In contra culturii confortului si adept al… Beyond the limits

Un articol de LUCIA TOADER

Alin Totorean are 42 de ani, este speolog, explorator, fotograf si reporter „Terra Magazin”. Iubeste calatoriile de unul singur prin locuri nebântuite de oameni si civilizatiile greu accesibile. A batut la pas, solitar, Anatolia in 2004, India in 2005, Marocul in 2006, toate cuprinse in proiectul initiat de el, Descopera-ti semenii. In 2007 era primul român care traversa singur desertul Atacama, unul dintre cele mai aride locuri din lume, pornind de la marginea Pacificului ajungând pâna la granita cu Argentina. 500 km, in trei saptamâni. Un traseu peste terenuri stâncoase, dune, lacuri secate si vulcani activi. A surprins viata traditionala a celor din Chulumani, Tarabuco, Isla del Sol, Sucre si Potosi, dar si minunile naturii: vulcanul Parinacota si lacul Chungara, cu gheizere si viata salbatica. Si acestea sunt doar câteva dintre destinatiile pe care le-a parcurs. Am dorit sa ii adresez câteva intrebari pe care le-am formulat rapid atunci când, intâmplator, am aflat de proiectele si calatoriile lui Alin Totorean.

Lucia Toader: Draga Alin, de unde si de când gustul pentru expeditii?
Alin Totorean:
Am plecat pentru prima oara pe munte, in masivul Retezat, in vara lui ’82, cu un grup de oameni maturi, printre care erau si speologi. M-au fascinat povestile lor cu aventuri in subterane. Saptamâna imediat urmatoare eram din nou cu ei, in pesteri. Am avut un gust al libertatii pe care l-am gustat cu mult mai târziu, atunci când am simtit ca ma regasesc deplin doar in expeditii si calatorii.

L.T. De ce solitar?
A.T.:
Nu este vorba de nicio filozofie, in fond. Când am inceput proiectele mele, mi-am spus ca lucrurile vor merge mai usor daca voi avea alaturi un partener. Am cautat un om de incredere, preocupat de ceea ce eram interesat cu adevarat si mi-am dat seama, la timpul potrivit, ca acesta nu era de gasit. Multi oameni vor sa calatoreasca dar când aud ca trebuie sa scrie un proiect… sa caute sponsori… sa se pregateasca fizic si psihic luni de zile inainte… apoi sa porneasca in expeditie, ajungând mai de fiecare data in conditii de limita… Iar intors acasa, dupa luni de zile, sa inceapa periplul prin tara, cu prezentari media, expozitii de fotografie, participari la sesiuni de comunicari stiintifice, etc. – prin care sa impartaseasca celor de acasa ceea ce au adunat, cu greu, in tolba… au renuntat.
L.T. Daca te-ar ruga cineva sa scoti la repezeala ceva din tolba pregatita in aceste calatorii, ce ai infatisa?
A.T.:
As evoca intâlnirile mele pe care, din pacate, nu le pot prezenta amplu aici. Ma gândesc la mongolul intâlnit intr-un mic târg si in casa caruia, odata ajuns, mi-a explicat prin gesturi ca urmeaza sa plece, dar ca ma invita sa innoptez in iurta lui. Ma gândesc la Damodhar – indianul care m-a cules de pe marginea unui drum, lânga Ellora… si m-a rugat sa-i vad satul aflat la câtiva kilometri ca sa imi arate gradinile lui si pe cei care le lucrau. Nu pot sa-l uit pe Prakash, cel cu care am stat doua zile pe peronul garii din Rishikesh. Mi-a povestit intreaga viata si crezurile lui, deschizându-si inima ca si cum l-as fi cunoscut de o viata, iar intors acasa, o data pe luna am primit si primesc telefon de la Prakash, tocmai din indepartata Indie. As incerca sa gasesc mijloacele sa redau ritmul frenetic al tobelor batute in miez de noapte de catre tuaregi, la Portile Saharei, in Maroc. Nu as lasa pe ultimul loc pescarii din Kochi – Kerala, India… alaturi de care, timp de o saptamâna, am tras de frânghiile plaselor de pescuit chinezesti… sau minerii de pe Cerro Rico – Potosi, Bolivia… care m-au vazut pe pantele muntelui, mi-au facut semne de la distanta ca sa merg la ei… m-am dus… Am mâncat impreuna… am intrat cu ei prin micile galerii in care lucrau… am facut fotografii si ne-am imbratisat…

L.T.: Toate povestile sunt in legatura cu oamenii. Si totusi, luni de zile esti singur. Dupa perioade lungi de singuratate, cum te reapropii de oameni? Cum ti-i reamintesti pe aceia pe care i-ai lasat in urma?
A.T.:
De fiecare data, dupa o perioada mai lunga de singuratate, ma simt ciudat. Mi se pare straniu sa-mi reaud si propria-mi voce. Dar sunt doar momente ale reacomodarii. In general, ma adaptez usor, indiferent de mediu. Scopul calatoriilor mele este sa cunosc locuri greu accesibile, dar si sa ajung in mijlocul unor civilizatii pe care sa le infatisez oamenilor. In drumurile mele, poposesc zile intregi la câte o familie, pe care o cunosc cel mai adesea atunci, lucrez alaturi de ei…, ma bucur sau ma intristez odata cu ei. Stiu sa-i fac sa aiba incredere in mine… sa ma primeasca printre ei si sa-si deschida sufletul… Pot comunica cu ei chiar daca de multe ori nu avem o limba comuna prin care sa ne intelegem. Toate acestea vin de la sine. Cei alaturi de care sunt, vad ca ma simt bine cu ei si ca ma bucur de prezenta lor. As putea sa stau mult si bine printre oamenii aceia simpli, cel mai adesea, foarte saraci, pe care ii intâlnesc… Uneori, parintii si copiii trag de mine ca sa mai ramân. Dar timpul mi-e dramuit de fiecare data si atunci vine clipa când imi salt rucsacul si-mi las prietenii straini in urma… Nu i-am mai vazut pe nici unul dintre cei cunoscuti in peregrinarile mele… dar pe toti ii port mai departe in suflet…
L.T.: La ce te gândesti când te confrunti cu o situatie limita?
A.T.:
Când ajung intr-o situatie critica NU imi spun niciodata ca poate fi una din care sa nu mai ies. Daca m-ar incolti temerile, as pierde totul. Unora li se pot parea suicidare multe dintre proiectele mele. Sunt insa constient de toate riscurile. Tot ceea ce fac este o pledoarie pentru viata, natura, pentru frumos si bunatate… si asta conteaza mai mult decât riscurile de care am parte in peregrinarile mele. Atunci când am fost salvat de serviciul de urgenta australian, pentru ca, deshidratat de trei zile (am minimalizat o etapa a traseului care s-a dovedit mai dificila si a trebuit sa consum mai mult apa decât prevazusem) nu mai puteam sa avansez niciun pas, am refuzat sa ma gândesc ca este posibil, asa cum era cât pe ce, sa nu fiu gasit de elicopterul care a survolat desertul. Am fost la un pas de moarte. In acele momente de limita a functionat uman, nedorit, si criteriul comparatiei. M-am gândit in acele clipe ca totul depinde de o optiune pe care o faci la un moment dat. In timp ce eu ma luptam pentru supravietuire la +50 grade, altii probabil beau sampanie la racoarea aerului conditionat. Asumat, ma situez la polul opus confortului si al… propriilor limite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper