Nicolae Balota de la persoana a treia la persoana intâi

Un articol de Alex. Stefanescu

Addenda la Istoria literaturii române contemporane

Paginile memorialistice ale lui Nicolae Balota imbogatesc literatura româna contemporana. Nu numai cu informatii privind trecutul apropiat, ci si cu o remarcabila si (sa fim sinceri) nesperata valoare literara. Criticul si istoricul literar cunoscut, inainte de 1989, exclusiv ca un spirit academic, s-a dovedit a fi, dupa desfiintarea cenzurii, si un exceptional autor de proza non-fiction..
*
Nicolae Balota s-a nascut la 26 ianuarie 1925 la Cluj, ca fiu al avocatului Gheorghe Balota si al sotiei acestuia, Adelina Balota (inainte de casatorie, Dragoman). Elev al Liceului „George Baritiu“, se muta, in 1940, in urma trecerii regiunii sub jurisdictie maghiara, impreuna cu intreaga familie la Blaj, unde devine elev al Liceului „Sfântul Vasile cel Mare“. Ultimele clase le urmeaza la Liceul „Gheorghe Lazar“ din Sibiu, oras in care se inscrie dupa absolvire, in 1943, la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Cluj, refugiata temporar la Sibiu. Aici are sansa de-a audia cursurile unor profesori de elita, ca Lucian Blaga, D.D. Rosca si Liviu Rusu si de a se integra in Cercul Literar, alaturi de tineri cu aspiratii literare, dintre care multi vor ramâne in istoria literaturii: I.Negoitescu, Stefan Aug. Doinas, Radu Stanca, I. D. Sirbu, Cornel Regman, Radu Enescu s.a. Dupa terminarea razboiului, in perioada 1945-1947, continua studiile universitare la Cluj (luându-si licenta in filosofia culturii, psihologie, limba si literatura franceza). Intre 1946-1948 functioneaza ca preparator si, in continuare, asistent la Institutul de Psihologie al Universitatii din Cluj. In 1948 este arestat „pentru detinere si raspândire de material subversiv“, condamnat la inchisoare si eliberat in 1949. Lucreaza, apoi, in calitate de cercetator la Institutul de Lingvistica din Cluj, dar in 1955 este din nou arestat, anchetat vreme de noua luni si condamnat pentru „inalta tradare“ la sapte ani de inchisoare („inalta tradare“ constând in redactarea, impreuna cu fratii Boila, a unui manifest-memorandum, adresat strainatatii, privind situatia din România, aflata sub ocupatie sovietica). Supravietuieste regimului de exterminare rezervat detinutilor politici, trecând prin inchisori cu reputatie sumbra: Malmaison, Jilava, Fagaras, Gherla, Pitesti, Dej si ispaseste in continuare doi ani de „domiciliu obligatoriu“ la Latesti, in Baragan.
Eliberat in 1964, incepe sa recupereze timpul pierdut si sa se integreze in viata culturala a momentului, publicând articole de critica literara si eseuri in Familia din Oradea (din redactia careia face parte intre 1965-1970), Contemporanul, Gazeta literara, Steaua, Luceafarul, Secolul 20, România literara. Debuteaza editorial in 1969, cu volumul Euphorion. Timp de doi ani (1969-1971) este suplinitor al lui Sorin Alexandrescu la catedra de literatura universala si comparata a Universitatii din Bucuresti, iar din 1971 devine cercetator la Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“. In perioada 1979-1981 functioneaza ca visiting professor la Südosteuropagesellschaft din München, iar din 1981 (când se stabileste definitiv in Franta) ca profesor la Universitatea „François Rabelais“ din Tours, ca si la Universitatea din Le Mans. Tine conferinte la numeroase alte universitati europene, in limbi de larga circulatie (inclusiv dupa pensionarea sa, din 1990). Colaboreaza la postul de radio „Europa Libera“. Dupa caderea dictaturii comuniste, vine frecvent in România, insotit de sotia sa, prozatoarea Bianca Balota (1936-2005). Preda cursuri de literatura universala si comparata la Cluj, participa la intâlniri cu publicul in alte centre culturale ale tarii, publica noi volume si le reediteaza pe cele dinainte de 1989, este premiat si omagiat (dar nu pe masura uriaselor sale merite de carturar umanist). Isi stabilieste domiciliul la Nisa, dar are o locuinta si la Bucuresti. In 1998 face o o surpriza iubitorilor scrisului sau, tiparind o impresionanta (inclusiv prin talent literar), opera memorialistica, Caietul albastru, de o mie de pagini.
*
In noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956, Nicolae Balota – pe atunci in vârsta de treizeci si unu de ani – este arestat in trenul care il duce de la Cluj la Bucuresti. Evaluând rapid situatia, arestatul ia cu el numai valiza si paltonul si lasa in plasa de bagaje servieta in care se afla jurnalul sau intim („caietul albastru“), plin de diatribe la adresa comunismului. Acest jurnal – un caiet voluminos, legat in pânza albastra – reintra in posesia autorului dupa multe peripetii, in 1964, când Nicolae Balota termina de ispasit sapte ani de temnita si doi ani de domiciliu fortat.
(Am aflat recent cine anume a contribuit la salvarea „caietului albastru“, abandonat de Nicolae Balota, in momentul arestarii sale, in tren. Este vorba de Gavril Musca, numit de cei apropiati Boby, actualul sot al doamnei Mona Musca. Gavril Musca, var al sotiei poetului Radu Stanca, Dorina Stanca – mama lui si mama ei erau surori – facea parte din grupul de prieteni Radu Stanca, Stefan Aug. Doinas, I. Negoitescu, Nicolae Balota. Intrucât va deveni inginer chimist, si inca unul pasionat de profesia sa, cu realizari remarcabile in domeniu, va iesi din raza de atentie a istoricilor literari. El calatorea in acelasi compartiment de tren cu Nicolae Balota in noaptea de 2-3 ianuarie 1956, când au navalit in tren securistii, undeva, in zona Câmpinei, iar Nicolae Balota i-a facut un semn discret, lasându-i in grija servieta. Gavril Musca se afla intr-o situatie incomoda, intrucât ceilalti calatori din compartiment stiau cui apartinea servieta si erau cu ochii pe ea. In aceasta situatie, a gasit solutia cea mai buna: le-a explicat tovarasilor de drum ca va preda bagajul la biroul de „obiecte pierdute“ in Gara de Nord, ceea ce a si facut, insotit de ei. Apoi, a anuntat-o pe mama lui Nicolae Balota si ea a ridicat servieta de acolo,  fara sa trezeasca vreo suspiciune.)
Alt moment de suspense se creeaza in anii ’80, când stapânul „caietului albastru“ se expatriaza. Dupa 1989, revenind in tara, el nu mai spera sa-si regaseasca jurnalul. Si totusi il regaseste. Entuziasmat, il reciteste atent si il adnoteaza, povestind ce s-a mai intâmplat intre timp cu personajele evocate si explicând cum a evoluat el insusi. Rezulta o originala opera memorialistica si eseistica, de aproximativ o mie de pagini.
Paginile de jurnal propriu-zis se refera la perioada 29 octombrie 1954 – 1 ianuarie 1956. Persecutat din cauza convingerilor sale politice (in 1948, la scurta vreme dupa absolvirea Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Cluj, fusese chiar arestat, pentru o jumatate de an), Nicolae Balota se afla intr-un fel de refugiu la Bucuresti si isi câstiga existenta ca mic functionar la Centrul de Documentare al Ministerului Sanatatii. Dar adevarata sa viata nu este aceea pe care i-o cunosc colegii de serviciu. Tânarul devine el insusi abia dupa orele de program, când studiaza carti si reviste – greu accesibile – la Biblioteca Relatiilor cu Strainatatea sau si mai târziu, noaptea, când, intr-o modesta camera luata cu chirie, conspecteaza texte ale unor ilustri filosofi, teologi, istorici, scriitori, concepe studii savante, isi face insemnari de jurnal, sustine polemici epistolare cu unii contemporani (de exemplu, cu Constantin Noica) si reflecteaza de unul singur asupra unor teme clasice ale gândirii umaniste.
Acest mod de a trai este cu atât mai impresionant cu cât se desfasoara intr-un fel de clandestinitate si, oricum, nu are nici o legatura cu ignoranta agresiva promovata de regimul comunist. Tânarul se poarta ca si cum i s-ar fi incredintat o misiune, extrem de importanta. Aflam indirect, despre el, ca stie de mic copil germana si franceza, ca a invatat ulterior maghiara si engleza, ca este initiat in greaca veche si latina. Il „vedem“ insufletit, deopotriva, de o „vinovata“ pasiune pentru literatura si de o adevarata fervoare mistica. Il contemplam – impreuna cu septuagenarul Nicolae Balota, care ne ghideaza prin comentarii comprehensive si melancolice in explorarea psihologiei lui de tânar – regândindu-i pe Aristotel si Platon, pe Hegel si Husserl. Iar curiozitatea sa intelectuala merge adeseori si mai departe, patrunzând in spatiul strategiilor militare, al conceptiilor despre organizarea administrativa, al teoriilor despre cucerirea puterii politice.
In locul criticului literar cu o retorica solemna, oarecum desueta, prin care multi dintre noi si-l reprezinta, simplificator, pe Nicolae Balota, se configureaza imaginea unui erou al culturii. Lumina pe care o tine peste noapte aprinsa in camera lui de lucru, intr-o tara scufundata in intuneric, simbolizeaza tocmai forma sa de lupta, care este lectura.
Tineretea ascetica si studioasa a  lui Mircea Eliade a fost de multa vreme mitologizata. Despre tânarul Nicolae Balota nu se stia insa pâna deunazi aproape nimic, desi l-a caracterizat acelasi efort titanic de cunoastere. Si nu este vorba, nici pe departe, de repetarea unui destin. Spre deosebire de Mircea Eliade, la care predomina spiritul stiintific in tot ce intreprindea, inclusiv in modul riguros si eficient de a se construi pe sine, la Nicolae Balota conta mai mult decât orice, in anii adolescentei si tineretii sale, o beatitudine a lecturii, cu atât mai greu de inteles cu cât era practicata (traita) intr-un climat de grotesca austeritate proletara.
La treizeci de ani, Nicolae Balota este fericit cu cartile sale (uneori multumindu-se doar sa priveasca in extaz cuvintele, sa stie ca ele exista; in inchisoare va zgâria cu o sârma pe suprafata sapunului data cu DDT literele din care se compun numele unor filosofi, numai pentru a le vedea). Tocmai de aceea, autoportretul sau, lipsit de un frison existential, ni se infatiseaza ca un produs exclusiv livresc. Este un autoportret construit din carti, amintind de acele tablouri ale lui Arcimboldo in care figura umana rezulta din combinarea ingenioasa a unor obiecte.
*
Tânarul Nicolae Balota ne devine uneori… antipatic, din cauza unui fel de voluptate amorala cu care se deda lecturii. El pare adâncit in lectura ca o albina in floarea din care suge nectarul. Femeile care i se perinda prin camera (si prin viata) nu reusesc sa-l smulga din aceasta imobilitate extatica si sa se impuna ca oameni cu constiinta. Ramân umbre gratioase (sau agasante, când incep sa vorbeasca de casatorie), partenere efemere intr-un joc care procura placeri inferioare celor oferite de lectura.
Aceasta nu inseamna ca autorul jurnalului trateaza cu indiferenta ceea ce se intâmpla in jurul lui, in România comunista. Dimpotriva, dupa cum reiese din insemnarile pe care si le face aproape zilnic, el observa atent, obsesiv, transformarea tarii intr-o imensa inchisoare. Nimic, nici macar compromisurile facute de personalitati ca Mihail Sadoveanu, G. Calinescu sau Camil Petrescu, nu-l clintesc din convingerea ca sistemul politic din România trebuie respins radical si insistent. Este chiar de mirare ca propaganda comunista se loveste, in cazul constiintei lui Nicolae Balota, de o imunitate asboluta. Când si cum si-a creat un tânar o asemenea imunitate? El s-a dovedit, de altfel, la fel de intransigent si in judecarea fascismului. Presupunerea ca si-a pastrat clarviziunea datorita formatiei sale umaniste este infirmata de entuziasmul iresponsabil al altor intelectuali, cu o pregatire similara, fata de o ideologie sau alta. Nici fervoarea mistica (sau teologica) a lui Nicolae Balota nu explica intrutotul infailibilul sau discernamânt politic. Inclinam sa credem ca, mai curând, insusi cultul sau pentru lectura – care presupune liniste, diversitate a opiniilor, comunicare afabila cu semenii – a dus la o repudiere a extremismelor, insotite intotdeauna de acte de vandalism si de urlete. Nicolae Balota detesta tot ceea ce perturba actul lecturii.
Tânarul savant nu numai ca nu ramâne indiferent la dezastrul civilizatiei românesti, dar inregistreaza chiar, cu un fel de panica, semnele obisnuirii cu raul: „Amenintarea continua si anxietatea permanenta se tocesc. Nu mai suntem raniti continuu de ceea ce ar trebui sa ne raneasca la fiecare pas. O plimbare de un sfert de ora pe un bulevard bucurestean ar trebui sa te faca sa vomezi de scârba. Treci nepasator si doar din când in când ceva – ca o epifanie negativa – te izbeste. Dar socul dureaza câteva clipe, câteva minute, pentru ca apoi sa se risipeasca. Lozinci, imagini propagandistice, sunete, frânturi de conversatie, figuri sinistre, cladiri delabrate, toate ar putea sa te violenteze, sa te violeze, daca n-ai fi invelit in crusta tot mai groasa a tuturor ranilor tale cicatrizate.“
Atât in paginile de jurnal, cât si in comentariile ulterioare asupra lor, apar numeroase portrete de scriitori. Sunt adusi in prim-plan, bineinteles, membrii „Cercului literar de la Sibiu“ – Radu Stanca, Dominic Stanca, Ion Negoitescu, Cornel Regman, Stefan Aug. Doinas, I. D. Sârbu -, ca si cei care li s-au asociat ulterior, Wolf von Aichelburg sau Constantin Toiu. Dar li se rezerva spatii generoase si unor personalitati din generatiile anterioare, ca G. Bogdan-Duica, Tudor Arghezi, G. Calinescu, Serban Cioculescu, Tudor Vianu, George Oprescu. Un loc aparte ocupa mentorul cerchistilor, Lucian Blaga. Din acest punct de vedere, Caietul albastru poate fi considerat un voloros document de istorie literara, cu atât mai valoros cu cât portretele sunt semnate de un observator competent, si nu de un contemporan oarecare al celor in cauza.
Clujenii, in general, apar intr-o lumina a prieteniei care ii face sa para desprinsi dintr-un paradis al comuniunii sufletesti. Totusi, din portretizarea lor nu lipsesc notele comice si chiar burlesti. Când este vorba insa de descrierea unor bucuresteni, Nicolae Balota nu mai face deloc economie la apa tare. G. Calinescu – printre altii – este satirizat cu mare verva. Se poate vorbi de o realizare artistica paradoxala, intrucât G. Calinescu insusi nici nu apare in episodul respectiv. Memorialistul râde intâi de mult glorificatul bazin cu arteziene al lui Calinescu-Ioanide – „un sant adânc, cimentat, plin cu apa“ –, iar dupa aceea reconstituie comedia agitatiei care se produce in casa scriitorului când cineva ii suna la usa: „latraturile furibunde ale unui catel isteric“, pasii târsâiti ai unei doamne, vocea „de gen incert, intre barbat si femeie“ a maestrului, clamând interogativ: „Cine-i?“.
Dintr-o antologie, oricât de severa, a portretului literar românesc, n-ar putea sa lipseasca portretele de o ironie fastuoasa facute de Nicolae Balota unor scriitori români.
Dupa 1989, scrisul lui Nicolae Balota s-a schimbat sensibil. Nu este vorba de crearea unei noi identitati literare, ci de cucerirea unei mai mari libertati de exprimare. Criticul si istoricul literar preocupat exclusiv de situarea si interpretarea unor opere literare, de atenta luare in considerare a altor opinii critice, de elaborarea unor teorii capabile sa ordoneze jungla de forme a literaturii a inceput sa faca referiri si la propriile sale trairi. Un scriitor despre care am fi putut crede ca va folosi toata viata persoana a treia utilizeaza acum in mod curent persoana intâi. O institutie ni se reveleaza ca un om.
Si ce om! Asa cum ni se infatiseaza acum, când nu mai ezita sa vorbeasca despre sine, sa evoce intâmplari de altadata sau sa-i portretizeze semenii care au reprezentat ceva in viata lui, Nicolae Balota ne impresioneaza prin modul luminos de a-si asuma tragedia, prin vointa de a nu face din amintirea suferintei de care a avut parte ca detinut politic o forma de instigare la ura. Carturarul nu vrea sa sporeasca in nici un fel isteria lumii in care traim. Dar aceasta nu inseamna ca face abstractie de existenta raului. In ceea ce scrie se configureaza o atitudine de impotrivire ferma fata de orice atentat la demnitatea umana, ca si fata de iluziile – pacifismul, toleranta etc. – pe care si le cultiva milioane de oameni pentru a nu trece la actiune. Nicolae Balota nu este nici sumbru si vindicativ, nici senin si indiferent. Furtunile din sufletul sau sunt furtuni de lumina.

„In ultimii ani nu o data ai mei s-au amuzat pe socoteala presupusei mele asemanari la chip cu trei personalitati diverse, toate – bineinteles – celebre. Fiecare in felul ei: mama mea gasea ca seman când cu Papa Paul VI, când cu Sahinsahul Persiei. Ea n-ar fi admis, fireste, ca as putea semana uneori (cum socoteau in schimb Bianca si Stefanel, nu fara a face haz de asta) cu comicul Louis de Funès. …
Poate, totusi, oricare ar fi reticentele unei mame in a-si vedea fiul in pielea unui saltimbanc, cel cu care imi vine uneori sa-mi aseaman masca este mai curând paiata de Funès. Aceasta nu pentru ca as avea vreo atractie deosebita pentru umorul furibund, pentru agitatia de apucat a acestuia, ci pentru ca oricât de altele mi-ar fi firea si forma mentis (iata o expresie de pedant pe care saltimbancul n-ar fi rostit-o in veci), totusi macar particip la conditia Clovnului, comuna tuturor celor ce au ceva comun cu arta.“
(Nicolae Balota)

3 comentarii pentru “Nicolae Balota de la persoana a treia la persoana intâi”

  1. mai 30, 2010 la 8:27 pm

    Ne tot miram ca societatea noastra se zbate intr-o mlastina a inculturii si marlaniei gregare,ca educatia si invatamantul sint la pamant,ca intregul sistem,macinat si ros de coruptie se clatina.
    Pe de alta parte,nu inceteaza mascarada veseliei,pe toate canalele de tranmisie,ca si cand aici ne-am afla deja intr-o noua Arcadie.
    Dar ceea ce trebuie facut ca o conditie sine qua non nu se face.Educatia si cultura,permanenta si intensiva,lasa de dorit,situatia e jalnica,limba noastra e tot mai mult siluita si deformata.
    De ce nu se mediatizeaza cazurile elitelor intelectuale,reprezentative,cum e si cazul d-lui Nicolae Balota ?De ce suntem intoxicati cu talkshouri si emisiuni de divertisment pana la satietate si greata ?De ce nu se pune accentul indeosebi pe educatie si cultura,ceas de ceas,necontenit,in modalitati care sa prinda la public ? De ce… si de ce…si de ce…,la nesfarsit ?
    Cei ce pot si au mijloacele s-o faca, si n-o fac,nici nu-si pot imagina consecintele.A-ti asuma adagiul „Dupa mine, potopul !” e curata sinucidere.Ce ar trebui facut ca acesti oameni sa se trezeasca ? Niciodata nu e prea tarziu.

  2. septembrie 23, 2014 la 1:59 pm

    Afirmatiile domnului Dominic Diamant sunt pline de justete -subscriu la ele..
    O societate in care educatia culturala,literara,muzicala artistica ,nu constituie o prioritate nici pentru guvern (ocupat mereu cu alegerile)nici pentru mass-media -nu exista sansa unei imbunatatiri a vietii cotidiene fiindca aspectele de ordin moral lipsesc..
    Mi–as dori sa pot afla mai multe in viitor despre „Cercul literar de la Sibiu „precum si despre revista clujeana „Echinox” ,aceasta din urma ridicand stindardul culturii mult deasupra oricarei propagande comuniste in ciuda vremurilor tulburi si a cenzurii-vremuri in care se incapatina sa apara…Ma refer la anii 70-80 ai secolului trecut.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper