Insemnari marunte despre rezistenta prin cultura si despre un român care schimba lumea

Un articol de Eugen Simion

Incercând sa pun ordine in biblioteca mea, cum spuneam intr-un articol anterior, am dat peste un numar vechi din Caiete Critice (nr. 2/1990), in care se discuta despre rezistenta prin literatura in cadrul unei anchete la care participa, intre altii, Sorescu, Doinas, Cristian Teodorescu, Marta Petreu, Bedros Horasangian, Mircea Cartarescu etc. Uitasem, completamente, de ea si, când recitesc azi raspunsurile date de acesti scriitori din doua generatii, constat ca ei gândesc, cu mici diferentieri, cam in acelasi fel situatia literaturii române sub comunism. Suntem, sa nu uitam, in primele doua luni dupa revolutia anticomunista si comunitatea scriitoriceasca este inca relativ unitara. Nu incepuse inca razboiul pe care il putem numi azi, provizoriu, razboiul de 20 de ani al literaturii. Ar trebui sa strângem intr-o zi intr-o carte aceste texte ce mi se par, din multe puncte de vedere, semnificative pentru mentalitatea scriitorului român la sfârsitul unei lungi dictaturi si inceputul unei istorii promitatoare.
Ce remarc, recitind pe acesti autori (unii dintre ei nu mai sunt in viata), este faptul ca niciunul nu crede ca si-a pierdut timpul in perioada comunista si, in genere, nu crede ca cei aproape 50 de ani de comunism au reprezentat pentru cultura un desert. Nu aparuse inca ideea de „Siberie a spiritului“ si procurorii nostri morali nu se dumirisera inca pe ce lume sunt si, in consecinta, nu iesira la rampa. Traiam toti, observ, cu sentimentul ca a sosit, in fine, momentul sa punem ordine in cultura nationala, reintegrând pe cei exilati ideologic si reprimând in casa comuna a literaturii pe fii risipitori din exil. Timpuri euforice, credinta ca, pentru a avea o scara reala de valori in literaura, trebuie lasat sa functioneze liber batrânul criteriu estetic.
Credeti ca literatura româna s-a predat dictaturii sau a reusit sa i se opuna? – suna intrebarea reporterului. „Nu s-a predat (…) – raspunde Marin Sorescu – s-a inventat o camasa anti – glont in interiorul careia s-a dezvoltat o literatura adevarata (…). La noi a functionat o casa a mortilor aproape o jumatate de veac si in ea au inflorit talentele noastre asa cum au putut“… Raspuns cinstit, raspuns drept. Sorescu este, el insusi, un exemplu elocvent de talent care, nevoit sa treaca prin „casa mortilor“, a iesit invingator…
Mai sobru, mai reticent, Stefan Augustin Doinas este de parere ca scriitorul român „nici nu s-a predat dictaturii, nici nu a reusit sa i se opuna: ea i s-a sustras pur si simplu“. Poetul explica, in continuare, ce intelege prin aceasta sustragere si, din explicatia lui, se deduce limpede ca fenomenul a fost in plan estetic fertil, pozitiv: „o buna parte din literatura româna, prin cei mai de seama reprezentanti ai ei, a izbutit sa-si impuna operele de valoare“, evadând – observa el – din ideologie. Doinas mai spune ceva, deosebit de important, cred, si anume ca „nici o revolutie nu poate sa emita certificate de genialitate“. Sa zic, la rândul meu, ca are dreptate? Si ca multi au asteptat si asteapta inca minunea ca revolutia sa le dea talentul pe care nu-l au sau sa-i promoveze intr-o clasa cât mai aproape de vârful ierarhiei? Este un fenomen prea cunoscut pentru a insista. El se manifesta si azi, 20 de ani dupa ce Doinas, cu o buna intuitie, il semnala…
Curios, nici Mircea Cartarescu nu este departe de acest punct de vedere. Crede si el ca criteriul estetic a fost „cheia rezistentei in fata dictaturii“ si, referindu-se in chip expres la scriitorii din generatia sa (generatia ‘80), e de parere ca ei, alaturându-se scriitorilor curati (precizeaza el) din generatiile anterioare, au reusit sa-si impuna opera fara mari compromisuri. „Cred ca niciunde in estul Europei nu s-a scris atât de bine in conditii atât de grele“ – conchide el – cu convingerea ca, in bataliile viitoare ale literaturii, câteva idei, care ne-au ajutat sa supravietuim in trecut, vor ramâne, si anume: „caracterul independent si opus oricarei puteri politice al literaturii, primatul criteriului estetic in discutarea operei de arta, integritatea morala a scriitorului, obsesia capodoperei, atasamentul fata de breasla“…
Exceptând „atasamentul fata de o breasla“ – o idee pe care n-o inteleg prea bine (daca nu sunt atasat fata de o breasla asa de amestecata inseamna ca n-am talent sau nu pot sa scriu o capodopera?), celelalte principii sunt, in esenta, juste. Sunt, nu-i nevoie sa insist, si principiile mele. Le-am aparat de la inceput si le apar si azi, când pot si cum pot, spre iritarea multor colegi de breasla (iata ca breasla este inevitabila!) care vad in autonomia esteticului o fuga din actualitate, o tradare morala etc. Sunt bucuros ca Mircea Cartarescu recunoaste, in februarie 1990, cu atâta convingere, „primatul criteriului estetic“ fara de care – mai este nevoie sa adaug?, literatura devine o simpla piata de desfacere, un bazar in care gasesti de toate… Mai crede si azi in acest primat estetic indispensabil? As fi curios sa aflu…
N-a trecut mult dupa februarie 1990 si ideea rezistentei prin cultura a devenit, cum se stie, suspecta si chiar nociva. Ea a divizat comunitatea intelectuala si a facut in asa fel incât autonomia esteticului sa fie socotita o diversiune, o forma de lasitate morala si intelectuala, o tradare rusinoasa si, mai mult decât atât, o proba clara de nostalgie comunista… Judecata, trebuie sa spun ilogica: ideologia comunista n-a propus si n-a respectat niciodata principiul autonomiei esteticului, dimpotriva, l-a suprimat cu brutalitate indata ce a venit la putere. Este suficient sa rasfoim revistele aparute dupa 1945 pentru a vedea ca tinta principala a ideologilor de atunci este tocmai critica estetica reprezentata la noi de Maiorescu, Ionescu, G. Calinescu si, in genere, de criticii literari din a treia generatie post-maioresciana… Si atunci?
Asadar: rezistenta prin estetic (rezistenta prin cultura) a reprezentat sau nu o forma de opozitie fata de regimul totalitar sau doar o forma de pactizare cu regimul opresiv, o mica si profitabila evaziune din istorie? In 1990, remarc, nu eram singurul care credea ca orice opera valoroasa este o forma de rezistenta fata de opresiunea ideologica, morala si politica, o victorie, in fond, a spiritului creator in istorie. In orice istorie…
*
In acelasi numar din Caiete Critice dau si peste interviul pe care Monica Lovinescu l-a luat in mai 1986, la „Europa libera“, lui Eugen Ionescu. Uitasem de el si, când il recitesc, azi, imi dau seama ca reflectiile marelui dramaturg    mi-ar fi fost foarte utile in demonstratia pe care am incercat s-o fac in recenta naratiune critica Tânarul Eugen Ionescu. Ispitit, prin intrebari abile, de Monica Lovinescu, dramaturgul vorbeste cu sinceritate si, as zice, cu oarecare intelepciune de scandalosul Nu si, in genere, de eseistica lui româneasca. Crede, mai intâi, ca in 1986 are aceleasi nelinisti ca la 20 de ani si, fapt important, nu mai considera ca literatura româna este prea mica pentru geniul sau european („ceea ce ma indoiesc acum“). O opinie care ne da curaj. Si mai importante sunt ideile lui Eugen Ionescu despre relatia dintre literatura si divinitate. Ei, bine, negationistul din Nu este convins ca „n-are rost sa facem literatura daca este Dumnezeu si n-are nici un rost sa facem literatura daca nu exista Dumnezeu“… Este, se stie, parafrazarea vorbelor spuse de califul care a ordonat arderea Bibliotecii din Alexandria. Eugen Ionescu le-a repetat, pretinde el, intr-un dialog cu Eugen Lovinescu,  acesta din urma total sceptic in privinta amestecului divinitatii in treburile literaturii. Eugen Ionescu a ramas insa la ideea ca literatura si arta sunt activitatile umane „cele mai apropiate de dumnezeire“… Splendid! O relatie pe care, fara sa am sub ochi fragmentul de mai sus, am descoperit-o recitind eseurile sale din anii ’30, turbulente, programatic injuste, „neserioase“ la suprafata textului si foarte serioase, cu o nota metafizica in profunzimile lui…
Amintindu-si de tineretea sa, Eugen Ionescu confirma ideea ca, in fapt, in Nu el face „critica culturii fata de matefizica“, mai exact: critica cultura din perspectiva metafizicii… Asteapta, acum, moartea cu aceeasi spaima ca la 20 de ani („astept inca, astept, astept… si poate ca are sa vina“) si, in genere, „nu s-a schimbat absolut nimic“ in registrul nelinistilor, disperarilor, revoltelor sale. Doar faptul ca pe Mircea Eliade, de pilda, l-a cunoscut mai bine in Franta si a inteles „cât de mare este el in Franta si satentie!t cât de mare poate sa fie un român aruncat in strainatate; schimba lumea“…
Este cea mai buna veste pe care o primesc in ultima vreme. Care va sa zica, un român poate sa schimbe lumea… Orgoliul meu umbla azi, vorba poetului, cu sabia ridicata prin oras…

2 comentarii pentru “Insemnari marunte despre rezistenta prin cultura si despre un român care schimba lumea”

  1. mai 22, 2010 la 9:45 am

    Imi place cum le combate academicianul nostru de serviciu.Ca un adevarat varf de lance,face el ce face,ia problema in mana,o intoarce pe toate fetele,o despica in patru,o piguleste si dichiseste in asa fel,incat, pana la urma, ii iese pasenta,ii reuseste demersul si totu-i O.K.
    Ceea ce ma intriga,ca simplu fapt divers,sint greselile care apar in text.Or fi ele doar simple scapari,la tastare, i s-or datora combaterului,cine mai stie ? Important ramane doar faptul ca Eminenta Sa e prezenta si clarifica lucrurile,sa nu ramanem in bezna.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper