Iteratii. Poezia ca insemn victimar

Un articol de RITA CHIRIAN

Gabriela Ivascu, Apocalipse, please, Editura Vinea, 2009

Premiul Eminescu pentru debut in poezie nu inseamna doar a intra cu dreptul in literatura (pentru cei direct implicati), ci si certificarea valorii ori macar a originalitatii cartilor premiate sau nominalizate. Asa ca, inainte de orice alta referinta a unui volum de poezie, atingerea miraculoasa a baghetei Eminescu, premiere sau nominalizare, creeaza asteptari de cele mai multe ori, poate, disproportionate. Mai cu seama fiindca, de obicei, un autor dintre cei nominalizati se desprinde net de plutonul celorlalti patru, asa ca nu e mare probabilistica sa mizezi corect pe cel care-si va adjudeca premiul. Asa s-a intâmplat cel putin in ultimii doi ani: Svetlana Cârstean ori Stoian G. Bogdan erau demult dati ca big winners, in vreme ce masa de manevra a „nominalizatilor“ se anonimiza progresiv. Si, daca e sa ne referim doar la festivitatea din urma, sunt prea putini aceia pentru care conteaza nume ca cel al Gabrielei Ivascu, al Gabrielei Mâncu sau al lui Marius Conkan si titluri ca „Apocalipse, please“, „Numar scame“ sau „Soporia“. Noaptea uitarii asupra lor si o mie de motive pentru care Stoian G. Bogdan, pragmatic si targetat, sa fi câstigat premiul.
De pilda, „Apocalipse, please“ al Gabrielei Ivascu (Vinea, 2009) este un volum pantagruelic: ingurgitezi cu pofta primele 20-30 de pagini, dupa care, pâna la final, te zvârcolesti de indigestie. Avalansa descriptiva, pletora imagistica, imperativ al exhaustivitatii, carora le gasesti, pâna la urma, o justificare in impulsul de a da, ca debutant, un volum „solid“, „puternic“. Dar e stiut, chipurile, ca de-abia pietricica azvârlita din prastia rudimentara a lui David rapune Goliatul criticii.
E migala si e topografie in „Apocalipsa“ Gabrielei Ivascu, si multa mobila, si multa durere. Desi structurat pe sapte cicluri, stufoase si autosuficiente ca cele sapte minuni ale lumii, volumul nu propune sapte ipostaze distincte si coerente ale aceluiasi univers poetic, ci un monolit anxios, fatidic si redundant, un lung poem identic, incordat si pur demonstrativ. Astfel, toate segmentele acestei poezii se amprenteaza de auspiciile lui „hiper-“, „multi-“ si ale lui „etc.“, peste tot perspectivare, ge(r)minare, ramificare, persuasiune. Numai ca efectul e contrar: satietate.
Tânara scriitoare isi deschide volumul cu un motto din optzecistul Cosovei, „viata a devenit un sictir de cuvinte“, care mai degraba ar chema dupa el repulsia verbiajului. Dar patima e prea puternica si oasele prea fragile ca sa nu se frânga. „Note pentru un jurnal de calatorie“, „Amintiri din orasul interzis“, „Oamenii cu viscere de aur“, „Din jurnalul unui calau“, „Din jurnalul unei victime“, „Fragmente dintr-o existenta paralela“, „K-hole“ (pâna si titlurile sunt ample si turgescente!) marcheaza câteva puncte de pe o spirala strânsa, care are pretentia de reconstructie a unei realitati cu desavârsire apocaliptice. Aerul milenarist si agonic nu este insa construit printr-o excavare subtila a elementelor realului ori printr-o dublare expresionista a unei angoase individuale, ci printr-o acumulare, uneori fara discernamânt, de atrocitati. Insusi limbajul este, preponderent, extras din aceeasi arie semantica, sânge-putreziciune-moarte, si fara nicio slabire a acestor chingi. Iata un poem in care sunt ingramadite toate poncifele douamiismului: „fete aplatizate, priviri ce hacuiesc. femei cu priviri/ pâcloase, batrâni cu ochi inveliti cu pojghita mortii./ peste tot oameni cu gurile pline de viermi si fiecare/ cuvânt e o cloaca.“ (p. 21). Irespirabil, textul nu e un hiat, o nota falsa, ci un refren: „avem nevoie de mai multe camere de tortura/ de mai multi stâlpi ai infamiei/ de mai multe laboratoare in care sa se conceapa/ si testeze mai multe orori si abuzuri// avem nevoie de noi instrumente ale terorii/ zilnic trebuie sa fie pus cineva la stâlpul infamiei/ in fiecare saptamâna trebuie facuta o executie in/ piata publica/ trebuie sa facem noaptea carnavaluri si procesiuni/ cu torte umane// arta terorii trebuie dezvoltata si rafinata/ dar avem nevoie de o arta a supunerii/ a autoflagelarii si a complexelor de culpabilitate“ (p. 40). De aceea, mai ortodoxa decât orice alta poetica douamiista, cea a Gabrielei Ivascu lupta cu arme deja tocite si cu o retorica demult inflationista. Dezabuzare, secatuire, schelete urbane, desertificare interioara, morbidete, resemnare, da, toteme ale ultimei generatii de poeti, dar transplantate fara un timbru personal si autentic. In acesti termeni, textele debutantei de la Vinea nu sunt altceva decât reiterari ale unor achizitii anterioare, fara redimensionare si fara re-scriere. Dincolo de coeficientul acesta de inautenticitate, de gesticulatie mimata, tardiv adoptata, „condusa“ si tezista, perceptia realului este, pe alocuri, acuta, diamante care risca sa fie acoperite de lestul imagistic si de cuvintele care se cheama aiuritor unele pe celelalte: „in jur e un aer plin de insulte de grosolanii si de imbrânceli/ sunt strazi pline de conserve goale de cioburi/ si vitrine cu cadavre ghiftuite/ sunt canale urduroase din care iese alb grasun/ vârstat cu inele roz viermele lui Poe/ sunt corpuri al caror schelet nu e bine acoperit de carne/ a caror carne nu e bine acoperita de piele/ sunt ascutite trufii si vinovatii dizolvante/ si ochi ingustati si priviri piezise/ cântarind masurând si transând/ sunt femei cu labiile legate cu sârma/ si copii cu bratele ca niste funii retezate/ sunt beciuri pline de carnuri sfârtecate/ palpitând sub degetele mortii/ (…) uneori nu pot privi omenirea decât ca o pe o mare industrie a carnii/ o industrie de procesare a rupturilor pustulelor si ranilor cu puroi/ in care inoata larve“ (p. 42-43). Imaginile laitmotiv, se remarca lesne, risca sa se cliseizeze, sa se desemantizeze si, finalmente, sa aiba soarta pasajelor descriptive din lecturile obligatorii – cele pe care nu le citeste nimeni.
Gabriela Ivascu practica o poezie a notatiei, picturala si halucinanta. E totusi o lirica obiectiva, receptiva, pasiva, cumulativa, o poezie a cuvântului si a imaginii si deloc una a sentimentului, a sugestiei, a empatiei cu cititorul. De aceea, din acest punct, mai important pare sa fie parcursul viitor al tinerei scriitoare, care, in masura in care-si poate depasi ori gestiona propensiunile de moment, pare capabila totusi sa scrie poezie autentica. Fiindca tensiunea poetica, atâta câta este, va trebui sa-si gaseasca, in final, o modalitate de a se transfera cititorului, eliberându-se matur dintre imaginile parazitare si pleonastice ori din zbaterea histericoida. Un astfel de poem – desi nici el ocolit de derapajele care au consacrat lectura volumului – pare sa fie cel din final: „nu se intâmpla nicio minune/ veselii trucate, masti sentimentale/ mortaciuni de cuvinte indelung siluite// asteptarea iti toarna bitum in vene/ pasari de metal vin sa-ti bea apa privirii/ sa-ti smulga radacina vazului// si intunericul ca un sir de furnici iesind din vulva zilei// un urlet se depune pe pereti// si acest vers – o incizie in carnea realului/ prin care vei scoate un mat de inger“ (p. 79), poem care, ceva mai aerisit decât cele anterioare, lasa sa se intrevada posibilitatea unor insule de poezie adevarata.

2 comentarii pentru “Iteratii. Poezia ca insemn victimar”

  1. iunie 2, 2010 la 11:48 pm

    Nu sint critic ,asa incit, ca cititor trebuie sa „spun”, ca totusi eu gasesc ,ca sensibilitatea poetei a surprins destul de exact o realitate ce nu e imaginata ,ci minunat (jenant ca folosesc un astfel de cuvint „minunat”,nu-i asa ?}si exact,ceea ce se vrea lumea miraculoasa a mileniului 3,care s-ar fi cuvenit sa incinte prin evolutie si nu sa dezguste intr-atit ,incit sa faca din poezie ,fara vina de altfel, un refugiu unde sa-ti poti „varsa” dezgustul pina la lehamite ,de ceea ce ne inunda tot mai mult viata ,transformindu-ne pina si poetii in sanitari ai atmosferei mult prea viciate de impostura ,gunoaie,si abjectii morale ce aduc omul pina in pragul descompunerii totale.Pare prea mult pedalat pe aceasta tusa morbida ,dar cred ca numai asa si cititorul se regaseste in ambele ipostaze -si a consumatorului de viata, care nu-si gaseste parca corespondent in vreo alta perioada ,subliniind dezastrul total ,nesalvat nici macar de o unda de spirit,sau de vreun ideal ,cit si a creatoarei saturata pina dincolo de poate, de mizeria in fata careia pare fara scapare .Mie una imi place si dincolo de arta poetica, bine surprinsa ,dar cam exigent de catre critic ,eu gasesc ca este un semnal de alarma ,si politic ,dar si moral pentru orizontul ingust si intunecat in care omul involueaza dramatic.

  2. iunie 7, 2011 la 2:37 am

    În anul cu Svetlana era cel puțin Vlad Moldovan – a cărui poezie mi se pare supraestimată, dar trecem peste – care chiar dacă n-a trimis era în mintea autorilor în luptă. Asta vis-a-vis de un neadevăr pe care-l spui, deși ironizarea câștigării premiului (cu care sunt perfect de acord) ar avea nevoie și de un pic de autoironie, cred eu.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper