figura a dusmanului si simplificând maximal falia dintre „dusman“ si „popor“, dintre „ei“ si „noi“. Asadar, prin felul in care construieste comunismul ca figura emblematica si atotcuprinzatoare a dusmanului in discursul populist, anti-comunismul (românesc) joaca exact acelasi rol pe care anti-semitismul l-a jucat in nazism: singularizarea evreului ca sursa suprema a tuturor relelor din societate. Fie ca era vorba de situatia financiara precara a tarii, fie ca era vorba de morala sexuala a tineretului, evreul era mereu cel responsabil, si trebuia deci exterminat. Asa si cu anti-comunismul: indicati cea mai mica si mai recenta problema din societate, si la sursa ei se va afla mereu un comunist (sau macar un urmas de comunist)s8t.
Astfel, discursul anti-comunist (si desigur intelectualii care-l profeseaza) nu pare deloc o floare insignifianta la butoniera presedintelui, preocupat cu alte treburi mai importante. Din contra, discursul anti-comunist structureaza extrem de precis coordonatele intregului discurs populist, pastrându-l mereu actual prin intersanjabilitatea figurii dusmanului. De exemplu, imediat dupa alegerile din 2009, galeria de dusmani amintita deja s-a mai imbogatit cu o noua figura: lucratorul la stat cu salariu si/sau pensie „nesimtite“s9t. Prin urmare, lupta anti-comunista (doar stat = socialism, nu?) abia a inceput.
Starea de exceptie permanenta
Toata atmosfera din jurul alegerilor prezidentiale a fost cumva anuntata, la o scara mai mica, in toamna lui 2008, când toti intelectualii pro-prezidentiali s-au regasit pe baricade la Inter (e drept, de data asta in interiorul, nu in fata hotelului)s10t. Desi toti cei prezenti (de la Valeriu Stoica la Horia-Roman Patapievici) erau (si au ramas) fie direct la putere, fie strâns legati de structurile puterii, s-a concluzionat, cumva logic, ca de fapt toti sunt in opozitie si de aceea trebuie sa indure atacurile generalizate la care sunt supusi. Logic, pentru ca exact aceasta a fost schema de functionare a intelectualitatii românesti post-comuniste: desi detin monopolul cultural si ideologic (iar din 2004 si pe cel politic), intelectualii au facut mereu figura de opozanti, de disidenti compensând astfel lipsa de disidenta si opozitie de dinainte de 1989.
Insa, suprapunerea cvasi-totala dintre putere si opozitie a fost desavârsita de Basescu de-a lungul intregului mandat, ceea ce probabil ca nu este suficient pentru a face din Basescu un intelectual. Desi efectiv la putere, cu toate pârghiile institutionale de rigoare, Basescu a jucat, cu succes, rolul de opozant fata de seria infinit multiplicabila a „dusmanilor“. Dar aceasta forma de exercitare a puterii drept reversul ei, ceea ce o face cu atât mai prolifica, implica nu numai hegemonizarea, simultan, atât a spatiului puterii cât si pe cel al opozitiei, cât, mai important, instituirea unei „stari de exceptie“ permanentes11t. Ca si in cazul anti-comunismului, justificat mereu printr-o urgenta de ordin istoric (de la lupta cu comunistii la pastrarea memoriei, care, nu-i asa, trebuie pastrata la infinit), si lupta cu „dusmanul“ care ameninta corpul popular este justificata prin urgenta si iminenta ei. Aceasta stare de razboi permanent impotriva dusmanului, a carui incarnare poate varia, (comunisti, moguli, pensionari etc.), dar care de fapt nu dispare niciodata, suspenda practic limitele in care puterea poate actiona legitim, facând-o astfel totala. Aici este de gasit, de fapt, tentatia totalitara a regimului Basescu: permanentizarea starii de asediu, a pericolului iminent, a dusmanului care poate lovi in orice clipa. Astfel, puterea nu mai poate fi trasa la raspundere si nici criticata pentru ca un astfel de gest ar fi imediat catalogat drept un atac, un act de solidaritate cu „dusmanul“. Acest mecanism a functionat perfect in campania electorala (dar si pe durata intregului mandat): orice critica la Basescu era de fapt o declaratie de dragoste fata de moguli, spatiul critic dintre „ei“ si „noi“ fiind astfel anulat.
Prin urmare, criza (economica) a fost cel mai bun agent electoral al lui Basescu in campanie, fara de care probabil ca ar fi pierdut. Nu numai ca a mobilizat din nou poporul impotriva unui nou „dusman“, dar practic a oferit o puternica legitimare „starii de exceptie“. Orice actiune a puterii a fost justificata, si astfel orice critica suspendata, prin invocarea crizei si a necesitatii depasirii ei. Mai mult, criza a accelerat procesul de-politizarii deja prezente in populismul lui Basescu: desi in definitiv o problema eminamente politica (in sensul precis pe care politica il joaca in analiza economica marxista), criza-ca-stare-de-exceptie a fost instrumentata ca o problema ce necesita solutii tehnocratice, fiind astfel scoasa de sub actiunea, dezbaterea si responsabilitatea politica, poporul neavând altceva de facut decât sa achieseze. Astfel, desi raspunsul la criza a fost unul curat si brutal neoliberal (deci politic, deci partizan) a fost livrat sub forma de sacrificiu universal.
Carnavalescul puterii
Pentru o ureche exersata, combinatia istorica de bani si dusmani suna ca o manea, fundal sonor care nu a lipsit deloc din arsenalul de campanie al presedintelui Basescu. Problema aici nu este deloc manelizarea politicii si a vietii sociale asa cum suna scenariul clasic (si puternic rasist) al „panicii morale“ anti-manele, intretinute de regula de intelectuali si elite in vederea conservarii propriilor pozitii de status si gust. Din contra, problema e de fapt puternica politizare a manelelor (si prin extensie a culturii de masa) in cadrul populismului lui Basescu. Aparitiile electorale ale acestuia la OTV si Taraf TV, la concurenta cu Magda Ciumac si Nicolae Guta, au reprezentat o puternica intruziune a puterii in zona culturii de masa, o pierdere a autonomiei culturii populare in raport cu politicul. Astfel, carnavalul (ca lume pe dos, ca show, ca hybris) a incetat sa mai fie exterior si, cel putin teoretic, opus exercitarii puterii, devenind insasi esenta sa de functionare. Puterea politica si reversul ei carnavalesc au devenit astfel unul si acelasi lucru, anulând posibilitatea oricarei distante critice. Altfel spus, politica a devenit „misto“. Mai mult, suprapunerea mesajelor electorale ale lui Basescu peste ultimile aventuri ale Elodiei a dus la o sinonimie totala intre consumul de cultura populara si participarea la viata politica, intre uitatul la televizor si actiunea politica directas12t. Astfel, ascensiunea si succesul lui Mircea Badea pe post de analist politic nu este deloc intâmplatoare: cine altcineva, si cum altfel, poate oferi o critica pertinenta puterii politice exercitate drept carnaval.

Dar aceasta suprapunere cvasi-totala dintre putere si carnaval, dintre ordine si hybris, dintre independenta si afiliere partinica, dintre cultura populara si tehnocratism, dintre puterea politica si critica ei s-a realizat mult mai evident, si ceva mai devreme, in figura Elenei Basescu, o data cu saltul facut din Bamboo direct in Parlamentul European. Prin urmare, sentimentul tragedieis13t adus de alegerile din 2009 s-ar putea sa vina din faptul ca de fapt n-au fost numai o repetare, ci si o repetitie.

s1t Slavoj Zizek analizeaza acest tip de populism pornind de la critica conceptului la Laclau, unde populismul este mecanismul pur al politicii, un spatiu in esenta gol, colorat ideologic de cei care reusesc sa-l hegemonizeze: http://www.lacan.com/zizpopulism.htm.
s2t Discutia despre rolul si scopul referendumului in politica echipei Basescu este in sine mult mai ampla decât poate fi sugerat aici, si ar merita o analiza separata impreuna cu alte modificari ale sistemului electoral (si constitutional) planuite (sau cel putin dorite) de actuala putere. Pentru un indiciu asupra dimensiunii si directiei acestor intentii recomand o serie de texte pe aceste subiecte ale lui Catalin Avramescu aici: http://web.mac.com/avramescu/Avramescus_Site/Editorials.html
s3t http://www.evz.ro/detalii/stiri/planul-secret-al-lui-tismaneanu-ion-iliescu-fara-institut-889669.html
s4t http://www.amazon.com/Purity-Danger-Analysis-Pollution-Routledge/dp/0415289955
s5t  http://www.curteaveche.ro/Ati_spus_cumva_totalitarism_-3-304
s6t Termenul lui Jacques Lacan, vezi excelenta analiza a lui Alexei Yurchak http://www.amazon.com/Everything-Forever-Until-More-formation/dp/0691121176
s7t Punctul de rezistenta al acestui lant de echivalente este ca o data prinsã in el, o persoana poate fi in acelasi timp si un nostalgic comunist si un capitalist veros.
s8t Prin aceasta comparatie nu vreau sa sugerez decât similaritatea mecanismului de externalizare a dusmanului, nu o identitate intre cele doua fenomene. Evident, in nazism evreul era o realitate substantiala, biologica si deci clar fixata, pe când in cadrul anti-comunismului figura „dusmanului“ exterior este operativa tocmai pentru ca funtioneaza ca un „free-floating signifier“, un concept gol care poate fi umplut cu sens in functie de cum o cere contextul.
s9t Se observa, a câta oara, aceeasi tendinta spre moralizare si subiectivare a unor probleme in definitiv structurale. Astfel, unii au pensii mari iar altii au pensii mici din simplul motiv ca primii sunt nesimtiti. E de inteles ca in România anularea nesimtirii ar duce de fapt la echitate sociala.
s10t Transcrierea dezbaterilor se gaseste aici: http://www.revista22.ro/supliment-22-plus-nr-264-campania-impotriva-intelectualilor-5209.html
s11t http://www.idea.ro/editura/index.php?nv=2&pr=8&sl=109
s12t Nu vreau sa sugerez sub nici o forma vreo diferenta calitativ-ierarhica intre aventurile doamnei cu pricina la OTV si aventurile domnului Stan la Antena 3. Probabil mult mai corect ar fi de subliniat faptul ca exact tipul de emisiuni analitice precum cele care il au invitat pe domnul Stan dau mai pregnant iluzia participarii politice directe prin consumul de talk-show si stiri.
s13t Sau a farsei cu aroma de tragedie, asa cum bine s-a observat: http://revistacultura.ro/blog/2010/03/18-brumar-al-lui-traian-basescu/

„Cum sa nu iti iubesti tara, când ii stii istoria?“s1t

NATALIA BUIER

Panica generata de viziunea apocaliptica a revenirii la putere a comunistilor, neo-comunistilor, cripto-comunistilor nu e un sindrom al campaniei electorale din 2009. Dupa 1989, fantoma comunismului a bântuit luarile de pozitie ale candidatilor pentru care esecurile tranzitiei puteau fi explicate doar ca un efect pervers al trecutului comunist si pentru care fiecare tur de scrutin era o miscare revolutionara de depasire a formelor maladive ale capitalismului. Dar discursul anticomunist al lui Traian Basescu in 2009 a suferit mutatii ce il distanteaza semnificativ de retorica altor campanii precedente.
Chiar ca victima a mogulilor si a campaniilor lor mediatice, in 2009 Traian Basescu s-a transformat din activist in huligan. Orice discurs sau dezbatere majora care l-a implicat pe Traian Basescu in cadrul campaniei a cuprins, pe lista scurta a realizarilor din timpul primului sau mandat, condamnarea oficiala a comunismului. Felul in care aceasta a fost instrumentalizata in cadrul campaniei e simptomatic pentru eforturile recente ale PDL-ului de a-si câstiga o pozitie privilegiata in raport cu trecutul comunist. In 2004, Traian Basescu nu se putea inscrie in nici un fel in linia anticomunismului militant. In campania din 2004 viitorul presedinte ii intreba pe Adrian Nastase ce fel de blestem s-a abatut asupra poporului incât e fortat sa aleaga intre doi fosti comunisti. Atunci gestul individual de detasare si asumare a propriei biografii era garantul despartirii lui Traian Basescu de trecutul comunist. In 2009 insa imaginarul Revolutiei si al Pietei Universitatii deveneau instrumente retorice prin care electoratului i se aducea aminte ca poate din nou sa devina un actor activ in lupta anticomunista, sub patronajul lui Traian Basescu. In urma protestelor ce au urmat vizitei la Timisoara a lui Mircea Geoana presa a relatat pe larg despre manifestarile anticomuniste si eforturile celor care ieseau in strada pentru ca nu doreau sa vada Revolutia confiscata de catre PSD. Identitatea PSD-PCR era realizata inca o data, putin conteaza ca in spatele gestului care a stârnit elanul protestatar („Vrancea nu e rosie!“) s-au aflat PNTCD-ul si PNL-ul, doua partide in al caror discurs anticomunist protestatarii ar fi putut probabil sa gaseasca o continuitate istorica macar. Faptul ca sub semnul amneziei istorice PDL-ul a reusit sa-si acopere trecutul de colaborationist atât de mult hulit in cadrul propriei agende de pedagogie sociala e in mare masura irelevant. Ceea ce insa a reusit Traian Basescu prin institutionalizarea opozitiei anticomuniste in foruri stiintifice e sa propuna un principiu de legitimare care consolideaza agenda anticomunista in timp ce refuza sau marginalizeaza pâna si temeiurile de legitimare ale celor care au fost in mod sistematic solidari agendei anticomuniste.
In urma protestelor care au urmat vizitei lui Mircea Geoana la Timisoara, Traian Basescu declara miscat „mai ramâne sa le spuneti huligani“, in timp ce denunta televiziunea aservita mogulilor. Solidarizarea cu huliganii a fostului comunist din 2004 i-a fost permisa insa lui Traian Basescu de catre ceea ce e descris recurent drept curajul de a condamna oficial comunismuls2t. Forma in care Traian Basescu a ales sa condamne comunismul nu e arbitrara. Documentul care a stat la baza declaratiei oficiale de condamnare a comunismului este Raportul Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Inainte de infiintarea Comisiei, Traian Basescu si-a exprimat nu o data rezervele fata de posibilitatea unui astfel de gest, ajungând sa decida ca doar pe baza unui raport stiintific o asemenea condamnare ar fi posibila. „Raportul Tismaneanu este documentul care a pus capat comunismului in România, când l-am prezentat eu in Parlament“s3t, e o declaratie care surprinde cu exactitate demersul presedintelui. Odata cu condamnarea oficiala a comunismului, raportarea lui Traian Basescu la trecutul comunist si-a gasit un girant mai puternic decât propria sa persoana, si anume stiinta. Convocata sa investigheze un verdict prestabilit, Comisia Tismaneanu i-a oferit lui Traian Basescu instrumentele dislocarii propriei sale memorii in favoarea imbratisarii anticomunismului stiintific. Presedintele a cerut dovezi stiintifice cu privire la natura criminala a regimului comunist, iar ca bonus a primit un indreptar ideologic care sa-i permita sa se imagineze, paradoxal, ca arhitect al unei opere de reforma morala. Faptul ca si-a insusit acest proiect e poate cel mai bine ilustrat intr-una din declaratiile sale ce au urmat decesului lui Lech Kaczynski, când acesta a declarat ca se vede drept  continuator al proiectului de recuperare „a istoriei macar din punct de vedere moral“. Dar incercarea sa de a se situa in descendenta dreptei nationalist conservatoare (in mod ironic, in calitate de candidat al unui partid al carui desuet trecut de centru-stânga a fost victima aceluiasi proces de amnezie institutionalizata) e un model pentru felul in care presedintele, principalul elev la scoala de pedagogie si reforma morala a intelectualilor neoconservatori, isi imagineaza rolul sau de instructor popular. El nu a crescut in paradigma totalitara, a invatat paradigma totalitara.
Fundamentarea unei opere de reforma morala nu putea fi obtinuta de catre presedinte decât printr-un verdict anistoric, iar acesta i-a fost furnizat prin medierea stiintei care a confirmat necesitatea condamnarii ideologice a comunismului. Campaniile electorale din 1992 sau 1996 au fost puternic marcate de catre problematica anticomunista, dar aceasta era ancorata (fie ca vorbim de PAC, PNL, PNT sau CDR) intr-o istorie a disidentei sau a persecutiei de catre regimul comunist. Anticomunismul lui Corneliu Coposu se revendica si se legitima prin memoria personala a experientei totalitare, in timp ce anticomunismul lui Nicolae Manolescu statea sub semnul disidentei (istoricul propriu-zis al acesteia e aici irelevant). Memoria insa nu e un partener strategic pentru Traian Basescu, chiar si sub agenda dreptei conservatoare aceasta il obliga sa reflecteze asupra problemei vinovatiei colective in mentinerea la putere a regimului totalitar. Anticomunismul prezidential e un anticomunism epistemologic epurat de experienta cotidiana si personala.
Dar procesul de epurare nu i-a oferit lui Traian Basescu doar instrumentele pentru a-si recladi identitatea de luptator anticomunist, forma de legitimare pe care a ales-o face ca vocea expertizei stiintifice sa domine o serie intreaga de luari de pozitie care-i marginalizeaza pe cei ce si-au construit capitalul simbolic ca anticomunisti angajati prin gesturi individuale. Presedintele a acuzat prezenta lui Mircea Geoana la Timisoara spunând ca acesta s-ar fi putut afla acolo doar daca ar fi facut dovada detasarii de trecutul comunist. Desigur, aceasta posibilitate, fie ea si necesara, ii era refuzata oricum oponentului intrucât in mod sistematic Traian Basescu a declarat ca adevaratul sau opozant e Ion Iliescu. Dar formula in care Traian Basescu a ales sa se distanteze de trecutul comunist i-a permis si sa isi construiasca gestul ca si exhaustiv. Declaratia lui Emil Constantinescu prin care a prezentat scuze tuturor victimelor regimului comunist a devenit dintr-o data doar simbolica. Pentru prima data Traian Basescu a lansat o condamnare oficiala. Desigur, fara valoare juridica, Raportul Final CPADCR se situeaza in aceeasi zona a simbolicului. Discursul presedintelui in Parlament are un statut legal cel putin incert si in nici un caz nu constituie un instrument legislativ. Dar gestul de condamnare, cu girul stiintei, a fost inscenat astfel incât sa ii permita lui Traian Basescu sa afirme ca ar fi primul care a condamnat regimul comunist. Conform propriilor sale declaratii, se pare ca si ultimul, ceea ce cel putin in logica suspendarii oricaror naratiuni concurente cu privire la trecutul comunist si la intelegerea sa ne plaseaza cu siguranta in zona posibilului.
Experienta cotidiana a comunismului e negata si deoarece ea le ofera asa zisilor nostalgici comunisti instrumentele pentru a denunta identitatea comunist-postcomunism. In prima conferinta de presa organizata de IICCMER dupa reorganizarea sa, presedintele executiv, Ioan Stanomir, declara ca Institutul are rolul de a lupta impotriva celor care au o memorie pozitiva a perioadei comuniste, a celor care asociaza comunismul cu stabilitatea locului de munca. Aceasta e doar una din afirmatiile care surprinde functia de pedagogie sociala pe care si-o asuma noua organizatie. Membrii noii structuri de conducere sunt cei la scoala carora Traian Basescu s-a putut transforma in militant anticomunist, pentru ca acestia i-au furnizat nu doar analize istorice ci verdicte ideologice. Verdictul ideologic, desigur, nu a fost obtinut prin abstractie. Istoria a fost invocata pentru a confirma verdictul ideologic, iar realizarile se valideaza reciproc. Vladimir Tismaneanu confirma valoarea muncii sale prin penetrarea politicului (declaratia lui Traian Basescu e dovada imbatabila a functiei practice a Raportului Final) iar Traian Basescu ne reaminteste ca gestul de condamnare a comunismului e aparat de dovezi stiintifice.
Toate acestea conlucreaza pentru a confirma ca esenta hegemoniei nu e manipularea, ci legitimarea. Felul in care platforma anticomunista a lui Traian Basescu a fost imbratisata in timpul campaniei sustine verdictul gramscian al reproducerii relatiilor de dominatie prin mentinerea unui univers simbolic cu sprijinul grupurilor subordonate. Cei care au iesit in strada pentru a apara tara de revenirea comunistilor la 20 de ani dupa caderea regimului comunist au reprodus nu doar convenabila identitate PSD-PCR ci si-au definit activitatea prin categoriile unui imaginar epurat de orice fel de conotatii de clasa. Anticomunistii sunt tinerii protestatari care simuleaza solidaritatea prin lozinci al caror potential revolutionar a fost excizat, identificarea cu categoriile unui imaginar benign care a fost despartit de orice posibilitate de opozitie impotriva unui opozant real. In timp ce Revolutia a devenit a tinerilor si a studentilor mai degraba decât a muncitorilor (dimensiunea de clasa a revoltei fiind una dintre ultimele amintiri dezirabile pentru capitalismul progresist), nemultumirile majore ale simpatizantilor lui Traian Basescu ne aduc aminte ca a te desparti de ideologia liberala inseamna a pacatui.
Daca intelectualii organici ai lui Traian Basescu au fost investiti cu responsabilitatea rationalizarii si organizarii hegemoniei dreptei conservatoare, aceasta nu s-a facut impotriva agendei populiste a presedintelui ci prin cooptarea ei. Agenda anticomunista fundamentata stiintific se foloseste de formule ce amintesc de felul in care regimul comunist manipula instrumentele de propaganda impotriva fascismului. Retorica comunista pentru care discursul istoric era principalul garant subsuma manifestarilor fasciste o paleta larga de manifestari antisistem. Asemeni fascismului, reconstructia istorica a trecutului comunist are doua dimensiuni principale: comunismul a fost impus din afara si a fost intotdeauna urât local. Definit in functie de aceste doua axe, anticomunistul Traian Basescu poate sa conjure natiunea in timp ce instiga la solidarizare cu revolta institutionalizata.
Pâna in 2009, Traian Basescu a inteles ca intr-adevar cea mai grava crima a claselor defavorizate e sa scrie istoria in termenii stabiliti de ele. Asa ca legitimându-si optiunile morale prin mediere stiintifica, Traian Basescu a reusit sa inteleaga, sa isi asume si sa predea principiul scrierii si rescrierii istoriei. Prin decret prezidential, anticomunismul s-a transformat in optiune necesara dar istoriile celor care nu facusera pasii in directia gestului aparent exhaustiv de condamnare (in ciuda istoricului de militanti anticomunisti) au fost marginalizate. Cu lectia de revolta morala invatata la scoala de partid, Traian Basescu ne-a adus aminte sa ne intrebam ingenuu daca exista vreun partid de opozitie care sa nu fi fost defaimat, ca fiind comunist, de catre adversarii sai de la putere.

s1t Traian Basescu in cadrul mitingului de la Timisoara din 7 noiembrie 2009 (http://www.basescu.ro/miting-timisoara)
s2t Una din ilustrarile paradigmatice pentru felul in care Traian Basescu a mobilizat imaginarul anticomunist mistificator o reprezinta folosirea termenului de „scandal“ in cadrul unui discurs din campania de anul trecut (http://www.basescu.ro/miting-timisoara). Presedintele vorbeste despre felul in care „televiziunile mogulilor“ au definit condamnarea comunismului drept „scandal“, lasând impresia ca ar fi avut de confruntat o presa ostila gestului sau. Termenul recurent de „scandal“ a fost insa predominant folosit pentru a descrie manifestatiile PRM-ului din cadrul evenimentului si reactiile ostile presedintelui, de o presa care denunta distrugerea caracterului solemn al momentului (solidarizându-se astfel cu presedintele care se declara dezamagit de reactiile din parlament).
s3t http://www.gandul.info/news/raportul-tismaneanu-este-documentul-care-a-pus-capat-comunismului-in-romania-cand-l-am-prezentat-eu-in-parlament-5106604

Textele de mai sus fac parte dintr-o dezbatere despre alegerile prezidentiale din 2009
dezvoltata pe platforma Protokoll.ro

2 comentarii pentru “Alegeri 2009. O comedie a terorilor”

  1. decembrie 4, 2010 la 9:16 pm

    Exceptional articol! Demult nu am citit o analiza atat de lucida si clara… 🙂

    Poate va aplecati, stimate domnule Poenaru, si asupra acestui adevarat „razboi rece” continuu, declansat si intretinut de Basescu & Cie, cu subliminalul lui „Cine nu este cu noi este impotriva noastra”… Atingand in acest context, daca se poate, „viziunea” acestei puteri despre drepturile universale ale omului… Ca nu cred ca au mai ramas din astea care sa nu fi fost violate de… preopinent, cu multiple perversiuni la… Minima moralia politica! 😀

  2. aprilie 25, 2011 la 7:07 am

    Avem in tara urmasii ideologici de drept ai modernizatorilor(intemeietorilor) Romaniei europene…
    Acestia stiu diplomatie externa, istorie adevarata, organizare geo-economico eficienta…
    Cum se face ca „neamul” ii tine departe de atatia ani?
    Va multumesc anticipat pentru reflexiile dumneavoastra viitoare; legate de aceste ‘in-gandurari’.
    Un Paste Special, sa aveti!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper