O sarbatoare a culturii române

Un articol de MARIUS SALA

Ne-am reunit astazi, aici, la o sarbatoare a culturii românesti. Dupa 105 ani de la initierea lucrarilor, Dictionarul-tezaur al limbii române a fost terminat: ultimul volum, din cele 37, a fost tiparit, saptamâna trecuta, la Editura Academiei. Putine culturi europene se pot mândri cu o astfel de opera si este meritul Academiei Române ca a reusit, prin institutele sale, sa ofere si ultima din cele trei lucrari (dictionarul, gramatica si ortografia) cerute Academiei Române la infiintarea ei. Ma bucur ca membrii Academiei si o serie de oameni de cultura ai tarii au venit sa fie alaturi de autorii lucrarii in acest moment emotionant. Nu trebuie sa uitam ce spunea filozoful si scriitorul francez Volney, membru al Academiei Franceze: „cea dintâi carte a unei natiuni este dictionarul limbii sale“.
Istoria plina de peripetii a Dictionarului-tezaur este veche, dateaza inca de pe când Academia Româna se numea Societatea Academica. In 1869, aceasta institutie i-a insarcinat pe membrii sai, I. Heliade Radulescu, A.T. Laurian si Ioan C. Massim, cu elaborarea proiectului unui asemenea dictionar. Acestia au cerut ajutorul colegilor lor Iosif Hodos si George Baritiu, impreuna cu care au terminat doua volume, „Dictionarul limbii române“ (cu termeni mosteniti din latina) si „Glossariu, care cuprinde verbele din limba romana straina prin originea sau forma’a loru, cumu si cele de origine indouiosa“. Cele doua volume au aparut in 1873 si, respectiv, in 1877. Din pacate, ortografia latinizanta face dificila folosirea ei. Lucrarea a fost criticata de membrii antilatinisti ai Academiei Române, in frunte cu Al. Odobescu, ceea ce a dus la ideea reluarii dictionarului pe alte baze.
In memorabila sa cuvântare din 23 martie 1884, regele Carol I s-a implicat in problema reluarii dictionarului. Regele amintea Academiei ca primise chiar „la intemeierea sa, ca un sfânt depozit, paza si ingrijirea limbii“ si ca „trebuie sa fie mândra de aceasta insarcinare“. Cu privirea atintita spre telul sau final, unirea tuturor tarilor române, intâiul rege al României preciza ca limba a facut, in toate timpurile, “adevarata legatura intre Românii din diferite tari“, ca adevarata pastratoare a unitatii nationale; de aceea, voia ca Academia sa-i ridice „un monument nepieritor“, pe care il dorea cladit din cel mai curat material. In acest discurs, regele Carol I anunta ca ofera câte 6 000 de lei aur anual, pusi la dispozitia Academiei pentru realizarea dictionarului ce urma sa se numeasca „Magnum Etymologicum Romaniae“.
Indemnul regal a fost primit, dupa cum spunea S. Puscariu, „cu mare insufletire si in afara zidurilor Academiei, «Magnum Etymologicum Romaniae» fiind considerat ca o opera importanta ce dadea României moderne un titlu mai mult sa se insiruie in rândurile tarilor culte din Apus“. In 1884, Academia Româna a incredintat lucrarea celui mai renumit lingvist pe care il aveau românii in acea vreme, B.P. Hasdeu. Prima brosura a aparut dupa doi ani. In curs de 13 ani s-au tiparit trei volume, continând litera A si parte din B (pâna la cuvântul barbat).  Lucrarea progresa incet. Spiritul larg al genialului ei autor nu intelegea sa se miste in cadrele strâmte ale unui lexicon. Regele era nemultumit de ritmul lent al lucrarii, pe care voia sa o vada terminata „in zilele lui“.
De aceea forul academic, dupa multe sovaieli, i-a retras lui B. P. Hasdeu imputernicirea si a apelat la lingvistul iesean Al. I. Philippide, in 1897. Acesta a conceput lucrarea ca pe un tezaur al lexicului românesc. Dupa eforturi uriase, ajutat de un grup de colaboratori, a adunat sute de mii de fise, dar a trebuit sa renunte la redactarea lucrarii, in 1905, in urma cererii „Comisiunii dictionarului“ de a face o operatie de selectare si de eliminare a majoritatii imprumuturilor recente. In plus, Philippide nu voia sa inceapa tiparirea inainte de terminarea intregului manuscris. „Deprinderea, in tot cursul veacului trecut – spune Puscariu –  sa inaintam cu pasi alergatori, strabatând in câteva decenii drumuri pe care alte neamuri, cu o dezvoltare istorica normala, le-au umblat in curs de secole, explica nerabdarea pe care Academia o opunea muncii de redactare migaloasa din partea lui Philippide“.
A patra incercare de elaborare a Dictionarului ii revine lui S. Puscariu, in 1906, când avea numai 29 de ani. Cu materialul cules de invatatul iesean, sporit cu fise noi extrase de el si de colaboratorii sai, Puscariu porneste la redactarea dictionarului incepând iar cu litera A. In decembrie 1906, la sfârsitul primului an, publica prima coala. Lucrarea a continuat sa apara in câte doua fascicule pe an. Anii de razboi si anii grei care au urmat dupa incheierea pacii au facut ca lucrul la Dictionar sa fie intrerupt sau sa continue intr-o masura redusa. In 1927 s-au reluat lucrarile si totul ar fi mers foarte bine, daca n-ar fi intervenit al doilea razboi.
Timp de 43 de ani, pâna in 1949, S. Puscariu si echipa sa de la Cluj au elaborat si publicat literele A, B, C, D-DE, F, G, H, I, I, J si L (pâna la cuvântul lojnita inclusiv), insumând 3071 de pagini, cu cca 60 000 de cuvinte si variante. Aceasta este singura incercare ramasa, recunoscuta sub numele de „Dictionarul Academiei“ (cu sigla DA).
Dupa moartea lui Puscariu, ce a avut loc in 1948, in perioada 1949-1952 sunt reluate lucrarile la Institutul de Lingvistica din Bucuresti, sub conducerea lui Iorgu Iordan. Sunt redactate, intr-o prima forma, toate celelalte literele.
Redactarea dictionarului academic a fost intrerupta brutal, din nou, timp de sapte ani, pâna in 1959, in favoarea elaborarii a doua alte lucrari, „Dictionarul limbii române literare contemporane“ in 4 volume (1955-1957) si „Dictionarul limbii române moderne“ intr-un volum (1958), considerate a fi opere urgente pentru acea vreme. In 1959, la conducerea lucrarii, alaturi de Iorgu Iordan, sunt cooptati Al. Graur si I. Coteanu; redactarea lucrarii incepe sa se realizeze paralel in trei centre universitare (Bucuresti, Cluj si Iasi).
Noul dictionar academic (DLR), inceput in 1959 de la litera M, este mult mai bogat. Are la baza 6 000 000 de fise, de doua ori mai multe decât cele 3 000 000 din fisierul lui Puscariu, si, de asemenea, mai multe izvoare. El este mai deschis fata de termenii tehnico-stiintifici, dar se adopta un criteriu de selectie riguros: sunt admisi numai termeni „care au patruns sau manifesta tendinta evidenta de a patrunde in limba literara generala, in limbajul literar-artistic sau in cel popular“; altfel spus, „daca acestia apar (…) in cel putin doua stiluri diferite ale limbii“. Deci nu sunt luati in considerare termenii tehnici de stricta specialitate, limitati la disciplina careia ii apartin.
Pe lânga deschiderea referitoare la inventarul de cuvinte, trebuie mentionat si faptul ca, in noua versiune, fiecare cuvânt apare ca articol independent, renuntându-se la sistemul de „cuiburi“ lexicale, cum era in DA, unde dupa cuvântul de baza se dadeau si derivatele sale, in cadrul aceluiasi articol. Deosebiri exista si in modul de a defini termenii; in noua versiune sunt eliminate toate informatiile de natura enciclopedica, definitia fiind redusa la elementele strict explicative. Mai exista alte doua deosebiri importante, pe care autorii noii versiuni au incercat sa le justifice: in DLR s-a renuntat, din pacate, la traducerea in franceza a sensurilor cuvântului românesc (care figura in DA inaintea redactarii propriu-zise a cuvântului), iar sectiunea care cuprinde consideratiile etimologice (foarte dezvoltata in DA) a fost redusa la minimum, pe motivul ca multe etimologii controversate ar urma sa fie rezolvate ulterior si ca vor fi discutate in viitorul „Dictionar etimologic al limbii române“. Cele doua versiuni, DA si DLR, au 17 885 de pagini, in cuprinsul carora sunt tratate peste 175 000 de cuvinte si variante.
*
„Dictionarul limbii române“ este „catedrala“ limbii române, la care au lucrat „mesteri mari, calfe si zidari“, de care se cuvine sa ne amintim acum, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei au trecut in lumea dreptilor. Printre marii mesteri il mentionez, in primul rând, pe Sextil Puscariu, „Mesterul Manole“, care este autorul, moral si fizic, al primei parti a dictionarului academic (de aceea partea redactata intre 1905 si 1948 a fost numita dictionarul lui Puscariu, desi numele lui nu apare pe pagina de titlu a lucrarii!). In memoriile sale, el declara ca dictionarul a fost „opera principala a vietii mele“. Urmeaza Iorgu Iordan, care, intre 1949 si 1952, a realizat, impreuna cu un colectiv relativ numeros de la Institutul de Lingvistica din Bucuresti, o revizie a partilor tiparite de S. Puscariu, precum si o prima redactare a portiunii neelaborate de invatatul clujean (este asa-numita baza manuscrisa a DLR, aflata in arhiva ILB). Dupa o pauza de sapte ani, la reluarea redactarii marii-mesteri au fost Iorgu Iordan, Al. Graur si I. Coteanu, care au condus lucrarile pâna in 1997, când ultimul din cei trei ne-a parasit. Dupa aceasta data, mari-mesteri, adica redactori responsabili ai lucrarii, au fost alti doi membri ai Academiei Române, Gh. Mihaila si cel ce va vorbeste. In seria acestor mesteri-mari nu poate fi omis Al. Philippide, care a pus la dispozitia Academiei, deci a lui S. Puscariu, sute de mii de fise.
Mari-zidari sunt cei ale caror contributii au fost fundamentale: in perioada 1905-1948 ei s-au numit C. Lacea si Th. Capidan, intre 1949 si 1952 ii amintesc pe Lia Puscariu si Florica Ficsinescu, iar pentru perioada care a inceput in 1959 si a durat pâna astazi ii mentionez pe Mircea Seche si Ion Danaila, fosti sefi de sector la Bucuresti, ca si pe Vasile Breban si Felicia Serban, de la Cluj. Din „vechea garda“ mai sunt in viata sotii N. A. Ursu si D. Ursu (de la Iasi) si doamna Emilia Todoran (de la Cluj).
Astazi, colectivele de lexicografie sunt coordonate de Monica Busuioc (Bucuresti), Elena Comsulea (Cluj) si Gabriela Haja (Iasi). O mentiune aparte pentru membrii comisiei de etimologie, coordonata, dupa disparitia profesorului Al. Graur, de colegul Gh. Mihaila. In cadrul acesteia s-au distins, prin atasamentul lor, Gr. Brâncus si Andrei Avram, membri corespondenti ai Academiei Române, profesoara L. Wald si regretatii Vl. Drimba si Th. Hristea. Numarul redactorilor lucrarii este insa mult mai mare, peste 200 de lingvisti, in cele trei institute.
Pe lânga acestia, au mai fost câteva zeci de persoane, care nu sunt amintite de obicei: e vorba despre „palmasii“ sau „furnicutele“ care au adunat material. O astfel de furnicuta am fost si eu, in 1953, când am inceput sa lucrez la Institut, in cladirea din str. Spatarului. Am primit cartea lui Petru Dumitriu, „Drum fara pulbere“, pe care a trebuit sa o fisez. Indrumatorul meu de atunci a fost Zizi Stefanescu-Goanga, aici prezenta. Ma bucur sa constat ca o noua echipa, formata din tineri (mai numeroasa la Bucuresti), poate continua munca la dictionar.
Ne plecam fruntile in memoria celor dusi dintre noi, le multumim tuturor colaboratorilor in viata si le uram succes tinerilor, ca sa continue, cu aceleasi bune rezultate, opera inceputa acum mai bine de un secol de S. Puscariu. Ii asiguram, daca inca nu stiu, ca nu este o treaba usoara, ci o munca minutioasa care cere mult timp si daruire. Materialul de limba pentru dictionar nu trebuie numai adunat, din cele mai variate izvoare, ci trebuie si supus unui examen critic competent. Va rog sa-mi permiteti sa reproduc un exemplu, dat de acelasi S. Puscariu, pentru a arata cum lexicografii grabiti sau mai putin constiinciosi pot inventa cuvinte si sensuri inexistente: „Lucrând cuvântul chichita, am gasit in «Dictionarul român-german» de Alexi: chichita – Kuh. Desigur ca nimeni nu-si cunoaste limba proprie atât de bine, incât sa poata spune a priori: acest sens e inexistent. Totusi, intelesul de «vaca» pentru chichita imi paru cu atât mai suspect, cu cât la Alexi se mai gasesc si alte erori. Am cautat deci sa dau de urma acestei greseli si am luat «Dictionarul român-francez» al lui Pontbriant, pe care stiam ca Alexi l-a utilizat de obiceiu. Si intr-adevar iata ca gasesc acolo chichita–vache. In frantuzeste insa vache nu inseamna numai «vaca», cum credea Alexi, ci si ladita de sub capra unei trasuri, deci tocmai ceea ce insemneaza uneori chichita noastra!“ Exemple de cuvinte inexistente sau tratate gresit in dictionarul academic au dat, in cercetarile lor etimologice, Andrei Avram si Ion Marii. Un astfel de caz, discutat de Andrei Avram, este cuvântul dialectal patonca „floarea soarelui“ imprumutat din rusa, care, prin omiterea unor semne diacritice si citirea e in loc de c, a devenit patonea. Evident ca are etimologie necunoscuta!
Niciun dictionar nu este perfect. Situatii ca cele prezentate mai sus se intâlnesc si la alte „case mari“. In cel mai bun dictionar etimologic al vreunei limbi romanice, dictionarul etimologic al limbii franceze realizat de W. von Wartburg (cu 25 de volume si peste 14 000 de pagini), exista cazuri când autorul a ajuns sa dea etimologii diferite pentru acelasi cuvânt. Directorul de la INALF ne-a spus ca, in prezent, se lucreaza la un volum care sa cuprinda greselile din cele 16 volume impresionante ale celebrului lexicon „Trésor de la langue française. Dictionnaire de la langue du XIXe et du XXe siècle“.
Munca la dictionar este grea, mai ales la un dictionar modern al limbii române, cu prea putine lucrari lexicografice pregatitoare. Este grea si, mai ales, cere mult timp. Cele mai multe dictionare mari progreseaza incet, iar ca sa fiu convingator, amintesc cazul instructiv al dictionarului limbii germane. In 1838, fratii Grimm au incheiat un contract cu editura Hirzel pentru sapte volume, pe care sperau sa le termine in sapte ani. Primul volum a aparut dupa 19 ani, in 1857, iar ulzimul din celelalte 15 volume, cu 331 056 de intrari de dictionar, in 1961. Pentru suportarea cheltuielilor mari, legate de redactarea si tiparirea lucrarii, Academia prusaca a cerut ajutorul Ministerului de Interne, al Ministerului artei, stiintei si culturii poporului si al unei institutii numite „Notgemeinschaft der deutschen Wissenschaft“. Aceasta ultima institutie s-a nascut in vremurile de criza financiara de dupa Primul Razboi Mondial si a functionat cu contributia marilor industriasi si comercianti ai Germaniei, care si-au dat seama ca toate realizarile lor se datoresc si oamenilor de stiinta si ca e nevoie a se garanta continuitatea muncii stiintifice. Proiectul editiei electronice a lucrarii, elaborat intre 1998 si 2004, a fost finantat de Deutsche Forschungsgemeinschaft.
*
Am spus de mai multe ori ca munca la dictionar este nesfârsita; imi permit sa adaug ca va continua cât va exista limba româna. Intr-o noua etapa, care a inceput de câteva luni, cele trei institute vor relua partea redactata de S. Puscariu (A-B – Bucuresti, C – Cluj, F-I – Iasi). Exista doua ratiuni pentru aceasta initiativa: mai intâi, este necesara imbogatirea listei de cuvinte, apoi  trebuie redactata si aceasta parte dupa principiile noii serii. Operatiile sunt la fel de complicate ca si cum s-ar redacta de la inceput. Avem, in prezent, numeroase cercetari asupra limbii române actuale, aparute in secolul care a trecut. In aceeasi perioada s-au publicat acte si documente din trecut (la Institutul din Bucuresti avem o banca de date cu toate textele literare si neliterare din secolele al XVI-lea si al XVII-lea  si o buna parte din secolul al XVIII-lea, cca. 10 000 de piese).
Poate cel mai important este faptul ca s-au publicat atlase lingvistice (ALR initiat de S. Puscariu, seria S. Pop si seria E. Petrovici cu 9 volume; atlase lingvistice regionale – Oltenia, Muntenia si Dobrogea, Banat, Maramures, Transilvania, Crisana, Moldova, in total 35 de volume). S-au publicat glosare regionale si colectii de texte românesti; subliniem ca sunt si volume cu texte si glosare din afara granitelor României (Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina). De toate acestea trebuie sa se tina seama.
Si fiindca vorbim de viitor, la republicarea seriei Puscariu, cu completarile necesare, deci peste câtiva ani, vom avea o editie „definitiva“ a DLR. Aceasta forma definitiva va avea si un format electronic. Cum limba evolueaza, editiile „definitive“ trebuie sa aiba in vedere noile cuvinte sau sensuri si eventualele cuvinte descoperite in documentele vechi. Pentru aceasta ne gândim ca, la fiecare deceniu, sa publicam câte un supliment. Academia Româna se va stradui sa participe la ridicarea „acestui monument nepieritor“ care este limba româna.
Termin cu o marturisire, pe care n-am facut-o publica pâna acum: când am fost ales vicepresedinte al Academiei Române, am facut un pariu cu mine insumi: sa terminam publicarea dictionarului pâna in 2010. Pot spune ca am câstigat acest pariu, cu ajutorul Editurii Academiei Române. Sunt destul de tânar (si de batrân, in acelasi timp), ca sa indraznesc sa fac al doilea pariu: vreau sa apuc sa anunt, de la acest pupitru, ca editia definitiva a DLR a fost terminata.
(Alocutiune rostitã în Sedinta festivã a Academiei Române, din 21 aprilie 2010, care a marcat aparitia ultimului volum al Dictionarului tezaur al Academiei Române, început în urmã cu 105 ani).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper