Note despre publicistica lui Blaga

Un articol de CONSTANTIN COROIU

S-au împlinit în acest mai 115 ani de la nasterea lui Lucian Blaga. E de prisos a spune iarasi si iarasi ca momentele aniversare sau comemorative ar trebui sa fie asa-zicând de lucru, adica prilejuri de recitire a operelor, de reeditare a lor si, de ce nu, de revizuiri critice, de vreme ce, în ultima instanta, a reciti înseamna a reevalua, deci si a (te) revizui. Din pacate în „obsedantele decenii“ postdecembriste, a revizui – de regula fara a mai reciti! – a devenit a demola. Sensul lovinescian a fost deturnat.
Pâna prin anii ’70, nu doar opera literara si filosofica a lui Blaga a fost pusa sub obroc, ci si cea publicistica. Tiparirea ei, fie si partial, a fost posibila abia în deceniul al optulea, la începutul caruia a aparut volumul „Ceasornicul de nisip“, în seria Restituiri a Editurii Dacia, înfiintata si coordonata de Mircea Zaciu. În „Ceasornicul de nisip“, criticul si istoricul literar Mircea Popa includea articole semnate de Lucian Blaga în „Patria“, „Vointa“, „Gîndirea“, „Cuvîntul“, „Banatul“, „Lamura“, „Adevarul literar si artistic“, „Drumul nou“, „Timpul“ si „Saeculum“. Ceva mai înainte, dar în acelasi an, 1973, Dorli Blaga si Petru Nicolau editasera o culegere de eseuri, conferinte si articole, cele mai multe dintre acestea fiind reproduse din revista „Saeculum“. Dar nu e locul de a face prea multa istorie literara.
Publicistica lui Blaga releva ipostaze poate nebanuite de cel ce i-a citit numai poezia, dramaturgia si scrierile filosofice. În primul rând, cea de polemist si chiar de pamfletar. De remarcat sunt varietatea tematica, o veritabila implicare în dezbaterile epocii, ca si diversitatea stilistica. Nu putine aforisme din „Pietre pentru templul meu“, de pilda, au fost publicate mai întâi în reviste precum „Viata Româneasca“ si „Gândirea“. Doua exemple: „Singura fiinta – scria filosoful în 1926, în marea revista de la Iasi – pe care natura a creat-o nedesavârsita în felul sau pare a fi omul. Toate celelalte fiinte, animale si plante sunt desavârsite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desavârsi Singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie“. În „Gândirea“, sub titlul „Arbore si om“, poetul – care avea la acea data doar 26 de ani – semna, între altele, aceasta cugetare lirica: „Exista o vegetare superioara. Sufletul oricarui mare poet, înainte de a se fi nascut, dorea sa devina arbore, dar nu i-a reusit sa se faca decât OM. De aceea gândurile lor seamana asa de mult cu florile“.
Ca si G. Calinescu, putin mai târziu, Lucian Blaga nu scrie la gazeta numai spre a comenta un eveniment, o carte sau pentru a contura profilul unei personalitati, ci mai ales pentru a decela un sens major privind istoria, existenta, arta. Încununarea lui Paul Valéry cu premiul pictorilor francezi, în 1923, îi ofera pretextul de a se referi la „Interferenta artelor“ – „pe care critica de catedra de obicei a trecut-o cu vederea“. Împlinirea unui deceniu de la moartea lui Ion Luca Caragiale, daca nu-l stimuleaza la „analize savante (le lasam în grija domnului Dragomirescu)“, în schimb îl determina sa pledeze pentru o actiune hotarâta de popularizare a operei scriitorului român în strainatate: „Daca ne-am da seama de uriasa lupta a altor popoare mici de a strabate în literatura universala am întelege ca e cea mai frumoasa jertfa ce o putem aduce pe altarul amintirilor. Sa ne gândim la tot ce-au facut maghiarii ca sa-si câstige locul între popoarele europene – prin Petöfi, Madách, Ady. Sa ne gândim la încercarile cehilor de a-si face cunoscuti pe Bezruci si Brezina. Un minister al artelor (institutie cu care Blaga se razboieste în dese rânduri – n.mea) si-ar putea gasi în acest fel de munca o parte însemnata a rostului sau. Caragiale înainte de a cere o statuie, cere o traducere“.
Persuasiunea, argumentatia stringenta sunt doar doua dintre „semnele“ distinctive ale articolelor polemice semnate de Lucian Blaga. Ele sunt exemplare si de natura sa inhibe pe unii asa zisi polemisti de azi si de oricând care nu au autoritatea, nici tinuta morala, nici talentul necesare celui ce se arunca în lupte de idei si de principii. Unele violente de limbaj, epitetele dure nu sunt totusi prea stridente la Blaga, desi scoase din (con)text pot parea astfel. Texte ca „Hazul taranesc al imperialului Dan Botta“, „Sapunul filosofic“, „Automatul doctrinelor“, „De la cazul Grama la tipul Grama“, publicate în „Timpul“ si „Saeculum“ ilustreaza pe deplin stilul pamfletar al celui „tacut ca o lebada“.
Impresia de forta a gândului si verbului pe care o resimti parcurgând publicistica lui Lucian Blaga este pe cât de surprinzatoare, pe atât de pregnanta, chiar daca ea nu are nimic din umorul si ironia casanta ale unui Caragiale ori din inventia lexicala si „rautatea“ unui Arghezi sau din patetismul si retorica ampla ale lui Iorga, ca sa nu mai vorbim de virtuozitatea epica, spiritul scânteietor si patosul ideologic ale lui G. Calinescu.
Multe dintre propozitiile, judecatile si definitiile din publicistica sa sunt memorabile: „Când zicem… romantism cel dintâi lucru ce ne trece prin minte e gestul libertatii creatoare… Închipuiti-va pâna în amanunt tabloul: Hegel privind din ascunzis pe Napoleon; niciodata viziunea romantica si fapta romantica nu au fost mai aproape una de cealalta“. În viziunea lui Blaga, muzica lui Stravinski e de un primitivism rafinat. Paul Valéry este „poetul curat ca lebedele lui Mallarmé“, cultura Banatului „reprezinta barocul etnografiei românesti“, iar „modernul se învecheste întotdeauna mai repede“; Dimitrie Cantemir este „Leibniz al nostru“. Despre Brâncusi „cu pasarea sfînta, pe care fara sa vrei trebuie sa ti-o închipui înalta cât o catedrala si cu capul mai sus decât stelele“, autorul „Trilogiei culturii“ spune ca „a facut arta moderna binisor înainte de aparitia lui Picasso, Arhipenko, Belling. Românul C. Brâncusi cu înfatisare de urs muncitor ne duce triumfator în marea arta. O, dar la noi demult ar fi murit de foame“. Poezia marelui poet american Walt Whitman îi apare „ca o veste buna a iubirii dintre oameni, fratiei dintre popoare – ce vine de peste Ocean“. Numai ca astazi de peste Ocean nu vine doar „vestea“ lui Whitman – daca ea mai vine cumva -, vin si crizele, si… bombele. Vi-l puteti imagina pe capul ras, cu privire fixa, urmarind pe ecranul computerelor tintele vii si apasând „impersonal“ pe butonul mortii, impresionându-se, emotionându-se la auzul unui vers? Sefii lui, care l-au trimis în sinistra misiune, cu atât mai putin. Ce, de asta le arde lor: de frumusetea lumii, de iubirea si fratia între oameni?! Dar nici cu Europa, nu doar cu America, lucrurile nu stau, nu stateau esentialmente altfel. Ba, dimpotriva, aveau sa stea chiar mai rau, iar pe vremea lui Blaga cu atât mai mult. În 1925, undeva pe continentul nostru, în Vest, aparea un almanah intitulat „Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa“. Comentând, românul si europeanul pur sânge care era Lucian Blaga nu-si putea reprima ironia privind frivolul, delirantul titlu: „Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, de sapte ori, ca sa se împlineasca numarul sfânt în acest haos jucaus“.
Din pacate, în ce priveste haosul, nu pare sa se fi schimbat prea multe de-a lungul celor 85 de ani, câti au trecut de la aparitia almanahului cu pricina. Chiar daca, în acest timp – si poate tocmai de aceea – Europa a fost locul de unde a pornit si totodata a constituit teatrul principal al celui mai nimicitor razboi pe care l-a cunoscut (si l-a suportat) omenirea pâna în prezent. Câte ceva însa tot a dainuit si va dainui. De pilda, Muntii Apuseni, care – asa cum îi simte Lucian Blaga – „au încremenit în atitudinea eroica de la 1848“.
Imaginea, devenita cliseu, a unui Blaga singuratic, purtând cu el o taina, a filosofului care se plimba meditînd ori peripatetizând pe sub zidurile unor batrâne burguri, simplifica si-l „scoate“ pe autorul „Poemelor luminii“ si al „Spatiului mioritic“ din „vuietul vremii“. George Lesnea, într-una din fermecatoarele si inepuizabilele sale istorisiri orale privind viata literara si protagonistii ei din perioada interbelica sustinea ca Blaga nu ar fi fost vazut niciodata la Capsa. E greu de verificat, dar si de contestat veridicitatea marturiei traducatorului lui Puskin, Lermontov ori Esenin în limba româna. (Apropo, Esenin a fost talmacit, cum se stie, si de Blaga, dar, atât el, cât si Zaharia Stancu, de altfel, au recunoscut ca Lesnea le este superior). Oricum, daca n-a fost – si n-a fost – un om de tribuna si cu atât mai putin un boem, a fost în schimb, în deceniile al treilea si al patrulea al secolului trecut, un fervent publicist, un debateur, un polemist temut în confruntarea de idei si un portretist moral. Era fascinat mai ales de spectacolul gândirii. Scriind odata despre Ion Petrovici, Blaga îsi exprima admiratia pentru profesorul de filosofie de la Universitatea din Iasi, fiindca se numara „printre cei ce gândesc frumos“. El însusi, inclusiv în articolele de gazeta, însoteste frumusetea gândirii cu frumusetea stilului, chiar si atunci când limbajul sau capata puternice accente pamfletare.
Veritabile dialoguri cu contemporanii sai, articolele si eseurile lui Blaga sunt ale unui mare pretuitor de valori, ale unui intelectual informat, la curent cu tot ce se întâmpla important în tara sa si în lume.
As încheia evocând un fapt tulburator, aparent, dar numai aparent, fara legatura cu subiectul acestor însemnari. În peregrinarile sale diplomatice, Blaga purta cu el cartile lui Mihail Sadoveanu. La un moment dat, marturiseste: „… de-a lungul deceniilor n-am avut cinstea si placerea de a ma întâlni (cu Sadoveanu – nota mea) decât doar de câteva ori, si aceasta la rastimpuri mari. Am stat de fiecare data unul în fata celuilalt mai mult tacând. Anevoie se poate arata în cuvinte cât de graitoare sunt tacerile lui Mihail Sadoveanu. El tace ca piatra, ca frunza verde, sau ca un fulger mut, din departari“.
Departe de tara, cartile lui Sadoveanu vor fi fost pentru europeanul Lucian Blaga o oaza de suflet, de istorie si mitologie româneasca…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper