Lumea lui Sica

Un articol de Cristian Robu-Corcan

Il tin bine minte pe Sica. De dimineata pâna seara il gaseai in fata portii, exceptând zilele când „mergea la Combinat“, asezat pe vine, cu un chistoc de tigara lipit de buza inferioara. Avea o singura intrebare pentru toata lumea care trecea prin fata lui: „A picat ceva?“. Indiferent de unde se intorceau cei chestionati, de la serviciu, de la film, din piata sau de pe litoral, intrebarea „pica“ implacabil: „A picat ceva, vecine?“
Sica a traversat comunismul scrutând de pe vine orice posibilitate de „picare“, orice oportunitate de „a se alege cu ceva“. Salariul si indemnizatia de mama-eroina pe care o incasa sotia lui – aveau 11 copii – nu-i aduceau nici o satisfactie. Dar o fisa de 25 de bani gasita pe jos, o bucata de fier trasa dintr-un gard sau o carcasa de radio descoperita-n gunoaie il propulsau instantaneu in bratele fericirii, il catapultau la sânul unei euforii atât de liber exprimate, incât ai fi putut crede, privind retrospectiv, ca priza cocaina. Un rest de cârnat lasat nesupravegheat pe mesele de tabla din piata „Cateaua lesinata“ il facea sa-si piarda mintile de bucurie. Un pahar de vin oferit amical de vreun vecin ii congestiona fata de satisfactie, facându-l, uneori, sa slobozeasca, spre cer, racnete de multumire. Viata era frumoasa!
Sica a trecut cu bine si perioada postrevolutionara, dar trist, cuprins de o tristete iremediabila. Deodata, ca o lovitura de par in moalele capului, nu mai „pica“ nimic. Ultima oara când l-am vazut, prin 2004, tocmai era intors din Italia. Muncise acolo 10 luni, dar era extenuat. Cu toate ca primise 1000 de euro pe luna ca sa rascheteze parchet, era deprimat cu totul. Atât mi-a spus: „Astia nu-s oameni, ma, nu dau nimic, nu vezi nimic de la ei. Salariu, haleala si atât. Iar pe strazi nu gasesti un surub.“
Ati auzit, probabil, de multe ori, glasuri sugrumate de emotie, care soptesc: „M-am capatat cu…“. A te capata… Sau, per a contrario, „A venit cu mâna goala, boul!“. Sau vaca, dupa caz.
A primi ceva sau a gasi, pur si simplu, ceva reprezinta, in traditia româneasca, cele mai mari bucurii dintre bucurii.
Inca mai sunt râvnite serviciile in care poti „primi“ ceva. Mii de mame isi vad fiii preoti, cu toate ca retributia lunara pentru o asemenea prestatie este insignifianta. Mii de tati isi vad fiicele asistente medicale. Postul caldut de director din vreo institutie publica fara vreo importanta prea mare – Biblioteca publica, Centru de creatie, Casa de cultura – este dorit, pâna la paroxism, nu gratie nivelului de salarizare, ci plajei largi de posibilitati de „primire“: o punga de cafea, o sticla de vin, un banut cât de mic, o priza sau un sac de ipsos, coli de scris, un monitor de calculator… delicii zilnice care fac, pâna la urma, viata unui român de treaba. Am cunoscut un director de institutie publica caruia propria-i firma, foarte profitabila de altminteri, ii facea numai rau, ii dadea batai de cap si spaime nocturne. Dar, bunaoara, intr-o zi, când a mobilizat jumatate din dispozitivul de subordonati pentru initierea procedurii de cumparare a unui sac de adeziv pentru gresie, sac din care a dus acasa vreo doi, trei pumni care-i trebuiau, a saltat usurel si fericit pe holuri, a glumit, s-a topit in caldura unei candori care-l facea sa susure numai cuvinte bune, din care Dumnezeu se desprindea net ca popularitate.
Am fost nu o data contrariat de adversitatea cu care eram respins, de severitatea cu care eram refuzat atunci când ceream ceva. Fie ca eram indreptatit sa cer, fie ca acest drept al meu era, cumva, incert, fie ca nu aveam nevoie decât de o simpla lamurire, destinatarul cererii mele ma respingea vehement, neobosindu-se sa-si ascunda resentimentele. Si a trecut ceva timp pâna sa ma dumiresc ca lumea lui Sica nu-i o lume de care sa te sperii sau pe care sa o detesti, nu e vorba decât de niste oameni care vor si ei o „atentie“, o mica atentie, doar atât. Am rezolvat probleme, in aparenta insurmontabile, dându-i românului ce-i al românului: cu o punga de cafea am beneficiat, timp de o ora, de atentia unei postarite roscate care, cu o daruire impresionanta, a scotocit prin toata tara si mi-a gasit un colet pierdut, dupa ce, initial, imi suflase in fata un jet de aer arctic, care ma paralizase; am reusit sa-mi fac mutatia pe buletin, dupa doua saptamâni de insuccese, oferindu-i functionarului de la ghiseu o bricheta, o dulce brichetica alba care, prin actionarea unui buton, proiecta pe suprafetele plane o chinezoiaca abia trezita din somn, fara o toala pe ea; o sticla de Coca-Cola, de 2,5 l, m-a proiectat instantaneu in topul preferatilor Registraturii unei Administratii Financiare, reusind astfel sa obtin un act adevarat care certifica, negru pe alb, ca detin o casa cu 5 camere, nu cu 7; doua ciocolate cu alune mi-au asigurat, timp de o luna, accesul la un fond de carte – destinat, de altminteri, publicului larg – sub privirile dragastoase ale unei bibliotecare ce mesteca incet, clipind des.
O fi spus Carl Sandburg ca omul este un animal marin, care merge pe pamânt, visând sa zboare, dar cred ca era prost orientat. Omul, de fapt, se caracterizeaza prin altceva: nu e nici mai rau, nici mai bun decât pare a fi. Dar, cum si asta a spus-o un alt tip care nu auzise de România, trebuie sa fim cu bagare de seama.
„Gasitul“ suporta infinite nuante. Daca mergeti in cartierul Clony din Braila si priviti cu atentie casele, veti constata un lucru: toate acoperisurile sunt cârpite cu aceeasi tabla, toate canalele stradale au aceiasi robineti, toate anexele au pe ele aceleasi butoaie de tabla, de 120 de litri, majoritatea celor care trebaluiesc prin fata portilor poarta aceleasi salopete albastre, toate gardurile sunt date cu vopsea navala. Avem de-a face cu cartier construit pe lânga Santierul Naval Braila. Evident, cu lucruri „gasite“. Apoi, cartierul Chercea va surprinde, in zona limitrofa Laminorului, prin abundenta constructiilor de tabla de tot felul. Un cartier construit in jurul Laminorului. Cât priveste Fânaria, aflata chiar lânga o firma italiana de confectii din fier forjat, intram in materia stuporii: case care nu se articuleaza mai mult de doi metri de la pamânt, crapate si aflate fatal in pragul prabusirii, sunt prevazute cu regesti garduri de fier forjat, construite cu savante impletituri, intr-o risipa orgiastica de elemente decorative cu care, prin vânzare, ai putea face o avere. Totul este „gasit“.
E bine sa cânti la biserica si sa primesti bani, mai ales când sunt nunti. Un unchi de-al meu practica chestia asta de câtiva ani. N-a parut sa-i dea vreo bucurie pâna la un moment. Dar, intr-o buna zi, s-a intors acasa, pe lânga banii cuveniti, si cu o sacosa de mici prescuri. Era intr-o efervescenta totala, clocotea de placere. Prescurile, fabricate dintr-un aliaj indestructibil, mai dure ca piatra si mai tari ca otelul, au fost depuse de unchiul meu intr-un dulap mângâiat cu dragoste, cu miscari tandre si priviri infrigurate. Prescurile au mers, in cele din urma, la gunoi, dar le-au luat locul altele si altele, depuse, de unchiul meu, cu aceeasi religiozitate a bucuriei pure, in dulapul-anticamera al gunoiului. „Taxele“ la nunti au crescut, unchiul meu incaseaza „bani buni“ – asa-i numeste el –, dar banii sunt aruncati fara prea mare satisfactie intr-un sertar. O singura intrebare, ingrijorata, gasesti pe buzele unchiului meu:
– De ne-o mai da prescuri, aia e, sa vedem daca ne mai da!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper