Marginalitatea ca patrie

Un articol de BOGDAN DUCA

Pentru Adrian Marino, in chiar propriile sale cuvinte, marginalitatea i-a devenit patrie. Oare pentru ca o dorea? Mai mult ca sigur ca nu. De obicei, aceia care doresc (sau macar pretind ca au habar de) virtutile singuratatii si ale retragerii sunt straini de aceste realitati. Singuratatea este pretul platit mai ales de spiritele liberale, ale caror personalitate si individualism le impiedica sa isi asume obligatii de ideologi si activisti ai unui partid sau ai unor oameni politici, fie ei si de pe „alte coordonate istorice“.
România falselor mituri
Mai ales intr-o cultura precum cea româna, spiritele autentic liberale (inclusiv cele autentic liberal-conservatoare – caci liberal-conservatorismul nu are copyright de la ideologii PDL, cum lasa unii sa se inteleaga) sunt condamnate la singuratate. Caci, cum spunea intr-un context prilejuit de comparatia dintre cultura româna si cea italiana Daniel Barbu, la noi nu ideile conteaza, ci persoanele. De aceea in cultura româna ideile nu reusesc sa supravietuiasca persoanelor (si fericite sunt situatiile in care un intelectual român reuseste sa ramâna fidel propriilor idei pâna la sfârsitul vietii). Si, implicit, ceea ce numim partizanat fata de idei nu este altceva decât… partizanat fata de o persoana.
Marino a fost, daca nu constant, macar sincer cu el insusi. Si lipsa idolilor a fost probabil cea mai mare virtute a sa. El nu a inteles sa cada in fetisizarea unor nume (ceea ce a facut, altfel, ca pâna si copiii unor personalitati sa devina, peste noapte, autori de volume si… personalitati: de la Marie-France Ionesco la Lidia Staniloae – ultima, plimbata pe la conferinte si colocvii doar in virtutea filiatiei sale, caci altceva nu are ce sa spuna).
Autorii sai preferati erau clasicii antitotalitarismului si ai dreptei liberal-conservatoare: Aron, Arendt, Besancon si… Patapievici (pe care il citeste cu simpatie – si are toate motivele, vedem in memoriile sale – dar pe care nu il aduleaza, ceea ce ii atrage „excomunicarea“).
Sa vedem, asadar, cum gândea Adrian Marino România. Nu o intelegea „pasunist“ si avea o (din punctul meu de vedere, foarte sanatoasa) oroare de credinta in caracterul bun si necesar al unei Românii rurale. Legat de aceasta, dispretuia si nu se regasea in România lui Hagi. Nu in România manelistilor, ci in România unor false mituri precum Gheorghe Hagi si Nadia Comaneci. O Românie ce se increde in muschi mai mult decât in creier este o tara in care nu avem de ce sa ne regasim, caci este o tara ce traieste de pe urma unei vanitati, de altfel nepractice si stupide: cea a unor medalii si cupe sportive.
Dar merita sa il citim chiar pe Marino: „Resping… si conceptia unei Românii definita ca un imens «Muzeu al satului», ca o «rezervatie folclorica a Europei»… Suntem la umbra kitschului in floare. Nimic mai ridicol ca un Dan Spataru, in smoking si cu papion, cântând «Tarancuta, tarancuta»“.
Alianta cu Occidentul
Valorile politice in care credea Marino sunt sistematizate in câteva pagini ale memoriilor sale. Marino credea in drepturile omului, a caror respectare si aplicare riguroasa era pentru el „echivalenta cu instaurarea democratiei, a statului constitutional si de drept“. Dreptul omului sunt pentru Marino o garantie in fata oricaror pretinse drepturi ale statului si ale comunitatii.
Un alt principiu este cel al disocierii radicale dintre stat si natiune. Acest principiu poate parea iritant pentru unii conservatori ce nu sesizeaza schizoidia propriilor idei politice. Ca sa dau un exemplu, desi tendinta Statului român este aceea de a identifica statul cu natiunea (acest lucru ducând, intre altele, la asocierea României cu toate faptele ilegale ale romilor), acesta aplica dubla masura: desi romii, maghiarii sau turcii din România sunt considerati români, nu se intelege ca si consecinta perfect logica a acestei viziuni si faptul ca in Bucovina de Nord traiesc, de fapt, ucraineni.
Distantarea statului de conceptul de natiune poate sa ajute la o mai buna definire a natiunii si poate duce la o evitare a exceselor ce vin atât de la dreapta cât si de la stânga. Marino dedica rânduri acide corectitudinii politice si „inocentei ideologice“ a celor care calculeaza, cu instrumente false, cum ca… fascismul ar fi mai rau decât comunismul, care de fapt ar fi un soi de reactie la primul.
Tot Marino insista pe ideea statului minimal, militeaza pentru disparitia statului asistential dar si pentru o economie de piata capitalista, singura ce poate asigura „independenta de spirit, libertatea de miscare, de gândire si de expresie“.
La Marino se vede si o angajare catre Occident, de asumare a aliantei cu Occidentul si cu Statele Unite, dublata de o rezerva fata de Rusia. Si aici, iar „fluiera in biserica“ când critica aspru, si pe buna dreptate, un alt mit al perioadei postcomuniste, pe parintele Constantin Galeriu care, intrebat ce prefera, Academia Frundze din Moscova sau Biblioteca Congresului din Washington, a raspuns inocent si neinspirat ca prefera… Academia Româna.
O circularitate blestemata
Nu pot sa nu mentionez si o consideratie a lui Marino cu privire la partidul care, din pacate, insista sa ne guverneze, desi isi demonstreaza in fiecare zi incapacitatea de a o face. „PD, probabil cel mai odios partid criptocomunist“, ne guverneaza, cu pretentii de dreapta, la 20 de ani dupa mineriade, la 10 ani dupa distrugerea Conventiei Democratice, incercând sa isi mascheze jaful si incompetenta propriilor politicieni prin… acuzarea opozitiei.
„Jocul cu institutiile financiare internationale va continua, in acelasi stil de simulare, mistificare si eterna smecherie româneasca. Vor sosi, in continuare, unele pomeni. Dar situatia va ramâne, in esenta, neschimbata“. Nu descrie Marino cu 10 ani inainte felul in care guvernul Basescu gestioneaza economia nationala astazi?
Oare ce ii deranjeaza pe criticii lui Marino? Oare nu se inspira ei din aceleasi valori? Evident, intrebarile sunt retorice. Stim cu totii ce ii deranjeaza: Marino nu a participat la cultul personalitatii pe care intelectualii si politicienii români si-l construiesc. Ba, mai mult, a avut curajul sa spuna cu voce tare ceea ce multi doar gândesc: ca de prea multe ori imparatii ce ne sunt prezentati sunt fie goi, fie imbracati in hârtie creponata.
Ce este insa trist este faptul ca reactiile fata de Marino au fost tipic bolsevice. Colaborarea lui Marino cu Securitatea a devenit imediat subiect de discutie. Incapabili sa raspunda punctual acuzelor lui Marino, i-au scos dosarul la inaintare. Oare nu faceau si comunistii la fel? Dar oare la ce sa te astepti de la niste nomenclaturisti, fie ei si… nomenclaturisti ai mintii?
Mai trist este insa faptul ca vocea lui Marino a ramas o voce solitara. Si chiar succesul de piata, de care am inteles ca se bucura „memoriile“ sale, nu este datorat decât nevoii de a le folosi pentru a-i ataca pe niste idoli gaunosi in numele… altor idoli gaunosi. O circularitate blestemata de care se pare ca nu putem scapa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper