Stânga si marxismul in Europa de Est (III): Sa nu mai toleram aceasta civilisation de merde

– G. M. TAMÁS  in dialog cu IMRE SZEMAN –



G. M. Tamás (n. 1948) e de multa vreme una dintre cele mai importante voci politice europene. De formatie filosof, autor a numeroase lucrari de specialitate si articole, G. M. Tamás poseda o cunoastere intima a istoriei politice a secolelor XX si XXI. Disident marcant în anii ’80 si parlamentar în primii ani dupa caderea comunismului, în ultimii douazeci de ani Tamás s-a orientat tot mai decis spre stânga. A pastrat mereu un interes deosebit pentru problematici de justitie politica si sociala, pe care le trateaza în continuare atât în scrierile sale teoretice si politice (este un colaborator regulat al „TLS“ si al celor mai importante cotidiane maghiare), cât si explicit, prin actiunile sale politice – iata un fel de a-ti trai ideile si convingerile care ar trebui sa functioneze ca model pentru stânga contemporana.
Chiar daca lucrarile sale au fost traduse în multe limbi (inclusiv în engleza), ideile si pozitiile sale ar merita totusi o mai larga circulatie în rândurile cititorilor de limba engleza. Desi un interlocutor de calibru  (v. recentele dezbateri cu Slavoj Zizek) si descris odata drept un Václav Havel al Ungariei, se pare ca Tamás n-a ajuns înca acel gânditor public global care ar fi putut deveni, iar vinovate de asta ar fi tocmai conceptiile lui politice câteodata „deraiate“ de la standardul radarelor contemporane.
Acest interviu este o introducere spre o alta perspectiva asupra existentei unui remarcabil gânditor si activist si încearca sa puna în lumina faptul ca dramele politice si sociale din tarile mici, ca Ungaria, pot oferi importante si utile semnificatii altor forte politice de pe mapamond.
Interviul a fost realizat în februarie 2010.
Notele si explicatiile îmi apartin. (Imre Szeman)

Imre Szeman: Ma puteti cumva lumina dumneavoastra asupra felului in care se face astãzi politica in Ungaria? Mie, ca outsider, imi pare ca in peisajul politic maghiar domneste un haos incredibil: MSZP (partidul fostilor comunisti, daca mai trebuie sa amintesc) a instaurat o agenda neoliberala feroce, care a determinat opozitia de dreapta sa adopte ea câteva programe sociale, pe care guvernul le-a atacat insa – mai mult din oportunism politic decât pe chestiuni de convingeri ideologice. Valentele tipice care fac logica unui sistem politic par cu totul aiurite aici – doar daca, fireste, nu ajungem sa-i plasam pe toti cei aflati la guvernare la dreapta spectrului. Lucrurile mi se pare ca stau insa si mai prost decât ar putea sa stea, pe fondul acestei complete absente din peisaj a Stângii.
Atitudinea curenta a oamenilor in Ungaria de azi merge, din câte se vede, spre concluzia ca sistemul politic actual e in intregime si iremediabil ilegitim. Mandatul fostului prim-ministru Ferenc Gyurcsány’s (2004-2009) a fost presarat cu scandaluri de proportii, in special acela al inregistrarii unei intruniri cu usile inchise, din septembrie 2006, in cadrul careia premierul recunostea  ca „de un an si jumatate–doi, tot ce facem e sa mintim“. Demisia sa, in 28 martie 2009, ca o riposta la colapsul economiei maghiare – in fond, o fuga de raspundere politica sub gluga asa-zisei recunoasteri a culpei – mai mult a stricat decât a folosit la ceva. Mai are politica azi vreo credibilitate, in Ungaria?

G. M. Tamás: Nu, nu prea mai exista incredere, dar niciodata n-am avut prea multa. Oamenii sunt amarâti, dezamagiti si furiosi; institutiile sunt fundamental contestate; internetul – acest teren fertil pentru legende urbane, superstitii, propagande ale urii si tot felul de alte nebunii – a luat aproape in intregime locul presei traditionale, care oricum era in declin, iar ceea ce ne stapâneste acum e parca o sminteala, deopotriva cinica si isterica. Nu e numai cazul Ungariei insa, stim cu totii.
I. S.: Care sunt fortele care au definit din punct de vedere social, cultural si politic viata in Ungaria, dupa 1989? Ati afirmat in „Magyar Hírlap“, in 2006, ca „Noua societate civila a Ungariei nu da doi bani pe democratie“. Ce-ati vrut sa spuneti cu asta?

G. M. T.: Ei bine, asta e o speta instructiva pentru relevarea diferentelor semantice, simbolice si politice dintre spatiul anglofon si restul lumii. Poti sa traduci ce-am spus prin „Noua burghezie maghiara sbürgerliche Gesellschaftt nu da doi bani pe democratia burgheza sbürgerliche Demokratiet“. Dar, inca o data: nu e vorba numai de Ungaria. Ceea ce-am spus e valabil pentru intreg spatiul ex-sovietic, de la Berlin la Vladivostok. In primul rând, est-europenii nu inteleg si nu respecta valorile burgheze si liberale, valorile unei istorii luministe care niciodata n-a fost in intregime a lor. Modernitatea burgheza a intrat pe filiera straina, in special pe filiera iudeo-germana; aceasta era protejata de absolutismul imperial sau regal, iar nu de miscarile populare; in spatiul nostru, modernitatea a fost impusa de sus, prin comunistii tinuti la putere de noile frunti incoronate din Uniunea Sovietica.
In fine, dupa 1989, in locul unui tip nou de „societate a bunastarii“, a aparut „inevitabilul“: taieri peste taieri, reduceri peste reduceri. Asta era viitorul luminos pentru care luptaseram.
Apoi, fusese compromisa deja ideea libertatii pe termen lung prin refuzul de a mai gasi vreo compatibilitate intre libertate si conceptul de redistribuire, specific statului egalitarist. Ni se parea ca ascensiunea oligarhica, falsul electoral, presa vânduta, declinul avansat al culturii si al educatiei, intarirea autoritarismului si a rasismului/ etnicismului/ misoginiei si homofobiei erau rele cu care se putea trai sau – cum ziceau stalinistii – „fenomene de tranzitie“, ce aveau sa fie vindecate de „spontaneitatea pietei“ si prin creativitatea capitalului.
Mitul „societatii civile“ poate fi deosebit de pernicios daca trimite doar la o societate bazata pe acte voluntare de echitate contractuala, dar care uita sa ia in calcul principala mostra a acestei echitati: contractul de munca. Clauza ascunsa a acestui tip de societate e aceea ca munca e o activitate contractuala ca orice alta activitate de schimb: exploatarea, asadar, ar fi si ea o expresie a libertatii.
Cum sa-i certi asadar pe est-europeni – nou-veniti in peisajul capitalist de ultim racnet – daca, in toata brambureala asta, nu mai gasesc nimic in care sa creada? De ce-ar mai crede in ceva?

I. S.: Ce forme de activitate politica sau de actiune sociala exista in Ungaria astazi? In 2007, impreuna cu un coleg, am realizat o serie de interviuri cu studenti din Budapesta, interviuri reprezentative pentru o buna parte dintre perceptiile asupra vietii politice, in prezent si in viitor. Toti erau extrem de sceptici in privinta politicii; pareau resemnati sa-si traiasca viata in neoliberalism, mai ales fiindca era vorba de o tara de mici dimensiuni, ca Ungaria, care – spuneau ei – are o putere economica putin semnificativa si o autonomie politica redusa. Niciunul nu vedea cum sau pentru ce ar fi aparut o miscare politica alternativa. Sunt oare acesti studenti opaci la noile miscari politice sau avem intr-adevar de-a face cu o stânga politic nula?

G. M. T.: Asta cam asa e. Dar nu-nseamna ca trebuie sa lasam lucrurile cum sunt; avem câteva perspective promitatoare in ceea ce priveste nasterea unei „Noi Noi Stângi“ in Europa de Est, macar a uneia intelectuale; Ungaria sta deoparte deocamdata, dar o sa ne vina si noua rândul.

I. S.: Una dintre cele mai invioratoare actiuni recente a fost, in Ungaria, crearea unei Stângi Verzi sZöld Baloldalt. Ati fost in fruntea listei de candidati pentru acest partid, in iunie 2009, la alegerile pentru Parlamentul European. Ce ne puteti spune despre aceasta trecere a dumneavoastra de la SZDSZ la Stânga Verde? Ce sperati sa realizeze acest partid?
G. M. T.: De vreme ce ati pus aceasta intrebare, iata: o decizie a tribunalului ne-a impiedicat sa candidam, in ciuda succesului de media initial si a reactiilor favorabile demersului nostru. Degeaba am facut apeluri dupa apeluri, alegerile europene s-au incheiat si basta. Partidul va incerca sa participe la alegerile nationale din aprilie 2010, dar eu nu voi mai candida atunci. Acest grup politic este o coalitie formata din diferite groupuscules de stânga, inclusiv din fosti comunisti resapati, din „verzi“, din câtiva insi de stânga extrema, din social-democrati, din segmente ale miscarii anti-globalizare (o miscare de mica amploare, si ea), din pacifisti, feministi – in fine, toti „suspectii de serviciu“. Bani nu prea avem, orice ajutor din afara e interzis – dar avem in schimb suportul moral al Stângii europene, reprezentate de „Die Linke“, in Germania, si de „Parti Communiste Français“ (chiar daca acestia din urma nu sunt preferatii mei…).
Nu stiu daca voi mai putea sa candidez. Conditiile sunt impotriva: trebuie sa obtinem zeci de mii de semnaturi, intr-o atmosfera de recul generalizat. De asemenea, am si eu indoielile mele in ce-i priveste pe unii membri ai miscarii. Am acceptat sa fiu reprezentantul public al acestei grupari; formal, sunt presedintele comitetului consultativ, dar treaba multa, asa, nu prea am.
Vara trecuta a fost ceva mai trepidant. Am dat semnale ca Stânga e aici si n-o sa plece asa usor, nu ne-am pierdut timpul de pomana. Alegerile nationale de acum vor aduce, cu siguranta, triumful Dreptei nationaliste, inclusiv a fascistilor – a partidului „Jobbik“, care inseamna ceva de genul „partea mai buna“ (1) – care cocheteaza fatis cu organizatii paramilitare si chiar teroriste, care au initiat asasinate pe criterii rasiale (asupra rromilor) si atentate la viata unor oameni politici socialisti si liberali. Acuzatiile sunt acum investigate de Justitie. Suspectul principal, aflat acum in arest preventiv, va fi un candidat „independent“ sustinut de partidul sau.

I. S.: Va descrieti acum drept un marxist care planuieste initierea unui grup de teorie marxista in Ungaria, pe lânga faptul ca sunteti in continuare un scriitor si un comentator politic de stânga. De ce Marx?

G. M. T.: Dupa 1989, in Europa Centrala si de Est, ideile si teoriile marxiste au fost obligate sa suporte consecintele relatiei lor cu socialismul de stat si consecintele eliminarii cursurilor de marxism-leninism din universitati. Chiar acum, când colapsul economic a discreditat ideologia neoliberala – cel putin variantele ei extreme – in aceasta zona marxismul continua sa fie inteles ca totalitarism. Insa, dupa cum stiti, de la o vreme tot apar incercari de a formaliza conexiunea dintre marxism si fascism, vãzute ca fiind ceva mai mult decât simple variatii pe aceeasi coarda a totalitarismului.

I. S.: Muzeul Terorii din Budapesta nu face nicio distinctie intre Republica sovietica a lui Béla Kun, din 1919, regenta amiralului Horthy, fascism si comunismul postbelic – in comparatie cu capitalismul liberal, toate acestea nu reprezinta decât „teroarea“. „Declaratia de la Praga“, pronuntata de Senatul ceh in iunie 2008, solicita Parlamentului European sa proclame comunismul si nazismul drept ipostaze ale mostenirii totalitare europene. In Ungaria, Curtea Suprema de Justitie a anulat sentinta data in cazul unui ofiter de politie care l-a impuscat mortal pe comunistul si anti-fascistul Endre Ságvári, in 1944 – un act cu o simbolistica stravezie, care-ar trebui sa dea fiori reci stângii de azi. Ce mai sperati sa reuseasca, intr-un asemenea context, Marx si marxismul?

G. M. T.: La toate acestea, putem adauga si faptul ca Parlamentul României a promulgat o hotarâre solemna, bazata pe un raport al unei comisii insarcinate de presedintele României si coordonata de Vladimir Tismaneanu, profesor de stiinte politice la University of Maryland, conform careia s-a declarat ca, nici mai mult, nici mai putin, comunismul e o crima impotriva umanitatii sau ceva de genul acesta. (Profesorul Tismaneanu – a se vedea articolele si interviurile dumisale din presa româneasca – crede ca oameni ca Slavoj Zizek si ca mine reprezinta un pericol major pentru ideea de libertate.)
Decizii similare urmeaza sa fie luate de catre Curtea Suprema de Justitie a Poloniei. In Ungaria, secera si ciocanul, steaua rosie, svastica si crucea-cu-sageti (uniforma nazistilor unguri) sunt blamate la gramada, ca „simboluri totalitare“. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a scutit steaua rosie si secera si ciocanul de interdictia activa in Ungaria, dar statul ungar refuza sa respecte aceasta decizie.
Cu toate acestea, atunci când câtiva dintre noi ne-am declarat loialitatea fata de stânga – care, desigur, implica o repudiere a „socialismului real“ de sus pâna jos – publicul n-a reactionat cu furie, ci mai degraba cu scepticism. Si nu neaparat din cauza faptului ca manifestam o nesabuita atractie pentru tabara invinsilor (in ceea ce ma priveste, ma simt invins in postura mea de „Old Whig“, dar cu siguranta nu si in aceea de revolutionar socialist) sau fiindca insistam sa acordam inca incredere unei idei compromise de toate faptele ingrozitoare comise in numele ei, ci tocmai pentru ca detinerea de catre noi a unor principii sociale si politice de orice fel parea implauzibila! Majoritatea oamenilor nu considera ca marxismul e criminal, ci naiv. Dar tot asta cred si despre liberalism sau despre crestinism.
Orice viziune care aparent contrazice egoismul colectiv sau individual ori grija individului pentru sine pare necreditabila. Cum eu personal nu pot fi acuzat de niciun fel de colaborare cu fostul regim (decât poate, ciudat si absurd, de niste juni calomniatori nazisti care nici macar  sa silabiseasca „Capitalul“ nu sunt in stare) si cum nu am niciun motiv sa-i fac apologia, criticii mei se multumesc sa ma numeasca expirat, dar tocmai ei sunt aceia care habar n-au de noile curente intelectuale, intoarse la normalitatea pre-1989 din Vest: radical chic-ul e la stânga iarasi! Asta nu-i impiedica insa pe cei din dreapta radicala sa-mi ceara acum capul, dar tot asa faceau si in vremurile când eram mai degraba un conservator liberal.
Vederile mele esentiale n-au importanta pentru ei; daca nu esti un etnicist, nu scapi. E chiar mai amuzant sa fii marxist decât liberal: macar eu nu sunt acuzat ca m-am vândut capitalului strain, chiar daca, e drept, pot fi certat ca sunt prea moale cu evreii…

I. S.: Dumneavoastra ce curente ale marxismului reprezentati?Puteti numi câtiva gânditori contemporani sau câteva teorii care vi se par utile, convingatoare, relevante?

G. M. T.: Sunt unele. Chiar si atunci când ideologic eram foarte impotriva marxismului, tot mai gaseam motive sa-i parcurg literatura. Am fost destul de influentat de scrierile timpurii si din perioada de mijloc ale lui Cornelius Castoriadis – l-am si cunoscut, de altfel: o personalitate uluitoare – si de Karl Korsch. Desi am fost o personal apropiat o vreme de insi din Scoala lui Lukács, abia acum am reusit sa-l citesc cu atentie. (Discipolii lui au migrat insa in directia opusa, e.g.: prietena mea de odinioara Agnes Heller a devenit o conservatoare din ce in ce mai preocupatã de chestiunea iudaica, o luptatoare cinica après coup si care, in mod bizar, il acuza pe fostul sau prieten si coleg István Mészáros, autorul lui „Beyond Capital“ si „guru“ al lui Hugo Chavez, de a fi fost expluzat din Canada ca agent sovietic – Mészáros fiind in realitate unul dintre emigratii politici din 1956, profesor emerit la Sussex University, cu un impecabil parcurs anti-stalinist.)
Sunt, de asemenea, un cititor avid al operaismului si al acelui Negri din perioada pre-“Empire“; la celalalt capat, imi place scoala Wertkritik – in opinia mea, cea mai indreptatita mostenitoare a Teoriei Critice (Hans-Georg Backhaus, Helmut Reichelt, Michael Heinrich, dar si indisciplinatul geniu Robert Kurz si periodicele „cult“ ale acestor curente – „Krisis“, „Streifzüge“, „Exit!“). Citesc in aceeasi masura si autori ca Robert Brenner, Ellen Meiksins Wood, David Harvey, Michael Lebowitz si alti marxisti care activeaza in Anglia, prea multi pentru a-i mai mentiona aici. Cel mai mare impact l-a avut insa asupra mea magnum opus-ul lui Moishe Postone. Preferintele mele pot parea eclectice, dar tot atât de adevarat e ca eu nu apartin de fapt niciunuia dintre aceste curente; invatând de la fiecare câte ceva, eu imi vad de scrierile mele.

I. S.: In lucrarile dumneavoastra asupra deceniului trecut, ati avut intuitia ascensiunii populismului de dreapta in Estul Europei si in Ungaria: o realitate relativ neobservata in Vest. A fost nevoie de masurile lui Berlusconi impotriva etnicilor rromi pentru a fi atrasa atentia asupra acutizarii violentei impotriva rromilor in Europa si in special pe teritoriul fostelor tari comuniste. Cea mai evidenta forma a populismului de dreapta se distinge in cresterea xenofobiei si a ultranationalismului in zona (de pilda, a devenit un fapt comun sa vezi tricouri si autocolante cu harta Ungariei de dinaintea Tratatului de la Trianon (1920), chiar in zona Budapestei). Insa, asa cum ati aratat altadata, acest populism e capabil si de forme mai subtile: de pilda ideea „testului de munca“ a lui Gyurcsány, din 2008, care-si propunea sa stabileasca cine e capabil sa munceasca si cine nu, adica exact genul de aisberg care anunta iminente retrageri ale dreptului la cetatenie si intetirea practicilor fasciste.
Ce anume justifica acest populism de dreapta? Cum au contribuit la ascensiunea lui promisiunile  neonorate ale democratiei postcomuniste si spectacolul dramatic al economiei liberale, de douazeci de ani incoace? (Altfel spus: prin ce difera acest populism de formele lui mai timpurii, in acest spatiu geografic?) Cum si unde se exprima identitatea lui? Ce trebuie facut pentru a-l descuraja?

G. M. T.: Ceea ce numiti dumneavoastra – cumva eronat – populism de dreapta, eu numesc post-fascism (vezi articolul meu „On Post-Fascism“, in „Boston Review“, Summer 2000). Sigur, exista diferente mari intre post-fascism si national-socialismul „clasic“ – primul nu e militarist, nici „totalitar“ etc. – dar exista si similitudini izbitoare. Faptul ca inamicii comuni sunt, de pilda, liberalismul burghez si marxismul (care, pentru extrema dreapta inseamna orice tip de stânga, de la social democrati la anarho-sindicalisti – uzaj preluat din presa centrala nord-americana, obisnuita sa puna eticheta de „marxist, -a“ oricarei jacquerii taranesti din Himalaya, daca fluturã careva pe-acolo vreun steag rosu) inseamna de buna seama ca acestia se opun inca, la modul romantic (si ipocrit), tuturor formelor de modernitate, visând la o societate de caste si regate sfinte, la superioritatea razboinicului asupra femeii „sale“, la puritate rasiala, la virtutile tamaduitoare ale mamei-pamânt si la alte asemenea.

Acum, când va raspund la aceste intrebari, a sunat telefonul si un prieten m-a informat ca niste postere care aduceau cu cele ale candidatilor Partidului Socialist au fost impodobite cu Steaua lui David – in nuanta „galben-canar“, practicata de Gestapo; posterele mele mai fusesera „decorate“ astfel, in 1990, si, cu toate astea, am fost ales. De data asta insa, afacerea e mult mai groasa. Elementul comun al „comunismului“ si „liberalismului“ este figura fantasmatica a Evreului (candidatii de care pomeneam sunt insa niste respectabili non-evrei), care simbolizeaza medierea si universalismul. Evreii, ca persoane fizice, sunt astazi mai putin amenintati decât tiganii – victime ale omorurilor rasiale si ale practicilor discriminatorii oriunde in Europa. (Si guvernul canadian le restrictioneaza mobilitatea, impunând vize statelor din care rromii vor sa plece.)
Ratiunile acestui comporament sunt cât se poate de transparente.
Odata cu dezvoltarea tehnologica si cu accederea noilor puteri industriale (China, India si Brazilia) in diviziunea internationala a muncii, odata cu intensitatea si viteza tot mai accentuate ale proceselor de productie, odata cu prelungirea duratei de lucru, forta de munca a devenit peste tot „precara“, iar somajul un fapt de viata universal, pentru mase imense de indivizi. In acelasi timp, progresele obtinute in domeniul sanatatii au ridicat speranta de viata la un nivel fara precedent. Asigurarea de sanatate, serviciile sociale si redistribuirea de la centru a resurselor sunt din ce in ce mai importante, de multe ori acestea reprezentând singura sursa de viata rezonabila pentru anumite regiuni, pentru categorii sociale intregi sau pentru anumite generatii. O competitie crunta pentru obtinerea resurselor de la stat.
In principiu, grupurile concurente sunt clasele de mijloc framântate si neajutorate si paturile cele mai sarace sau, ca sa vorbim in termeni globali, Nordul mâncat de criza si Sudul cotropit de foame. Niciun stat capitalist nu-si permite sa-i satisfaca si pe unii si pe altii. Transformarea societatilor liberale occidentale in fortarete conduse de clasele de mijloc albe are isi cauta legitimari. Legitimarea vine din directia diferitelor stratageme de „re-moralizare“ politica, adica de stigmatizare a claselor inferioare, a saracilor, a imigrantilor si a minoritarilor etnici ca „saraci care nu merita“, insi care abuzeaza de protectia oferita de statul asistential, lenesi, criminali etc. Rasismul contemporan si „sovinismul welfare“ sunt pretutindeni.
Acesta din urma e ilustrat de miscarea „Tea Party“ din Statele Unite, ai carei simpatizanti, indivizi din clasele medii si grupuri de opinie, resping agresiv orice ajutor pentru cetatenii situati in afara sistemului de beneficii si asigurari de sanatate (inclusiv pentru subgrupuri apartinând aceleiasi clase sociale, de nivel mediu). Lucrurile se complica prin prezumtia tacita ca a fi negru sau latino inseamna chipurile a fi protejat intr-o maniera partizana de un presedinte negru. Clasa muncitoare alba a lui Ronald Reagan si votantii din mica burghezie pot sa iasa iarasi la lumina. Asa cum constata Karl Kautsky – intr-un exceptional eseu readus in actualitate de publicatia londoneza „Historical Materialism“ (un concurent serios al „Archiv“-ei lui Grünberg) – la faimoasa intrebare a lui Werner Sombart „De ce nu exista socialism in Statele Unite?“ negrii sunt raspunsul!
Aceasta situatie s-a generalizat la nivelul intregii lumi albe. Lupta de clasa e surdinizata de conflicte etnice, unele evident exacerbate prin actiuni politice deliberate si precis dirijate – in Europa de Vest impotriva imigrantilor musulmani in special, iar in cea de Est impotriva tiganilor, a etnicilor din Caucazul de Nord si a albanezilor kosovari. Nici frictiunile traditionale nu sunt trecute cu vederea: etnicilor maghiari din Slovacia si Ucraina le este interzisa folosirea limbii materne, incalcându-se astfel fara rusine constitutiile statelor respective, legile europene si internationale.
Stânga se confrunta peste tot cu aceeasi insolubila dilema: cum sa ajungi la o intelegere politica prin care „gulerele albastre“, saracimea sub-proletara, functionarii publici de diferite ranguri, studentii si minoritatile etnice (inclusiv imigrantii) sa lupte pentru o cauza comuna si sa se intoarca impotriva sistemului in loc sa-si dea in cap unii altora? Reteta solutiei n-a fost gasita inca.
Gruparea post-trotkista „Socialist Workers’ Party“ din Marea Britanie si „Nouveau Parti anticapitaliste“ (ex-“Ligue Communiste Révolutionnaire“) din Franta sunt acum in tratative cu musulmanii – dar, cum-necum, au ajuns sa displaca altor insi de stânga, care se tem ca situatia femeilor musulmane oprimate va fi astfel neglijata, si asa mai departe. In mod fundamental, grosul Stângii apeleaza din ce in ce mai mult la argumente voalat (la propriu!) rasiste, etniciste si culturaliste. In parlamentul francez, unul dintre cei doi initiator ai schitei proiectului de lege pentru interzicerea valului islamic in locurile publice este comunist. Celalalt, fireste, este gaullist.
Cu toate acestea, stânga radicala e perceputa ca având pozitii din ce in ce mai apasat etniciste si aluneca tot mai mult spre ineficienta retorica liberala a drepturilor omului. Rezultatul e, fireste, triumful unora ca Sarkozy si Berlusconi sau a unora chiar mai rai decât ei din Danemarca, Elvetia, Austria, Olanda si de oriunde in Europa de Est.
Discriminarea etnic-sociala are si ea uzurile ei secundare: legitimeaza intoarcerea la un stat politienesc – care, pâna acum, n-a prea reprezentat un pericol real pentru majoritatile din Vest. Iata ca reprezinta acum. Puscariile ticsite cu sub-proletari inchisi pe criterii etnice nu mai sunt o particularitate a Statelor Unite. Radicalismul de stânga a fost invins de valul discriminarilor sociale si rasiale (si, in unele locuri, de activismul fascist) si s-a cam terminat cu proiectele egalitariste sau socialiste.
Problema emanciparii si, ceea ce e acelasi lucru, a luptei anti-capitaliste este – inca o data sau, daca preferati, pentru totdeauna – cum sa obtii necesara fuziunea a diferitelor segmente de indivizi oprimati. Pentru asta e nevoie de o reinnoire a filosofiei politice radicale – dincolo de cele câteva remarcabile rezultate la care a ajuns, dar care, inca o data, nu ajuta la depasirea acestui cel mai insemnat obstacol.

I. S.: Ce proiecte aveti mai departe – politic si teoretic vorbind?

G. M. T.: Cred ca se vede din raspunsul meu anterior. Avem tot mai multa nevoie de crearea unei teorii care sa depaseasca tentatia eterna a egalitarismului rousseau-ist, cu ineluctabilele sale aporii in jurul Vointei Supreme, dar care, fara serviciile utopiei, nu e insa capabil sa propuna o viziune normativa a societatii comuniste. Fara o asemenea teorie, Stânga va fi trasa inapoi de o practica politica tintind spre o societate omogena, orientata impotriva autonomiei personale, pentru a exorciza pacatele capitale ale excluderii, umilirii si nedreptatii. Daca am invatat ceva de la secolul al XX-lea e ca o asemenea solutie nu e nici de dorit, nici de pus in practica.
Dar nu mai e de tolerat nici faptul ca trebuie sa ne supunem unei civilisation de merde – cum am spus eu intr-o conferinta de la Paris („Puissancesst du communisme“, tinuta la Université de Paris-8, Vincennes Saint-Denis, in memoria unui prieten al nostru, recent trecut in lumea dreptilor, Daniel Bensaïd – teoreticianul miscarii LCR sLigue Communiste Révolutionnairet, devenita NPA sNouveau Parti Anticapitalistet). Am suportat-o destul.
Iata de ce cred ca avem nevoie de o reinterpretare a conceptelor de stat si de lege, de munca si de bani, de justitie si de legitimitate. Multe dintre teoriile anterioare ale acestor concepte erau croite pentru a se potrivi unor societati liberale, care acum in mod evident se afla intr-o profunda – si nu doar economica – depresiune. Asa nu mai merge. In ceea ce ma priveste, macar voi incerca sa fac ceva si cu siguranta nu sunt singurul (nici pe departe!) doritor sa ma implic in aceste cautari. Rezultatele trebuie sa apara – de vreme ce e atât de multa nevoie de ele.

Traducere din limba engleza
de Teodora Dumitru

Acest interviu a fost publicat in „Meditations. Journal of the Marxist Literary Group“, volume 24,
no. 2, 2010.
Traducerea de fata apare cu acordul autorului.

Note:
(1) In maghiara, „jobb“ inseamna atât „dreapta“ cât si „mai bine“. „Jobbik“ este un joc de cuvinte: prin acest nume, partidul pretinde a fi atât „cel mai bun“ partid, cât si „cel mai de dreapta“. Acest cuvând apare si in expresia „elöveszi a jobbik eszét“ – „a incepe sa vezi lumina“.

3 comentarii pentru “Stânga si marxismul in Europa de Est (III): Sa nu mai toleram aceasta civilisation de merde”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper