Nu-i mai aparati pe scriitori

Un articol de C. STANESCU

Un anonim bine informat, corespondentul „României literare“ la Paris, ii tine la curent pe cititorii oficiosului Uniunii Scriitorilor cu intâmplarile literare din capitala imperiului francez a carui colonie culturala suntem de la Pompiliu Eliade incoace. Anonimul corespondent permanent scrie in nota sa ca Jérôme Garcin scrie in „Le Nouvelle Observateur“ din 11-17 februarie: „…Niciodata atacurile si replicile schimbate de scriitori n-au fost mai violente si mai crude ca astazi. Acuzat de «fals» de catre Claude Lanzmann in revista «Marianne», Janick Haenel, autorul unui roman despre un erou polonez in anii razboiului, il trateaza, la rândul lui, pe autorul filmului «Shoah» de calau si scrie in «Le Monde»: «Vrea moartea mea.» In acelasi timp, Marie Darrieussecq, careia Camille Laurens i-a reprosat furtul temei unui roman al sau, ii replica sec: «Când vrei sa ucizi un scriitor, il acuzi de plagiat.» Si-l citeaza pe Paul Celan, care a fost impins la sinucidere de o astfel de suspiciune. Cuvintele nu par a mai tine de rivalitate, ci de criminalitate, si sunt teribile… Ele merg dincolo de cearta literara, in care, prin traditie gelozia se disputa cu vanitatea. Daca, de aici incolo, scriitorii vor ajunge sa vrea sa se elimine unii pe altii, cea pe care o vor ucide va fi literatura insasi.“ Corespondentul revistei precizase in paranteza ca Garcin se refera la Franta. „Dar oare in România lucrurile stau altfel?“ se intreaba autorul notei din „România literara“, nota intitulata „Si polemica poate ucide“. Nu, lucrurile nu stau altfel nici in România care, „colonie“ devotata, isi imita cu sârguinta remarcabila metropola transformând adesea cearta literara in polemica sângeroasa: de unde, „Si polemica poate ucide“. Dar noutatea nu consta in aceasta. Nu-i nimic nou sub soare: polemici „ucigase“, dure si rasunatoare au fost si vor mai fi, fara ele nu se poate. Relativ nou si ingrijorator poate fi insa efectul secundar al certurilor literare duse cu „arma“ in mâna: uciderea literaturii. Vrând sa se elimine unii pe altii, scriitorii insisi vor ajunge sa ucida literatura pentru care se bat sub ochii din ce in ce mai plictisiti ai cititorilor. Cu efect pervers diversionist, certurile scriitorilor pot ucide interesul pentru literatura propriu-zisa: stimulat de violenta si agresivitatea certurilor literare, cititorul va fi tot mai mult curios de ceea ce fac si spun scriitorii decât de literatura pe care o scriu acesti scriitori. Ca sa nu ramânem mai prejos de sora noastra majora, avem si noi polemicile noastre care pot ucide literatura si interesul pentru ea. O polemica din acestea, „sângeroasa“, plina de atacuri, demascari si dezvaluiri fulminante duce „Contemporanul“ cu toti cei care au ceva de spus despre sau contra revistei si a directorului sau, prozatorul Nicolae Breban. Dna Aura Christi lanseaza atacuri virulente contra dlui Gheorghe Grigurcu, un critic care l-ar cita trunchiat pe dl Nicolae Breban si nascoceste, zice indignata dna Christi, idei, atitudini si pozitii ce nu apartin de fapt dlui Breban, ci imaginatiei rascolite de antipatie rautacioasa a dlui Grigurcu. In fine, dna Christi acuza cu vigoare, demasca rastalmacirile, condamna procedeele maloneste, descopera si combate o „caracatita“, Cosa Nostra, din care ar face parte dl Grigurcu si ceilalti dati in poza („Wanted!“) de revista, cu totii porniti contra culturii si literaturii române si contra dlui Breban, un adevarat complot, o mare conspiratie… Partea proasta a chestiunii sta insa altundeva: omologata repede ca o actiune demolatoare la adresa culturii si literaturii nationale, campania de revizuiri de dupa 1989, inceputa sub semnul unor necesare clarificari si disocieri a nascut prin reactie primara armata avocatilor si aparatorilor din oficiu ai scriitorului român nedreptatit. S-a conturat portretul robot al acestui scriitor ultragiat si s-a constituit imediat completul de aparatori ai imaginarului scriitor din nou si altfel persecutat. O salva de gloante de cauciuc trasa pripit si cam stupid contra poetului national i-a nascut peste noapte pe „aparatorii“ lui Eminescu, la fel sau si mai prapastiosi decât atacatorii lui. Ricanarile si obiectiile dlui Gh. Grigurcu si ale altora la adresa poeziei lui Nichita Stanescu i-a nascut rapid si pe „aparatorii“ acestuia, incolonati ca la ordin sa apere onoarea atinsa a marelui poet. Pentru a-si face datoria patriotica, „aparatorii“ acestia si-au inventat si un „Goebbels“ gasit in persoana unui eminent jurnalist si scriitor care indraznise sa se atinga de idol. Acum, dna Aura Christi care stie ca atacul e cea mai buna aparare, ataca, dezvaluie si demasca si „caracatita“ ca sa-l… apere pe dl Nicolae Breban, eminent prozator si eseist român. Are insa nevoie Nicolae Breban sa fie „aparat“? Are marele prozator nevoie de avocati si aparatori? Eu unul n-o cred. Autorul „Animalelor bolnave“ e un scriitor in deplinatatea geniului sau creator si e prea solid si important si cu o detenta jurnalistica si filozofica prea de invidiat ca sa aiba nevoie de a fi „aparat“. Eminescu „aparat“? De ce si cine o poate face mai bine ca el?! Mi se pare ridicol. Orice ar spune polonezul Witold Gombrovicz, citat de dna Aura Christi, scriitorul ramâne sa se apere si sa reziste singur: n-are nevoie de proptele, cârje, garduri de aparare, perdele de protectie. Nici de campanii. Are nevoie de cititori intorsi la literatura. Rolul criticilor este enorm. Constat cu satisfactie ca Alex Stefanescu isi asuma un astfel de rol chiar in paginile „Contemporanului“. Ii urez succes. Restul e cearta literara, polemica de idei sau atacuri de/ la persoane. Specia aparatorilor autoinstaurati in coasta „ranita“ a marilor scriitori – mari vanitosi bântuiti de orgolii nemuritoare – e descrisa bine si definitiv in celebrele versuri ale „Scrisorii“ lui de atât de „contestatul“ Eminescu. Nu le mai reproduc. Ca si denigratorii, aparatorii se infrupta si se ingrasa din aceleasi moaste sfinte. Daca „polemicele“ din „Contemporanul“ – o revista altminteri demna de respect, plina de semnaturi ilustre si de contributii meritorii – s-ar fi multumit, pentru ilustrarea zisei „caracatite“, cu materialul clientului, destul de elocvent in autodenuntul lui, ar fi savârsit un ecarisaj necesar si suficient. Textele encomiastice ale intelectualilor din „caracatita“, reproduse de „Contemporanul“, vorbesc de la sine. Ramasi in urma, cu rezerva de admiratie si pretuire neepuizata inainte de ’89, acesti intelectuali ii dedica noului Conducator din 2009 omagiile cuvenite ce l-ar umple de invidie pe Ceausescu: „Reinvestirea presedintelui face parte din logica fundamentala a unui popor“ si reprezinta „victoria spiritului cartezian de finete impotriva contorsionarilor spiritului patibular. Justitia imanenta si-a spus cuvântul, poporul alegând un om intre oameni, «deschis catre valorile perene ale liberalismului, atlantist neobosit si autentic.» In fine, furând din ramasitele limbii de lemn, unul din intelectualii imitati de Catavencu declara ca „solidaritatea in jurul lui, omul providential al României, a fost mai puternica…“, iar alesul „Increzator in poporul care l-a sustinut, si-a pastrat calmul in mijlocul furtunii…“. Compararea lui Ceausescu si a sfertului sau de secol, in cheie caragialiana, cu «Secolul lui Pericle» ramâne o floare la ureche pe lânga sinceritatea omagiului noilor amatori de glorie prin delegatie… Iar pe scriitori sa-i lasam in pace: sa nu-i mai „aparam“ când se cearta, dar sa-i invitam pe cititori sa le citeasca operele. E cea mai frumoasa „aparare“ a scriitorilor.

Un comentariu pentru “Nu-i mai aparati pe scriitori”

  1. mai 7, 2010 la 5:04 pm

    Eu unul ma indoiesc pana la pamant ca in jurul d-lui Grigurcu ar fi existand o „caracatita” pornita sa demoleze pe cei mai buni scriitori.
    Probitatea profesionala si intransigenta nu trebuie nicicum confundate cu pamfletismul ieftin ori cu imaginare note de plata.
    Autorul articolului are perfecta dreptate cand spune ca singurii care-si pot lua apararea sint insisi scriitorii prin operele lor.Mai mult nici nu trebuie comentat.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper