Agassi. O autobiografie (17)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Dupa pogoanele de pagini pe care le-am dedicat autobiografiei lui Andre Agassi, „Open“, întrebarea pe care mi-o pun este: a meritat efortul? Raspund: nu a fost nici un efort, ci o enorma placere. Pentru mine, dar sper ca si pentru voi, cititorii. Oricum, în cazul meu acest serial tenisistic a însemnat fara doar si poate o tentativa de self therapy, o modalitate de a evita contactul nociv cu realitatea cotidiana. Am facut ceea ce mi-a placut, m-am ferit de maladia numita proiectul oranj de „modernizare si democratizare“ a societatii românesti. Fireste, consecinta acestui proiect aproape finalizat, falimentul României, ma va obliga si pe mine, la fel ca pe oricare cetatean al acestui stat, sa traiesc mai prost, sa-mi educ mai rau copilul, sa îndur cu mai multa greutate boala, sa-mi îngrijesc cu si mai multa dificultate parintii batrâni, sa ma frustrez de o sumedenie de mici placeri sau hobby-uri, care-mi mai colorau cenusiul cotidian al existentei în aceasta tara decazuta si pervertita. Probabil ca acesta este pretul platit pentru funestul decembrie negru din 2009. Din pacate, îl platim cu toti, adica si cei cinci milioane care nu l-am dorit pe cârmaci înca un cincinal. Sa ne fie de bine, aferim!
Însa pentru ca abia m-am întors de la Paris, de la turneul de Mare Slem de la Roland Garros, acolo unde sportul alb se traieste la cote incredibil de intense, nu o sa parasesc cu una cu doua acest registru al scriiturii. Întâi, pentru ca într-o lume profund nebuna  precum e cea româneasca, e în continuare nevoie de o evaziune sistematica. Caci una e sa strigi la miting si sa dai cu huo contra basestilor, bocilor si cotoilor din dotarea batalionului oranj, si alta sa-ti mobilezi confortabil zona de habitat launtric. Pentru mine – si sper ca si pentru voi –, universul tenisistic reprezinta un cosmos autentic, o lume mai curata, mai frumoasa si cu principii morale mai ferme decât rahatul politico-economico-intelectualo-pedelist. Apoi, pentru ca dincolo de raptusul mitingist si de cântarile anti-Cotroceni, viata se cuvine mobilata cu permanente mai substantiale si mai coerente. În cazul meu, sa scriu despre tenis, despre marii campioni si despre personalitatile imense, trecute în legenda, ale acestui sport reprezinta o sursa sigura de sanatate mentala. Mi-ar face placere sa cred ca si voi, macar unii, gânditi la fel ca mine. Si apropo de asta, la Roland Garros, în ziua de miercuri, 26 mai, când a plouat în dusmanie peste Porte d’Auteuil, meciurile fiind amânate cu patru ore si jumatate, apoi întrerupte de doua ori, întru repetarea aceluiasi depresiv episod – tragerea prelatei peste zgura însângerata a Parisului –, mai bine de douazeci de mii de oameni au asteptat cu îndaratnicie ca jocul sa fie reluat. Am vazut oameni care au stat ore întregi sub umbrela, pe scaunele centralului Philippe Chatrier, într-o asteptare febila si încapatânata. Asta numesc eu pasiune pentru tenis. Am vazut o mamica hranindu-si copilul cu biberonul pe arena Suzanne Lenglen, în timp ce sub cerul înnorat Robin Soderling îl umilea pe fainul flacau californian, Taylor Dent. Asta numesc eu pasiune. Am vazut oameni stând la cozi de treizeci de minute pentru a putea patrunde în incinta Roland Garros-ului, desi ei erau fericitii posesori ai unui bilet deloc ieftin. Asta numesc eu pasiune.
De aceea, venind dintr-o lume normala, cea franceza, si dintr-un univers fascinant, cel tenisistic, va anunt ca n-am de gând sa-l las pe Basescu & comp. sa-mi anuleze dreptul la bucurie. Voi fi prezent la actiunile de protest sindicale, oriunde le voi identifica, dar voi continua sa-mi practic regulatul si salutarul exercitiu de evazionism în paginile revistei „Cultura“ – atâta vreme cât cei din redactie vor gasi ca-mi fac cum se cade treaba publicistica. Si o sa mai subliniez un lucru: nu sunt jurnalist sportiv. Ceea ce nu înseamna ca opiniile mele în materie de tenis sunt inferioare celor formulate de profesionistii domeniului. De altminteri, ca sa va faceti si singuri o imagine despre interesul pe care oficialii îl poarta tenisului românesc, va voi spune ca la Roland Garros-ul de anul acesta doar doi jurnalisti bastinasi au fost prezenti în complexul de la Porte d’Auteuil: eu, de la Radio România Cultural, si un ins de la Radio France International. Amândoi „neprofesionisti“, amândoi pasionati de tenis si de turneu, caci avionul si cazarea mi le-am platit singur, iar colegul întru radiofonie venea cu bicicleta si în timpul liber, nefiind trimis de nimeni din redactia lui. Asa ca imaginati-va Camera 3 de interviuri a Centrului de Presa de la Roland Garros populata cu noi doi, freneticii amatori, si cu Victor Hanescu, dupa onorabila sa înfrângere în turul al III-lea, contra sârbului Novak Djokovici, favoritul numarul trei al competitiei. Pare delirant, nu? Însa asta e realitatea, cu pasiunea nu te joci.
Asadar, pun punct aici epopeii despre viata lui Agassi. Nu m-a interesat în primul rând cariera lui de profesionist, ci momentele semnificative ale vietii sale private, atât cât ni le-a comunicat în frumoasa lui autobiografie, „Open“. Existenta lui Andre s-a dovedit un story extrem de complex si de autentic, fiind povestea unui self made man si anecdota unei schimbari la fata progresive. Si voi continua saptamâna viitoare cu transcrierea si traducerea unui scurt interviu realizat la Roland Garros cu unul dintre cei mai importanti gazetari de tenis ai prezentului, Georges Homsi, fost purtator de cuvânt al ATP-ului si actualmente free-lancer publicistic. Voi sfârsi saga dedicata lui Andre Agassi cu rândurile scrise despre acest imens campion al anilor 1990 si 2000 de un alt longeviv al court-urilor de tenis internationale, francezul Fabrice Santoro. Retras în ianuarie anul curent la Australian Open, „Battling Fab“ a spus în frumoasa lui carte din 2009, „A deux mains“ („Cu doua mîini“, Hachettes-Littératures, Paris): „Andre Agassi este unul dintre adversarii cu care mi-a placut în mod deosebit sa joc. În întâlnirile noastre directe, fiecare a contabilizat câte trei victorii. În 1999 ne-am întâlnit la Montréal. În clipa tragerii la sorti, am ales pajura si când aceasta a iesit, am ales sa primesc. Agassi m-a privit direct în ochi si a exclamat: „Great!“. Apoi a pornit alergând spre linia lui de fund. În rastimpul celor cinci minute de încalzire, el a lovit cu o asemenea violenta, încât am crezut ca o sa-mi fracturez încheietura mâinilor. Nu ma simteam suficient de încalzit ca sa fac fata acestui tratament incipient al meciului. M-a facut praf cu 6-0, 6-3 în cincizeci si cinci de minute! Enervat la culme, i-am spus antrenorului meu pe când ieseam de pe teren: „Cu proxima ocazie când o sa-l mai întâlnesc, nu o sa ma mai încalzesc, o sa stau pe scaun în asteptarea startului“. Nu-i gustasem atitudinea si voiam ca el sa o stie. Întâmplare sau lovitura a soartei, saptamâna urmatoare l-am înfruntat în sferturile de finala ale turneului de la Washington. Pastrez o amintire excelenta acelui meci, pe care l-am pierdut totusi cu 7-5, 6-4. Evident ca nu mi-am pus în practica proiectul de la Montréal, pe care ulterior l-am gasit prostesc. Îl respectam prea mult ca sa ma supar pe el pentru felul în care a ales sa ne încalzim. Dar ca sa nu mai retraiesc acel calvar, i-am cerut lui Laurent Raymond, antrenorul meu, sa schimbam mingi cu un sfert de ora înaintea meciului. Am intrat pe teren ud de sudoare, dar bine încalzit. Am pierdut, însa lupta noastra a fost una de-a dreptul fantastica. Rebelul cu sort din jeansi si cu tunsoare de indian irochez avea o calitate exceptionala a loviturii. Pustiul revoltat si superstar a devenit mai târziu un barbat respectat, de o mare generozitate, care a învatat sa-i respecte pe ceilalti. Era tipul de jucator ale carui cuvinte le-am respectat cel mai mult. Daca as fi fost antrenor, i-as fi cerut elevului meu sa renunte la o sedinta de antrenament ca sa observe cum se misca Andre pe teren sau, mai bine chiar, ca sa-l asculte vorbind într-o sala de presa, pâna într-atât de pertinente îi erau analizele. Atunci când a disputat ultimul sau meci din cariera, la US Open în 2006, am tinut sa iau parte la conferinta de presa de dupa meci. Si-a trecut în revista cariera cu multa obiectivitate, si-a dezvoltat viziunea despre joc, a analizat evolutia sportului alb si a explicat cum si de ce i-a permis tenisul sa-si construiasca personalitatea. A fost un moment de exceptie. Andre Agassi poseda unul dintre cele mai frumoase palmarese din istorie. Este singurul jucator care a câstigat ceea ce eu numesc „cele sapte mari“: Roland Garros, Wimbledon, US Open, Australian Open, Masters-ul, Cupa Davis si aurul olimpic.
Am devenit tatici cam în acelasi timp, ceea ce ne-a apropiat si mai mult spre finalul carierei sale. Plecarea lui a lasat un mare gol în circuit, caci facea parte din rasa acelor jucatori de neînlocuit. L-am revazut cu imensa placere revenind la Roland Garros în 2009 pentru a decerna cupa lui Roger Federer. A fost surprins sa ma vada înca în buna forma dupa atâtia ani. Am schimbat câteva cuvinte la vestiar. Mi-a vorbit despre noua lui viata si mai ales despre implicarea în fundatia pentru copiii defavorizati“ (op. cit., pp. 180-182).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper