Ground Zero

Un articol de Daniel Cristea-Enache

Cartea româneascã


Bedros Horasangian, Miss Perfumado si alte femei, Editura Leda, Bucuresti, 2009, 320 p.

Aparut in excelente conditii grafice si la o editura cu buna difuzare, volumul de povestiri al lui Bedros Horasangian, „Miss Perfumado si alte femei“, n-a stârnit, pâna acum, interesul de lectura al cronicarilor nostri. De ce, nu-mi explic. Cu exceptia lui Marius Chivu, semnatarul unei recenzii in „Dilema veche“, criticii de intâmpinare n-au gasit nici timpul, nici cheful de a parcurge o carte care, fara a rupe in doua istoria prozei românesti, se numara printre cele mai importante aparitii editoriale ale anului trecut.

Se va ajunge la o situatie paradoxala: in loc sa accesam noutatile literare prin filtrul criticilor de prima instanta, ii vom testa pe acestia observând gradul in care ignora, rateaza sau pur si simplu nu inregistreaza cartile semnificative. Deplângem „paguboasa“ democratie a internetului, care va lichida, nu-i asa?, ierarhiile critic-scriitoricesti, dar iata ca in acest caz – si in altele – putem gasi pe net exact acele comentarii si interpretari pe care le-am fi asteptat de la cronicarii oficiali.
E drept ca primele doua dintre cele treisprezece povestiri ale volumului sunt cele mai putin reusite. Daca am citi un roman, l-am putea scuza pe autor cu argumentul ca se „incalzeste“, intrând mai greu in ritmul si tensiunile formatului mare. Dar intrucât e vorba despre texte autonomizate epic si risipite, istoric-geografic, in diferite puncte existentiale, vom sesiza, o data cu defectele lor de fabricatie, fabricatia insasi, adica modul de operare folosit de Bedros Horasangian. Fiindca o proza antologica isi ascunde mai bine textura si structura decât una care, neizbutita fiind, ti le baga in ochi; iar daca lectura nu te mai absoarbe, ai intreaga atentie indreptata spre acele constituente care nu reusesc sa faca un intreg.
Si „Roxanne“ (de câteva file), si „Natasa“ (de trei ori mai mare) arata felul in care autorul ataca pagina alba, prin baleierea diferitelor zone de realitate culturala. In intregul volum, aceasta realitate culturala se va citi in doua sensuri, ambele tari: o data ca o anumita amprenta socio-culturala, un spatiu dat al hartii globale, cu o dinamica specifica si o atmosfera minutios recompusa; iar apoi, ca o realitate propriu-zisa a culturii, de o amplitudine si o profunzime ce o fac sa transpara in gândurile, imaginile si frazele personajelor. Ecuatia lui Bedros Horasangian e una curioasa: cu prea putine necunoscute. Problema autorului este identificarea acelui registru prozastic in care referintele culturale (deconcertante, banuiesc, pentru Marius Chivu) pot fi inserate in spatiul de miscare al personajelor. Cel masculin din „Roxanne“, refugiat ca de obicei in Central Park, cu fata spre locul unde a fost impuscat John Lennon, are „in cap si in suflet o intreaga arhiva. Foldere de informatii stocate“. „Lânga Plaza Hotel – remarca el – caii fornaie cum doar in carti mai gasesti“. Acest accent nu-i apartine cumva prozatorului? In schimbarea rapida a persoanelor gramaticale, perspectiva autorului intra neavenit in terenul rezervat personajului, strapuns in final, absolut neasteptat, de niste gloante lichidatoare. Incheierea, cu o noua trimitere culturala („Central Park e tot acolo. Salinger tace in continuare.“), este a Autorelui, dar asta nu mai poate salva o proza indeajuns de artificiala, de „facuta“.
„Natasa“ e si mai complicata, si mai locvace, un fel de poligon de incercari narative pentru un scriitor care vrea sa faca de toate: si evocare a unui timp istoric prins in formolul totalitar, si cronica „marunta“, a secventelor de viata posibila totusi oricând si oriunde, si realism documentar, si parabola de reconversie fictionala a nenorocirilor, in context, inevitabile (un personaj se numeste Natasa Rostova, altul, Bezuhov). Nici aceasta povestire nu-i iese lui Bedros Horasangian, indicând insa culoarul de ulterioara performare. Din fraza ampla si amestecata (specialitatea prozatorului), sa izolam formula ce va fi câstigatoare in aproape toate celelalte texte din „Miss Perfumado si alte femei“: „si uite asa ajungem in stricta actualitate, Ground Zero al Prozei, unde, ce si când se intâmpla se si noteaza in aceeasi clipa“ (p. 39).
Un Ground Zero ce nu va fi insa unul „autentist“, cu eliminarea exploziva a oricarei interfete intre faptul nud si fixarea lui pe hârtie. Dimpotriva, povestirile de fata ajung la acest nivel, venind de undeva dinapoi, din urma unor vieti consumate sau a unor vârste ce vor trece ireversibil. Prezentul prozei nu este aici punctul de unde incepe sa ruleze o experienta, ci un plan declinant, daca nu punctul terminus. Aceasta reteaza ori diminueaza considerabil evolutia personajului, care apare mortificat sau sleit. James Jay Oliver, saxofonistul negru din „Lady Day“ (bucata de rezistenta a volumului) este chiar mort in debutul povestirii – ceea ce nu impiedica in vreun fel curgerea acesteia, asa cum se intâmpla si intr-un film de calibrul lui „American Beauty“. Indiferent de vârsta pe care o au (de la pensionara de 65 de ani Noemi la tinerele de douazeci Marisa sau Eleni, trecând prin vârsta critica a maturitatii, de ambele sexe), personajele povestirilor se simt sufocate de o viata care trece prea repede si cu prea putine momente de bucurie. Fiecare dintre ele asteapta ceva ce nu mai vine – sau a pierdut deja, in prezentul povestirii, ceva ce nu se va mai repeta. Pentru saxofonistul american alergând dupa un contract la Berlin, intâlnirea accidentala cu Karin va fi un fapt de ordinul miraculosului. Pentru ca (filozofia lui de viata e convingatoare, desi nelinistitoare) „spun o banalitate, viata e plictisitoare, asa-zisele noutati sunt putine, vorbitul la telefon nu ne scapa de micile-marile nelinisti, amânam raspunsuri, ce este esential se consuma pâna la 25 de ani, cât esti tânar cu adevarat. Apoi intervine rutina, se umfla si se sparge balonul cu iluzii, urmeaza repetitia, lunga supravietuire, conformismul, etica, morala, istoria mare si mica, Dumnezeu binecuvânteaza o lunga agonie.“ (pp. 114-115). In alt colt al lumii, portughezul focos Ricardo (cu sotie si cu amanta oficiala) suspina cam din aceleasi motive. Nu se poate spune despre el ca n-a trait pâna la 42 de ani, dar asta – si asa – a fost toata viata lui? „Oboseala atâtor ani rataciti fara voia nimanui. Necazuri, bucurii, fâsii lungi de sentimente, parca nici n-a apucat sa traiasca cu adevarat. Aromele unor zile si nopti.“ (p. 246).
De remarcat ca Bedros Horasangian nu face o proza „deprimista“, impregnata de o viziune mohorât-unificatoare. Autorul masoara, in schimb, distanta dintre aspiratiile unor personaje suficient de lucide si dezamagirile pe care chiar aceasta luciditate le extrage din examenul vietii lor. Iar prozatorul „optzecist“ are, pe aproape intreaga intindere a celor unsprezece povestiri la care ma refer, tactul de a nu interveni cu o voce exterioara, amplificata de boxele autoritatii auctoriale. De acum incolo „eroii“ sunt lasati, asa zicând, singuri in pagina, confruntându-si trecutul mai apropiat sau mai indepartat si incercând sa iasa cumva din inertia in care traiesc. Astfel, foarte tânara Eleni din „Lady Midnight“ (o alta povestire de top) fuge pur si simplu de-acasa, din Istanbulul bine specificat ca atmosfera si colorit, spre Parisul tuturor proiectiilor si fantasmelor culturale. Intreprinzatorul Ricardo o sterge cu iubirea, proaspata, a vietii lui, ajungând dupa toate probabilitatile in Australia. Lesbiana Carol, suspinând inca, in recea Canada, dupa Anahid a ei, se gândeste tot mai serios ca nici Chelsea Branca nu e de lepadat. Tot saxofonistul care cânta dumnezeieste si are, viu-mort, darul argumentatiei defineste cel mai exact in ce consta libertatea lui: intr-un „spatiu de manevra“, insignifiant pentru restul lumii, esential in ce-l priveste.
De parca ar vrea sa largeasca acest spatiu, dând o mâna de ajutor figurilor de hârtie, Bedros Horasangian schimba in „Isabelle“ registrul realist al prozei, substituindu-l printr-unul fantastic-comic. Personajul feminin titular, parizianca suta la suta, dar parasita, hélas!, de un Jean Pierre plecat cu o Jojo la Bordeaux, ajunge sa se intâlneasca in propria casa cu un soricel mai putin artist decât cel din „Ratatouille“, dar la fel de inteligent si inimos. Povestirea, excelent condusa si montata, e surprinzatoare prin firescul dialogurilor dintre cei doi „parteneri“ care ajung sa-si câstige increderea unul altuia. Finalul fiind… dupa voia cititorului: intr-o varianta, Isabelle il omoara in baie pe soricel (scena formidabila), dupa care se sinucide; in cealalta, soricelul scapa cu viata si apare, in viata deodata minunata a femeii, ca un barbat cu care merita sa fugi.
Daca, tragând al doilea loz, câstigator, Isabelle moare ca personaj realist si se topeste odata cu soricelul in fericirea unui cuplu supranatural, alte femei din „Miss Perfumado…“ au mai putin noroc, ramânând captive in cercul prea bine cunoscut al vietii lor. Kiki Iguazu e asasinata (nu se stie de cine, nu se stie de ce), reaparând in ultima povestire, dar intr-un moment anterior al biografiei ei; iar un personaj intru totul cumsecade ca pensionara Noemi moare intr-o explozie de nimic anuntata, exact la timp pentru ca autorul sa-si rotunjeasca, fortat-literaturizant, un text pâna atunci extrem de firesc. Onorabile ramân „Lady Rain“ (in decor grecesc), „Marisa“ (cu epistole trimise, traditional, intr-o lume in care distantele, practic, au disparut) si „Miss Perfumado“, care incheie volumul. Memorabila este, pe lânga cele deja mentionate („Lady Day“, „Lady Midnight“ si „Isabelle“), o povestire derulata in decor napolitan si intitulata „Giulietta“, dupa numele nevestei mai tinere si autoritare a unui corect si supus contabil. Un contabil principal si un personaj aflat, ca barbat, sub papuc, dar care compenseaza inferioritatea in relatia conjugala printr-o evolutie inmarmuritoare de protagonist al povestirii. Nu o sa stric, prin devoalari, efectul izbitor al acestei bucati, din paginile careia se vede, printre altele, cât de bine i-a citit Bedros Horasangian pe marii rusi. E insa limpede ca, in toate cele patru reusite incontestabile ale volumului de fata, autorul dubleaza scanarea socio-culturala si observatia psihologica printr-o combinare pe cât de dificila, pe atât de inspirata de coduri fictionale si registre prozastice.
Caci, revenind la acel exploziv, initiator ground zero al fictiunii, prozatorul stie cum sa foloseasca la maximum prezentul problematic al „eroilor“ sai. Toate miscându-se foarte repede in jur, punctul fix al personajului care se pune in chestiune poate fi cu usurinta vazut pe harta. Iar daca, aici si acum, nu mi se intâmpla mai nimic (ceea ce ma intriga, ma nemultumeste, ma revolta si ma scârbeste), atunci gândurile mele vor merge inapoi, in trecut, inspre ceea ce amintirea retine ca fiind, altadata, frumos, interesant, emotionant, viu. Prezentul secatuit si chiar sec sustine astfel toate etajele subterane, pline de veselie si, poate, fericire din memoria existentei anterioare. Inca o data, saxofonistul se dovedeste capabil sa sesizeze aceasta relatie, in care lumea din jur minimizeaza si pune in surdina trecutul personal, dar si trecutul personal, odata reinsufletit, ecraneaza realitatea inconjuratoare. Iata punctul pe i: „Facând un efort sa percep realitatea din jur, voiam sa uit tot trecutul, senzatii, stari, amintiri, mici-mari evenimente ce au traversat cândva propria mea existenta. Si care mai salasluiau undeva prin strafundurile memoriei.“ (p. 103). Si contrapunctul, preferat de majoritatea personajelor din carte: „deschizi fel de fel de paranteze ca sa nu-ti scape nici un detaliu, acum am timp suficient pentru asa ceva. Nu poti afla totul despre un om, din avion sau submarin, poti sa pui pe el o mie de sateliti. Sa nu ma las furat de nimicuri, acum când ma intorc in trecut. (…) Micile detalii care dau consistenta, umplu goluri, alcatuiesc imagini, un spatiu in care, de ce nu, pot aparea si oameni. Nu-mi reusea nimic.“ (p. 110).
Simplu spus, in „Miss Perfumado si alte femei“ lui Bedros Horasangian ii reuseste.

2 comentarii pentru “Ground Zero”

  1. iunie 2, 2010 la 11:30 am

    Se vede clar ca d-l Daniel Cristea-Enache este un critic de intampinare care-si ia rolul in serios si se comporta,in scrierile critice ale d-sale,ca atare.Sine ira et studio.
    Tin sa-i cer scuze,cu acest prilej,pentru faptul ca pe cartea „Fascinant amurg” pe care i-am dedicat-o,si se afla la Muzeul Literaturii,i-am schimbat numele,din Daniel,in Adrian.Tanti Roza,bat-o vina !

  2. iunie 2, 2010 la 11:44 am

    Se vede clar ca d-l Daniel Cristea-Enache este un critic de intampinare care-si ia rolul in serios si se comporta,in scrierile critice ale d-sale,ca atare.Sine ira et studio.
    Tin sa-i cer scuze,cu acest prilej,pentru faptul ca pe cartea „Fascinant amurg” pe care i-am dedicat-o,si se afla la Muzeul Literaturii,i-am schimbat numele,din Daniel,in Adrian.Tanti Roza,bat-o vina ! Orice scuza-i o acuza.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper