Sublimarea generala

Un articol de AL. CISTELECAN


Nici scriitorilor nu le vine usor sa mearga impotriva curentului, desi trebuie sa fie treaba foarte tentanta. Ca toti oamenii, si ei se supun obisnuit la legea economiei de efort. Lege care nici nu-i asa rea când e vorba de scriitori, caci ii aduce indata in consens cu pretentiile cititorilor si de aici poate deveni succes de-a dreptul eclatant.

In contra curentului
Doar cei care-si profeseaza talentul ca pe un sport extrem se pun apriat contra tuturor asteptarilor si risca sa ramâna necititi ori neintelesi; sau altele si mai rele. Nu-i, in orice caz, lucru fara riscuri. Cu toate astea mai sunt, pâna si azi, scriitori – ba unii chiar poeti – care nu vor sa se lase in voia curentului. Fireste, una e sa nu vrea si altceva sa si poata. Dar conteaza si prima, chiar daca n-are deplina eficienta. in vremurile noastre, impotrivirea la curent, mersul in contra lui sunt eminent ineficiente. Curentul e atât de puternic, atât de mobilizator si de compact incât cu greu i se poate cineva sustrage, cu voie sau fara. Nu vreau sa insinuez ca, bunaoara in poezie, toata lumea scrie la fel (nu la fel de bine, desigur, ci in aceeasi formula); nici vorba. Diferentele sunt acute (macar uneori) si, pe cât posibil, cultivate. Dar si aceste diferente tin seama de faptul ca lumea vrea acum poezie transparenta, directa, fara traumatisme de receptare si lectura; fie cum va fi poezia, dar sa fie accesibila numaidecât si sa nu fie nevoie de un algocalmin dupa citirea ei; si accesibila nu lui Gheorghe Grigurcu sau lui Ion Pop, ci si – de fapt, mai ales – unor eventuali cititori doar vag preveniti, dar nicidecum experti. Nu-i de mirare ca directitatea si simplitatea (dar nu cea clasica) sunt norme severe pentru poezia de azi. E curentul de gust al vremurilor, satule pâna peste cap de „arta“ si figuri, de elaborare si sofisticarii. Daca jurnalistica are o reteta de succes consolidata prin vremuri (scandal-sex-sport), poezia de azi a ajuns si ea, in fine, la o reteta eficienta. Nu foarte deosebita, de vreme ce pretinde, obligatoriu, macar sex si insolenta; al treilea element e insa liber, la optiunea fiecaruia. (Cam) asa stând lucrurile, devine nu de mirare, ci de neinteles de ce tine Emilian Galaicu-Paun sa fie, tocmai când nu e cazul, „unul dintre cei mai dificili poeti ai nostri“, dupa cum – bine – zice Serban Foarta in cuvântul final de la „Arme graitoare“ (Editura Cartier, Chisinau, 2009). Cu atât mai mult cu cât pe partea de erotism, de desene senzuale si sublimari sexuale, Galaicu-Paun sta bine si ar iesi fruntas in orice competitie. Nici pe linie biografista nu sta rau, caci poemele lui sublimeaza (aproape evident) secvente concrete si stari inventariate cu scrupul. Materia, ca sa zic asa, corespunde – macar in buna parte – cerintelor zilei. Nu poate fi alta decât ca Emilian Galaicu-Paun o proceseaza prea necorespunzator cu aceste cerinte.
Fireste ca nu procesarea in sine poate fi cauza, intrucât ea nu e decât consecinta altor cauze, mai intime si mai ireprimabile. Cea mai importanta dintre acestea imi pare a sta in dublul temperament vizionar al poetului. Serban Foarta, tocmai pornind de la aceasta dualitate de conditie, face din el un poet oximoronic – si cred ca, si de aceasta data, cu tot temeiul. Mi-am ingaduit eu insumi sa vorbesc altadata de o structura oximoronica a temperamentului poetic al lui Galaicu-Paun: pe de o parte, o electricitate imaginativa care se angajeaza spontan in stihiale, pe de alta parte o poetica de migala, devotata jocurilor lexicale si celor mai subtile legaturi simbolice; un artizanat de detalii, asadar, contrapunctând o impetuozitate vizionara. Problema lui Galaicu-Paun consta in simultaneizarea celor doua poetici si temperamente, fie si prin sanctionarea contrapunctica a unuia prin celalalt. Folosirea lor alternativa, oricât de geometric ar pendula textele, ar duce la o incoerenta in chiar procesul imaginativ, la o poetica ce ar aprinde, intr-un prim moment, focul imaginatiei si ar arunca apoi, intr-un al doilea moment, apa peste acest foc. S-ar naste, fireste, un ritm, poate chiar o tensiune intre fulguranta salbatica si munca de atelier. Dar dualitatea de temperament ar fi cu adevarat eficienta daca cele doua componente ar fi mânate in conflictualitate, daca s-ar exaspera in concomitenta profesarii lor si s-ar tine intr-un – cât de fragil – echilibru de actiune. E ceea ce-mi pare a fi reusit Galaicu-Paun in poemele lui cele mai bune, nu putine. Dar acest echilibru nu mai pare tinut cu rigoare – deci cu eficienta – in „Arme graitoare“.
Poezia de migala
Cartea e, fara indoiala, una din cele mai „lucrate“ din toata poezia noastra. Dar tocmai! „lucrata“ vrea sa spuna ca si ce-a mai supravetuit din spontaneitatea imaginativa intra aici intr-un proces premeditat, intr-o retea prestabilita de semnificatii, intr-o demonstratie. Iar Galaicu-Paun pe „semnificatii“ mizeaza aici in primul rând, pe evantaiul lor posibil, dar strunit. Poemele nu mai au salbaticie, desi nu sunt nici domesticite; insa poetul nu pierde nici o clipa controlul, stie tot timpul ce scrie si unde vrea sa ajunga; ba chiar si unde va ajunge. El are un desfasurator de sensuri si o retea de simboluri prin care trebuie sa treaca, neaparat, materia confesiva si imaginativa. Migala, atentia, crisparea nu lasa loc eruptivitatii, caci aceasta ar putea arunca in aer toata predestinarea detaliilor. De aici regimul mai bemolizat al freaticii imaginative, domesticirea functiei stihiale. Locul ei e luat (vorba vine, caci nu-l poate tine nimeni) de o scrupulozitate ludica asumata ca gravitate simbolizanta. Galaicu-Paun a fost mereu tentat de intreaga posibila refractie simbolica a fiecarui cuvânt si s-a folosit mereu de tehnici „à la Foarta“, de omofonii, sinonimii, omografii etc. Ca si Foarta (desi in masura infima, fireste), nici el nu poate privi un cuvânt fara sa-l vada in ipoteza unui conglomerat sau a unei increngaturi, fara sa-l vada fugind in alte cuvinte sau chiar ascunzându-se in altele. Cuvintele sunt, intr-o asemenea poetica, noduri explozive, suave grenade de semnificatii care pun poemele intr-o alerta baroca. Daca o asemenea poetica si-ar respecta criteriile, ea ar trebui sa ruleze, de la fiecare punct de inflexiune simbolica, pe mai multe drumuri sau registre. in realitate, Galaicu-Paun doar consemneaza potenta simbolica a acestor cuvinte, sansa lor de a se desface, dar nu lasa poemul din haturi. Evidentiaza doar o sansa, o posibilitate, si-si vede de drumul ales dinainte. Versurile lui au, din aceasta cauza, noduri ingrosate, un fel de muguri densificati, dar semnificatia urmeaza linia ramurii. Chiar scrisa „kaligrafie“, caligrafia nu-i altceva decât caligrafie de sensuri, iar „yin/discreta“ ramâne „indiscreta“; anamorfozele adause de Galaicu-Paun sunt simple promisiuni netinute, nu contaminari sau desfaceri in alt registru. Cu asemenea „alfabet“, Galaicu-Paun e doar un alt fel de latinist, nu alt fel de poet. in schimb, toate aceste straneizari ludice ale cuvintelor, ca si inductiile intertextuale, nu fac altceva decât sa intareasca senzatia de control si efectul de migala. Un poem bun trebuie sa fie mai tare decât autorul sau. In „Arme graitoare“ Galaicu e scrupulos mai tare decât poemele sale.
Probabil ca poetul se viseaza, in unele nopti, un fel de Ion Barbu ce ridica in geometrii de sens amorfitatea realului de la care porneste. Dar „realul“ lui, oricât de consistent, e – intotdeauna – deja culturalizat, deja formalizat, deja semnificat. El intra numaidecât intr-o schema articulata, intr-o structura simbolica. Iar cum acest proces nu poate fi oprit, poemul ramâne sa transcrie impletirea, suprapunerile, contopirile; el e punctul de convergenta a cât mai multor elemente – si cât mai disparate aparent – venite, de-a valma, din biografie, din memorie, din cotidian, din imaginatie, din biblioteca, din abilitate. Efervescenta acestor „surveniri“ il pune pe poet in situatia de a le administra ductilitatea simbolica, de a le capta pe o directie si de a le armoniza potentialul de sens. Se naste astfel o scriitura cumulativa, arborescenta, al carei rost e sa lege intr-o unitate de sens registrele de provenienta diversa: „când va fi sa dau coltul, intâmple-se tot asa cum se imbrica, in schelele/ de la trei ierarhi, lemnul cu fierul. – eu n-am sa dau coltul nicicând, câta vreme/ rotunjimile ei scot, sub mâinile mele de disc-jockey, muzica sferelor./ – tot asa cum se iau, pâna-n pânzele albe (de nunta), rugina cu cariul. – din toate/ cel mai bine o prinde formula de unde n-am, dau!, când, in bratele mele, ma ia-ntre/ paranteze.– asa cum fac roata baietii si fetele, prinsi dupa umeri/de mijloc, la hora,/ ca un brâu de la trei ierarhi. – inlantuindu-ma/inlantuind-o, pe mâini si picioare, c-un lant adn./ – câte brâie, atâtea motive; nu-s doua la fel! – si niciunul nu-i fara pereche. – de jur-imprejur,/ o padure de fiare rasare din piatra bisericii, toata numai riduri, de parca i-ar face/ lifting chipului lui dumnezeu. – din aproape-n aproape, iubirea (nu-i mearsa/ la biserica, dragostea mea) se-mpreunapetrece-ntru desavârsire. – o schela de fier/ pe-un motiv geometric, o schela de lemn pe-un motiv vegetal, pe masura/ fiecarui brâu; schele de-o schioapa. – atingerea perfectiunii ia forme palpabile/ când, trecând-o odata cu unda de soc naduselile, pielea ei se increteste-n ozoare/ nu atât geometrice, cât vegetale. – si-atunci când se-nlatura schelele, ia-o biseica de unde nu-i./ „ti-oi da una de n-ai s-o poti duce. De unde n-am, dau!“ – „(po)em in carne si oase“. Precum sugereaza titlul (nu singurul cu acest rost), nu cu simplu poem avem aici treaba, ci cu insusi Emilian, in carne si oase. Si cam asa e, caci aceste „Arme graitoare“ vor sa fie o transcriere a poetului insusi, prins intre biografie si destin, adica intre intâmplare si scriitura. Toate – dar toate literal – se absorb la Galaicu in scriitura; inclusiv dragostea, amorul, vazut/trait fie ca lectura, fie ca scriitura. Dar lectura si scriitura rescrise, fara febra emotionala (necum corporala), ci doar cu febra simbolica. Barbianismul lui Galaicu-Paun cam intr-asta consta: in ideea ca totul converge in simbol. Altminteri, fireste – e de indata evident – scriitura aceasta labartata si pofticioasa de toate detaliile e tot ce poate fi mai opus stilisticii de contragere a lui Ion Barbu. Daca n-ar sta sa sublimeze totul, daca elementele de pornire nu s-ar avânta subit in simbol, Emilian Galaicu-Paun ar fi poet corespunzator zilelor noastre. Iar daca n-ar migali atâta la simbolizare, ar fi chiar el. Usor castrat aici, e, fireste, acelasi poet la care toate sublimeaza.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper