Povestea povestilor

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Aparitia in româneste a unei mult asteptate carti – cel putin in ceea ce ma priveste – „A trai pentru a-ti povesti viata“, de Gabriel Garía Márquez, la Editura RAO (trad. Tudora Sandru-Mehedinti), s-a produs intr-un moment când tocmai urmarisem un talk-show cu un scriitor autohton pe care, dincolo de modestia nu prea bine jucata, se vedea totusi cu ochiul liber ca l-a luat valul succesului, cum ar fi spus Marin Preda. Daca „valul“ il va „arunca“ in sala de ceremonii a Academiei Suedeze (adica acolo unde se decerneaza cel mai râvnit premiu, inca prestigios, cu toate gafele si nedreptatile ce i-au marcat istoria de o suta zece ani), asa cum s-a auzit vorbindu-se pe ici, pe colo, ca bun român ce sunt, n-as putea decât sa ma bucur. Deocamdata, insa, ma indoiesc morometian. Oricât de mare ar fi rezistenta cuiva la deziluzii, trebuie sa recunoastem ca are si ea limite… M-a mirat si nu m-a mirat ca, raspunzându-i moderatorului, baiat fâsnet si, slava domnului, aflat in relatii destul de bune cu gramatica, cititor asiduu de ziare si de bloguri, cu preferinta speciala pentru „Evenimentul zilei“, dar pentru care literatura e un teritoriu mai putin tangibil, mai exotic, scriitorul nostru afirma linistit si usor dispretuitor ca nu agreeaza autorii cu succes de supermarket. Chiar daca avea in vedere poligrafi industriosi, situati nu departe de Sandra Brown (niciodata n-am stiut cum se ortografiaza acest nume generic!) de tipul lui Coelho, chiar daca, retrograd cum sunt, cred ca regulile, „legile“ economiei de piata sunt mai degraba incompatibile cu arta si literatura, afirmatia, sper sincera, a gonflatului scriitor lucrativ pe care il ascultam cu legitim interes mi s-a parut excesiva. Un jurnalist cultural profesionist i-ar fi dat imediat exemple celebre de succes (de supermarket!) direct proportional cu valoarea adevarata si profunda. Exemplul cel mai la indemâna, in acel moment, era chiar pomenita carte a lui Márquez, al carei prim tiraj, de un milion de exemplare, s-a epuizat imediat in Mexic, patria adoptiva a autorului „Veacului de singuratate“, iar in tara sa natala, Columbia, a fost nevoie de masuri speciale, inclusiv militare, pentru pastrarea ordinii la vânzarea opului de 600 de pagini. Si e vorba de o carte grea, si la figurat, si nu de biografia vreunei vedete de film ori a vreunei „prime doamne“ inselate in amor; o poveste – e drept, scrisa dumnezeieste – din care lipsesc cu desavârsire spectaculosul facil si cancanul atâtator, o naratiune grava despre „zbuciumul vietii fictionale care l-a dus pe scriitor pe culmi“, ca s-o citez pe doamna Ioana Zlotescu-Simatu, directoarea Institutului Cervantes. Cu aceasta scriere, memorialistica, ca gen, sau, ma rog, ca specie, sare spectaculos din propria-i conditie, fara a o trada, dar conferindu-i noi valori, noi virtuti narative, estetice si morale. Ma tem ca, in acest caz, insusi termenul de memorii (memorialistica) devine oarecum impropriu. De aceea e nevoie de un alt cuvânt ori de o alta sintagma. Cum sa numim noua specie/subspecie? Deocamdata una mai buna decât cea data de insusi Márquez – si anume „roman al romanelor“ – e dificil sa gasim.
Cu ani in urma, marele romancier anunta, confesându-se intr-un interviu: „…Voi povesti cum mi-am scris romanele. Vreau sa arat, cu toata sinceritatea, ce este realitate in cartile mele, ce este realitate in spatele fictiunii, care este originea fiecarui episod, a fiecarui personaj; voi face aceasta in primul rând pentru ca mi-am dat seama ca pe oameni ii intereseaza. Credeam ca ele ii intereseaza doar pe profesionisti, pe profesori, pe scriitori, pe cititorii avizati, dar nu este asa (…) M-am gândit sa-mi rasfoiesc notele si mi-am dat seama ca este un roman in interiorul romanului si ca acesta este romanul pe care vreau sa-l scriu (…) Munca se va apropia de cercetarea stiintifica. Dar rezultatul trebuie sa fie literar. Nu va fi, sub nici o forma, nici eseu, nici analiza critica, ci numai un roman al romanelor“.
Verbul cel mai definitoriu pentru intreaga opera a lui Márquez, pentru „zbuciumul vietii (sale) fictionale“ este a povesti. Sa ne amintim ce-i marturisea prietenului sau Pliniu Apuleyo Mendoza – care a publicat, cu decenii in urma, o carte de convorbiri cu Gabo columbianul, intitulata „Parfumul de Guayaba“ – in legatura cu celebrul sau roman „Un veac de singuratate“. Tema si stilul acesteia l-au framântat 15 ani. Nu gasea mai ales tonul. Pâna intr-o zi, când se indrepta spre Acapulco, impreuna cu providentiala sa sotie, Mercedes, si copiii, si când – „am avut revelatia: trebuia sa povestesc intâmplarile asa cum mi le povestea bunica pe ale ei…“
Si asa le-a povestit, intr-o stare de febrilitate ce ignora si contrasta totodata cu austeritatea unei existente zilnice mai mult decât precare din punct de vedere material a familiei, timp de 18 luni, fara intrerupere si fara sa se abata o iota de la un program de-a dreptul tiranic, scriind in fiecare zi, fara exceptie, de la ora 9 la 15. Ultima zi când „cartea a ajuns la sfârsitul sau firesc, intr-un mod neasteptat, cam pe la 11 dimineata“, a fost si una de sfârsit de lume, de singuratate insuportabila, de angoasa. Mai ramasesera patru ore pâna la ora 15: „Mercedes nu era acasa, si n-am gasit pe nimeni caruia sa-i spun (…); nu stiam ce sa fac cu timpul care imi prisosea si am incercat sa inventez ceva ca sa pot trai pâna la trei dupa-amiaza“.
Citind povestea celor o suta de ani de singuratate, adica a veacului lipsit de iubire, un alt mare prozator din cestalalt capat al lumii si al latinitatii, ajuns cu lectura la finalul cartii, Eugen Barbu, a facut cel mai scurt comentariu. Autorul „Princepelui“ si al „Saptamânii nebunilor“ a spus atunci, la aparitia romanului lui Marquez in limba româna, ca, daca l-ar fi scris el, nu i-ar mai fi ramas nimic altceva de facut decât sa se sinucida…
„Viata nu este aceea pe care ai trait-o, ci aceea pe care ti-o amintesti spre a o povesti“ – proclama adeptul fervent al mistificarii Gabriel Garcia Marquez, sugerând astfel, intre altele, si ideea dublei existente a scriitorului de povesti. De trait si de amintit, toti traim si toti ne amintim. Poate chiar povestim aidoma bunicii lui Gabo si a celor din Barranquila si poate la fel de simplu si de frumos precum cei dintr-un Macondo devenit mitic. Vocatia artistica nu este chiar atât de rara. La Marquez ea e insa – spune un personaj din „romanul romanelor“, acel doctor din copilaria scriitorului – „devastatoare: unica forta capabila sa se ia la intrecere cu dragostea…, cea mai misterioasa dintre toate, careia i se consacra viata toata fara sa astepte nimic de la ea… E ceva ce ai inlauntrul tau de când te nasti… Asa trebuie sa fie vocatia de preot“. Nu mai este loc pentru altceva. Discursul doctorului e al unui nostalgic care a ales cariera de medic, obligat de parinti. Dar probabil ca acel doctor, care si-a practicat profesia, acolo, in tarâmul fabulos al Caraibilor si care constata cu amaraciune ca nici nu stie câti dintre bolnavii sai au murit din voia Domnului si câti din cauza tratamentelor prescrise de el, nu a avut acel ceva „inlauntrul sau“ atât de puternic si triumfator ca vocatia artistica. In acest punct, nu pot sa nu citez ceea ce isi va aminti Márquez despre calatoria, as spune initiatica (in timpul careia a stat de vorba cu doctorul). Fusese un drum de intoarcere al tânarului Gabo, impreuna cu mama sa, in locurile si in casa in care se nascuse. O experienta ce ilumineaza viitoarea traiectorie, in fond destinul foarte tânarului gazetar ce va deveni, cu sintagma marelui sau biograf, Gerald Martin, un „scriitor global“, precum Shakespeare sau Cehov: „Nu stiusem pâna atunci, sau uitasem, insa in camera urmatoare am dat peste leaganul in care am dormit pâna la patru ani, si pe care bunica l-a pastrat pentru totdeauna. Uitasem de el, dar indata ce l-am vazut mi-am amintit de mine insumi plângând si tipând in salopeta cu floricele albastre cu care tocmai fusesem imbracat pentru prima oara, pentru ca sa vina careva sa-mi schimbe scutecele murdare de caca. Abia daca ma puteam tine pe picioare agatat de gratiile leaganului la fel de mic si fragil precum cosuletul lui Moise. Acesta a fost un motiv frecvent de comentarii si glume printre rude si prieteni, carora disperarea mea de atunci mi se parea prea rationala pentru o vârsta atât de frageda. Si cu atât mai mult când am insistat ca pricina zbuciumului meu nu era scârba de propria-mi mizerie, ci teama ca mi se murdareste salopeta noua. Cu alte cuvinte, ca nu era vorba de o prejudecata de higiena, ci de o razvratire estetica, si prin staruinta cu care imi dainuie in memorie cred ca a fost prima mea traire de scriitor“.
Si ce trairi si povestiri fascinante aveau sa urmeze!…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper