Raspuns lui Sorin Preda (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Am mers de multe ori la Silistea, satul în care s-a nascut prozatorul. Ce pot sa spun? Satul nu semana deloc cu satul Morometilor. Dovada ca cel din urma este în esenta creatia lui Preda. Un sat imaginar, memorabil. As zice azi: Silistea reala a avut un mare noroc. Fara Preda, nimeni n-ar fi vorbit vreodata de acest sat pierdut în Câmpia Dunarii… Pe oamenii lui nu i-am cunoscut. Îmi amintesc ca, însotindu-l odata pe Preda, o vecina a fratelui sau Gheorghe (Achim în roman) m-a întrebat intrigata: „nu-i asa ca baiatul asta a lui Calarasu are pe cineva acolo, sus, care-l tine?…“ Am raspuns: „sigur ca da, are pe cineva puternic, altfel n-ar fi bagat în seama…“ Ma gândeam, evident, la talentul sau, dar nu i l-am denuntat tarancii suspicioase… N-ar fi înteles despre ce este vorba. Cum nu înteleg nici azi pe adversarii lui Preda care tot mai cred ca nu talentul epic l-a propulsat pe Marin Preda în literatura româna, ci alte forte obscure… De pilda acelea reprezentate de Gh. Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu.
Silistea nu arata, când am vizitat-o cu Marin Preda (stiu exact când: în 1977, pentru ca tocmai atunci aparuse jurnalul meu parizian „Timpul trairii, timpul marturisirii“, unde este vorba si de el, Preda, la Paris si de scena cu cumpararea unei palarii), Silistea-Gumesti nu arata, zic, nici bine, nici rau: un sat obisnuit. Eu cautam satul morometian si am dat peste un sat oarecare de câmpie… „Unde-i gradina lui Ilie Moromete, unde-s caii, unde-i salcâmul, Domnule Preda?“ îmi amintesc ca l-am întrebat eu… „Nu stiu, Domnule Eugen Simion, s-au micsorat toate, nu stiu ce s-a întâmplat“, mi-a raspuns el. Gândul meu de atunci si gândul meu de azi este ca toate acestea (caii, gradina, salcâmul etc.) nu existasera decât în imaginatia prozatorului Marin Preda… Taranca banuitoare avea dreptate… Ce atâta zarva în jurul unui scriitor care a scris despre un taran care se cearta cu copiii din prima casatorie?
Preda, nu vorbea aproape deloc despre copilaria sa. A scris-o si, daca a scris-o, ce rost mai are s-o povesteasca? Atâta doar: mi-a spus odata la Mogosoaia, pe când ne plimbam, într-o zi, la apusul soarelui: „când eram adolescent, stiam sa ghicesc dupa lumina soarelui în apus cum va fi ziua de mâine; am pierdut acest simt, din pacate…“ S-a uitat la mine cu o privire albita si mi s-a parut ca era foarte trist… Ne-am continuat plimbarea si, când s-a terminat cararea asfaltata, n-a vrut sa mearga mai departe. „Nu-mi place, mon cher, sa merg pe pamânt. Am mers prea mult pe el, în copilarie, cu picioarele goale. Îmi ajunge. Hai sa ne întoarcem“. Si a schimbat subiectul discutiei… Nu l-am auzit niciodata suspinând dupa Ozana cea frumos curgatoare…
*
N-am sa spun nimic despre „taraniile“ lui, de multe ori jucate, prefacute, menite sa-i enerveze pe adversarii sai. Poate doar atât: Preda îi detesta pe poporanistii regimului totalitar, adica pe activistii veniti de la tara, inculti, agresivi, mitocani, laudarosi. Nu acestia erau „taranii“ sai. El admira altceva, si anume valorile si morala traditionala a lumii taranesti. Îi placea Sadoveanu, dar îl gasea prea „asiat“, îl admira pe Rebreanu, dar îi reprosa faptul ca a simplificat enorm psihologia taranului român, în fine, modelul lui din literatura româna nu este Creanga, ci I.L. Caragiale… Cine-i citeste cu atentie nuvelele si romanele constata ca el a reabilitat, printr-o infuzie de realism psihologic, psihologia si tipologia lumii rurale si a voit sa aduca (prin „Morometii“, „Delirul“ si alte scrieri) taranimea pe scena mare a istoriei. Din acest punct de vedere trebuie vazuta si judecata, cred, pasiunea lui Preda pentru lumea din care a iesit. Moromete este simbolul ei. Un senior, cum i-am zis cândva, al câmpiei dunarene… Un personaj memorabil. N-am avut sentimentul, discutând cu Preda, ca el se purta în viata de toate zilele ca personajul sau, ca avea o  fibra morometiana. Cred mai degraba ca altii voiau sa vada în el o natura morometiana (un atribut care nu mi se pare deloc descalificant).
*
Adversari? Dusmani? Contestatari ai operei sale? Numerosi si nu totdeauna cu justificari clare, rationale. Aproape deloc estetice. Nu le raspundea, decât foarte rar si sub forma mai ales parabolica. Amintiti-va de o scena din „Imposibila întoarcere“: aceea în care, în luptele duse pe miriste de copiii din Silistea, unul iesea totdeauna învingator, nu pentru ca era cel mai puternic, ci pentru ca dintr-un motiv secret ceilalti paraseau lupta cu el înainte de a se încheia. De ce? Pentru ca, explica naratorul, atunci când era pe punctul de a fi doborât, „învingatorul“ slobozea din el gaze puturoase si rasunatoare… Îngretosati, intoxicati, adversarii acestui adolescent infect paraseau numaidecât câmpul de bataie… Morala fabulei este ca e inutil sa încerci o polemica (o lupta) cu un adversar de acest fel pentru ca vei fi victima indecentelor lui… Marin Preda, care era atunci tinta unor atacuri vehemente si permanente în „Saptamâna“, raspundea în acest fel dusmanilor sai… Din nefericire, alte generatii de publicisti continua sa slobozeasca insanitati în jurul literaturii lui Preda si a omului Preda…
*
Avea mari nelinisti (ce scriitor autentic nu are mari anxietati, ce spirit profund nu se gândeste la moarte?), dar în conversatiile obisnuite vorbea putin despre ele. Spaimele se vad în naratiunile sale. De pilda în „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Se temea, în mod cert, de moarte, era obsedat de ideea ca va muri prea repede si n-o sa-si termine opera si, mai ales, o sa-i ramâna copiii pe drumuri… Preda era un spirit anxios si, când parcurgi jurnalul sau intim din jurul anului 1960, observi ca doua teme se repeta: nevroza (o boala alba, o boala perfida) si despartirea de o femeie pe care o iubise mult. Pe cea dintâi încearca s-o înteleaga, s-o umanizeze, s-o controleze si s-o epicizeze. Reuseste în jurnal si în mai mare masura în „Risipitorii“.
*
L-am întâlnit prima oara, cred, în 1967. Poate putin mai înainte. Oricum, apropierea de acest prozator dificil în relatiile cu confratii (cel putin asa se zicea) s-a petrecut dupa ce tinerii critici de la „Gazeta literara“ (Raicu, V. Cristea, Dimisianu si subsemnatul, poate si S. Damian, nu mai stiu exact!), la care s-a asociat seniorul ?erban Cioculescu, au luat apararea romanului „Morometii“ II, atacat brutal de colaboratorii revistei „Luceafarul“, „Prietenia“ cu Marin Preda n-a depasit niciodata pragul intimitatii, nici al complicitatii… O relatie corecta dintre un critic tânar, cum eram atunci, si un mare scriitor obsedat de opera lui. Un prozator, repet, care respecta talentul celorlalti. Chiar talentul literar al adversarilor sai. Dupa întoarcerea mea din Franta (1973) „prietenia“ – în sensul dat mai sus – a devenit si mai coerenta. Veneam din aceeasi lumea si credeam, în mod sigur, în aceleasi valori morale. Îmi placea firea stabilizatoare a lui Preda si încrederea lui în valorile clasice ale omului. L-am numit odata o natura, în sensul pe care îl da Goethe acestei notiuni. Întâlnindu-l des (între 1973-1980), am avut multe întâmplari cu el si am auzit de la el multe scene de viata. Pe doua dintre ele le-am notat în cartile mele: a) întâlnirea lui Preda cu Noica (doi teleormaneni) în apartamentul meu de pe Apolodor, 13-15 si b) vizita prozatorului într-o seara din luna martie 1980, în acelasi apartament, atunci când a venit, fara sa ma anunte, pentru a citi în manuscris cronica la „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Despre altele voi vorbi, poate, cu alt prilej.
În genere, întâlnirile cu Marin Preda nu erau niciodata banale. Aveau întotdeauna o nota de surpriza. Ramâneai mereu cu ceva în minte: o observatie originala, caracterizarea facuta cuiva, o mica scena de viata (mi-a povestit odata, de pilda, discutia cu soferul care îsi potoleste într-un mod primitiv freudian soacra cârtitoare; am regasit, apoi scena deocheata reprodusa într-un roman), în fine, pot spune ca întâlnirile cu Preda erau, în felul lor, niste petreceri în sensul vechi al termenului. Numai Nichita Stanescu, dintre scriitorii pe care-i frecventam, mai avea acest dar de a însufleti o discutie. Deosebirea între ei este, totusi, mare: ca sa fie în forma, Nichita Stanescu avea nevoie de public (patru-cinci amici sau admiratori si admiratoare, de preferinta cele din urma!), numai atunci verva lui se declansa; pe Preda publicul îl inhiba, prefera sa taca sau, de era nevoit sa spuna ceva, spunea repede si fara stralucire. Nu era, vreau sa spun, un om al spectacolului, nu era deloc un bun orator, retorica lui era saraca si nesigura; ideile lui aveau nevoie de un cadru de intimitate. Spiritul lui Preda se reveleaza, integral, în opera lui. Scriitura este arma lui si marea lui performanta. Aici petrecerea este, ca sa spun asa, în toi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper