„City Journal“: Compasiunea cu doua taisuri. Când bunele intentii cad in extrema cealalta

Un articol de CATALIN STURZA

Compasiunea pentru cei ce sunt mai putin norocosi decât tine este un fapt onorabil si decent. Insa fiecare virtute poate degenera prin exces, lipsa de sinceritate sau nechibzuinta in viciul opus, arata medicul Theodore Dalrymple intr-un articol intitulat „Compasiunea deformata“, din revista americana „City Journal“.
„Când e excesiva, compasiunea aluneca spre condescendenta sentimentala si, in cele din urma, spre dispret; când e nesincera, devine onctuos de ipocrita; iar când se asociaza cu nechibzuinta, e un sfetnic prost pentru politica si are adesea rezultate dezastruoase“, scrie Theodore Dalrymple. Nici un subiect nu deformeaza compasiunea mai mult decât saracia; Dalrympe, care a lucrat, ca medic, in diverse regiuni sarace ale lumii, e de parere ca saracia nu e neaparat o consecinta a unei „proaste distributii a resurselor“ si ca ea nu poate fi eradicata doar pompând ajutoare catre cei saraci: „Modul de gândire redistributionist neaga autonomia celor saraci. Distrugând increderea in sine a oamenilor, incurajeaza dependenta si coruptia – nu numai in Marea Britanie, ci peste tot in lume unde el se aplica“.
Primul exemplu cu care medicul isi sustine acest punct de vedere este cel al Insulelor Gilbert, „un atol de corali in imensitatea Pacificului Central“, unde Dalrymple a lucrat la inceputul anilor ’80. Desi cea mai mare parte a populatiei nu folosea banii pentru a face comert, iar PIB-ul pe cap de locuitor era, in consecinta, foarte mic, oamenii nu pareau asa saraci: „modul lor traditional de viata le permitea ceea ce antropologii numesc o subzistenta generoasa; nucile lor de cocos, pestele si frunzele de taro le ofereau o existenta adecvata – si, in unele privinte, eleganta“.
„Viata din insule m-a invatat sa resping energic PIB-ul pe cap de locuitor ca un indicator credibil al saraciei“, scrie Theodore Dalrymple. Iar o insula aflata nu departe de acel loc a fost, cam in aceeasi perioada, „baza unui experiment in ceea ce priveste dobândirea brusca, fara efort, a bogatiei“. Nauru, o insula cu un diametru de doar câtiva kilometri, a devenit, pentru o vreme, „cel mai bogat loc de pe pamânt“. Sursa bogatiei au fost zacamintele bogate de fosfati, exploatate de Comisia Britanica a Fosfatului; când Nauru si-a câstigat independenta, in 1968, cei 4 000 de locuitori ai insulei au devenit stapânii fosfatului si, vânzându-si pamânturile, s-au transformat peste noapte in rentieri.
„Ceea ce a urmat e instructiv. Locuitorii din Nauru au devenit plictisiti si indiferenti. Una dintre principalele lor bucurii a devenit mâncatul in exces. In medie, ei au inceput sa consume 7 000 de calorii pe zi, in principal orez si carne de vita la conserva, si sa bea Fanta si Château d’Yquem cu cisterna. S-au transformat in cea mai grasa populatie de pe pamânt si, fiind deja predispusi genetic la boli, 50 la suta dintre ei au devenit diabetici“. Distribuirea abrupta a bogatiei poate avea, asadar, atât consecinte psihologice, cât si efecte economice.
Urmatorul exemplu este Tanzania, unde Theodore Dalrymple a lucrat, ca medic, intre 1983 si 1986. Julius Nyerere conducea tara de mai bine de 20 de ani; dupa o primire grandioasa in timpul unei vizite in China lui Mao, Nyerere a hotarât ca Tanzania sa devina un stat socialist, condus de un partid unic. „Nyerere le dorea binele saracilor; era plin de compasiune si de bune intentii. Credea ca, fiind asa de needucati, de ignoranti si de lipsiti de resurse, saracii nu puteau gasi timp si energie – si erau, in orice caz, nepregatiti – sa ia hotarâri pentru ei insisi. Mai erau si lenesi: Nyerere s-a plâns la un moment dat ca milioane de concetateni de-ai lui isi petrec jumatate din timp bând, bârfind si dansând (ceea ce-mi sugereaza ca vietile lor nu erau, pâna la urma, nici pe departe asa insuportabile)“.
In 1967, presedintele a emis celebra Declaratie de la Arusha, prin care se angaja sa puna capat exploatarii omului de catre om, ce-i facea pe unii bogati si pe altii saraci. In viziunea lui Nyerere, „acumularea de bogatie, de catre un individ sau de catre o natiune, putea fi explicata doar prin exploatare, un proces ilicit, din punct de vedere moral. Explicatia pentru saracie era simpla: unii oameni sau unele tari isi insuseau bogatia naturala a umanitatii. Era asadar o conditie necesara pentru a imbunatati starea de fapt, ca si pentru a reface echilibrul, sa nu li se mai permita sa faca asta si bogatia lor sa fie redistribuita“. Tanzania a nationalizat bancile, intreprinderile industriale si agricole si a trecut la colectivizarea fortata.
Colectivizarea, credea Nyerere, a celei mai mari parti a populatiei in sate Ujamaa (in Swahili, „familie mare“), avea sa permita educarea oamenilor, accesul la servicii sanitare si o mai buna administrare a pamântului. O populatie sanatoasa si educata e si bogata, iar in plus colectivele aveau sa poata cumpara tractoare, la care taranii inainte nici nu ar fi visat. „Din nefericire, oamenii nu au vrut sa fie mânati, iubindu-se ca fratii, in sate; au vrut sa ramâna pe peticele lor risipite de pamânt, mostenite din mosi-stramosi. Câteva mii au fost arestati si bagati la inchisoare“. In câtiva ani, Tanzania s-a transformat dintr-un exportator important de produse agricole intr-o tara integral dependenta de alimente din importuri; taranii care cultivau cafea, pentru a o vinde negustorilor indieni pe sapun si sare, si-au distrus plantatiile si au inceput sa cultive porumb, pentru subzistenta. Moneda nationala s-a devalorizat, iar Nyerere a dat vina pe speculanti si pe exploatatori, atacându-i pe negustorii indieni.
Acestia au plecat, in cele din urma, din tara, iar Tanzania a devenit un stat izolat, fara fonduri din comertul exterior. „Politicile lui Nyerere nu au fost mai judecate decât cele ale lui Idi Amin, care i-a alungat pe indieni din tara intr-o forma chiar mai brutala. Antisemitismul, se spune adesea, este socialismul neghiobilor. Eu as formula altfel: socialismul este antisemitismul intelectualilor“, scrie Theodore Dalrymple.
In cele din urma, ajutoarele externe au devenit singura sursa de venit a republicii centrafricane. „Când eu am ajuns in Tanzania, tara devenise complet dependenta de pomenile din afara. Ajutorul reprezenta doua treimi din veniturile din comertul extern ale tarii. S-ar putea spune ca cea mai importanta marfa de export erau cererile pentru astfel de ajutoare. (…) Unul dintre scopurile ce-l determinasera pe Nyerere sa treaca la socialism fusese, in mod ironic, autonomia nationala“.
Ajutoarele primite au facut posibil ca politica lui Nyerere sa continue mult timp dupa ce dezastrul economic devenise evident. „Acest ajutor a crescut considerabil puterea partidului unic dându-le membrilor sai controlul asupra bunurilor extrem de reduse“, arata Dalrymple. Regimul a devenit cât se poate de corupt, iar birocratia si-a extins puterea si influenta. Insa privilegiile elitei birocratice depindeau de totala paralizie a economiei: „cu cât era mai saraca tara, cu atât mai mare era nevoia de ajutor strain; cu cât mai mare era ajutorul strain, cu atât mai importante erau privilegiile elitei; cu cât mai importante erau privilegiile elitei, cu atât mai mare era adeziunea la politici care generau saracie“. Singurul vis al parintilor tanzanieni era acela de a le asigura copiilor o educatie, pentru a obtine un post in administratia corupta; in Tanzania, sa produci orice era o neghiobie, pentru ca nu aducea nici un fel de beneficiu.

Un comentariu pentru “„City Journal“: Compasiunea cu doua taisuri. Când bunele intentii cad in extrema cealalta”

  1. iunie 17, 2010 la 4:49 pm

    La fel ca la noi, unde ajutoarele sociale ii ajuta pe saraci sa ramina saraci.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper